Categorii

Scrisoarea Placuit Deo adresată episcopilor din Biserica catolică despre unele aspecte ale mântuirii creştine

  1. Introducere
  1. „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef2,18; 2Pt 1,4). […] Însă profunzimea adevărului […] atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații”[1]. Învăţătura despre mântuirea în Cristos cere să fie mereu aprofundată din nou. Ţinând îndreptată privirea spre Domnul Isus, Biserica se îndreaptă cu iubire maternă spre toţi oamenii, pentru a le vesti întregul plan de alianţă a Tatălui care, prin Duhul Sfânt, vrea „să reunească toate sub un singur cap, Cristos” (Ef 1,10). Această scrisoare vrea să scoată în evidenţă, urmând marea tradiţie a credinţei şi cu referinţă deosebită la învăţătura papei Francisc, unele aspecte ale mântuirii creştine care pot să fie astăzi greu de înţeles din cauza recentelor transformări culturale.
  1. Incidenţa actualelor transformări culturale asupra semnificaţiei mântuirii creştine
  1. Lumea contemporană simte nu fără dificultate mărturisirea de credinţă creştină, care îl proclamă pe Isus unic Mântuitor al întregului om şi al întregii omeniri (cf. Fap 4,12; Rom 3,23-24; 1Tim 2,4-5; Tit 2,11-15)[2]. Pe de o parte, individualismul centrat pe subiectul autonom tinde să-l vadă pe om ca fiinţă a cărei realizare depinde numai de forţele sale[3]. În această viziune, figura lui Cristos corespunde mai mult unui model care inspiră acţiuni generoase, cu cuvintele sale şi gesturile sale, decât Celui care transformă condiţia umană, încorporându-ne într-o nouă existenţă reconciliată cu Tatăl şi între noi prin Duhul Sfânt (cf. 2Cor 5,19; Ef 2,18). Pe de altă parte, se răspândeşte viziunea unei mântuiri pur interioare, care trezeşte eventual o convingere personală puternică, sau un sentiment intens, de a fi uniţi cu Dumnezeu, dar fără a asuma, a vindeca şi a reînnoi relaţiile noastre cu ceilalţi şi cu lumea creată. Cu această perspectivă devine dificil să se perceapă sensul Întrupării Cuvântului, prin care El s-a făcut membru al familiei umane, asumând carnea noastră şi istoria noastră, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră.
  1. Sfântul Părinte Francisc, în magisteriul său ordinar, a făcut adesea referinţă la două tendinţe care reprezintă cele două devieri tocmai amintite şi care se aseamănă în unele aspecte cu două erezii antice, pelagianismul şi gnosticismul[4]. În timpurile noastre proliferează un neo-pelagianism prin care individul, în mod radical autonom, pretinde să se mântuiască pe sine însuşi, fără a recunoaşte că el depinde, în adâncul fiinţei sale, de Dumnezeu şi de alţii. Mântuirea se încredinţează atunci forţelor individului, sau structurilor pur umane, incapabile să primească noutatea Duhului lui Dumnezeu[5]. Un anumit neo-gnosticism, la rândul său, prezintă o mântuire pur interioară, închisă în subiectivism[6]. Ea constă în ridicare „cu intelectul dincolo de carnea lui Cristos spre misterele divinităţii necunoscute”[7]. Astfel se pretinde să se elibereze persoana de trup şi de cosmosul material, în care nu se mai descoperă urmele mâinii providenţiale a Creatorului, ci se vede numai o realitate lipsită de sens, manipulabilă conform intereselor omului[8]. De altfel, este clar că această comparaţie cu ereziile pelagiană şi gnostică vrea doar să evoce trăsăturile generale comune, fără a intra în evaluări cu privire la natura exactă a erorilor antice. De fapt, este mare diferenţa dintre actualul context istoric secularizat şi cel din primele secole creştine, în care s-au născut aceste erezii[9]. Totuşi, deoarece gnosticismul şi pelagianismul reprezintă pericole perene de răstălmăcire a credinţei biblice, este posibil să se găsească o anumită familiaritate cu mişcările actuale tocmai descrise.
  1. Atât individualismul neo-pelagian cât şi dispreţul neo-gnostic al trupului desfigurează mărturisirea de credinţă în Cristos, Mântuitor unic şi universal. Cum ar putea Cristos să medieze Alianţa întregii familii umane, dacă omul ar fi un individ izolat, care se autorealizează numai cu forţele sale, cum propune neo-pelagianismul? Şi cum ar putea să ajungă la noi mântuirea prin Întruparea lui Isus, prin viaţa, moartea şi învierea sa în adevăratul său trup, dacă ceea ce contează ar fi numai eliberarea interiorităţii omului de limitele trupului şi de materie, conform viziunii neo-gnostice? În faţa acestor tendinţe, această scrisoare vrea să reafirme că mântuirea constă în unirea noastră cu Cristos, care, cu Întruparea, viaţa, moartea şi învierea sa a generat o nouă ordine de relaţii cu Tatăl şi între oameni şi ne-a introdus în această ordine graţie darului Duhului său, pentru ca să ne putem uni cu Tatăl ca fii în Fiul şi să devenim un singur trup în „primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29).

III. Aspiraţia umană la mântuire

  1. Omul percepe, direct sau indirect, că este o enigmă: Cine sunt eu că exist, dar nu am în mine principiul existenţei mele? Fiecare persoană, în felul său, caută fericirea şi încearcă s-o dobândească recurgând la resursele pe care le are la dispoziţie. Totuşi, această aspiraţie universală nu este în mod necesar expresă şi declarată; mai mult, ea este mai secretă şi ascunsă decât poate să apară şi este gata să se reveleze în faţa unor urgenţe deosebite. Foarte des ea coincide cu speranţa sănătăţii fizice, uneori asumă forma dorinţei mari pentru o mai mare bunăstare economică, se exprimă pe larg prin nevoia de pace interioară şi de o convieţuire senină cu aproapele. Pe de altă parte, în timp ce cererea de mântuire se prezintă ca o angajare spre un bine mai mare, ea păstrează şi caracterul de rezistenţă şi de depăşire a durerii. La lupta de cucerire a binelui se alătură lupta de apărare de rău: de ignoranţă şi de eroare, de fragilitate şi de slăbiciune, de boală şi de moarte.
  1. Cu privire la aceste aspiraţii credinţa în Cristos ne învaţă, refuzând orice pretenţie de auto-realizare, că ele se pot face pe deplin numai dacă Dumnezeu însuşi face posibil acest lucru, atrăgându-ne spre El. Mântuirea deplină a persoanei nu constă în lucrurile pe care omul le poate obţine de la sine, cum ar fi posesia sau bunăstarea materială, ştiinţa sau tehnica, puterea sau influenţa asupra altora, buna reputaţie sau auto-complăcerea[10]. Nimic creat nu poate satisface complet omul, pentru că Dumnezeu ne-a destinat la comuniunea cu El şi inima noastră va fi neliniştită până când se va odihni în El[11]. „Vocaţia ultimă a omului este efectiv una singură, cea divină”[12]. Revelaţia, în acest mod, nu se limitează să vestească mântuirea ca răspuns la aşteptarea contemporană. „Dimpotrivă, dacă răscumpărarea trebuie să fie judecată şi măsurată după nevoile existenţiale ale fiinţelor umane, cum s-ar putea evita suspiciunea de a fi creat pur şi simplu un Dumnezeu Răscumpărător făcut după imaginea nevoii noastre?”[13].
  1. În afară de asta, este necesar de afirmat că, după credinţa biblică, originea răului nu se află în lumea materială şi corporală, experimentată ca o limită sau ca o închisoare din care ar trebui să fim salvaţi. Dimpotrivă, credinţa proclamă că tot cosmosul este bun, deoarece este creat de Dumnezeu (cf. Gen 1,31; Înţ 1,13-14; 1Tim 4,4), şi că răul care dăunează mai mult omului este cel care provine din inima sa (cf. Mt15,18-19; Gen 3,1-19). Păcătuind, omul a abandonat izvorul iubirii şi se pierde în forme false de iubire, care-l închid tot mai mult în el însuşi. Aceasta separare de Dumnezeu – de Cel care este izvor de comuniune şi de viaţă – care duce la pierderea armoniei dintre oameni şi a oamenilor cu lumea, introducând dominarea dezagregării şi a morţii (cf. Rom 5,12). În consecinţă, mântuirea pe care credinţa ne-o vesteşte nu se referă numai la interioritatea noastră, ci la fiinţa noastră integrală. De fapt, toată persoana, în trup şi suflet, a fost creată de iubirea lui Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi este chemată să trăiască în comuniune cu El.
  1. Cristos, Mântuitor şi Mântuire
  1. În niciun moment al drumului omului, Dumnezeu n-a încetat să ofere mântuirea sa fiilor lui Adam (cf. Gen 3,15), stabilind o alianţă cu toţi oamenii în Noe (cf. Gen 9,9) şi, mai târziu, cu Abraham şi descendenţa sa (cf. Gen 15,18). Mântuirea divină asumă astfel ordinea creaturală împărtăşită de toţi oamenii şi parcurge drumul lor concret în istorie. Alegându-şi un popor, căruia i-a oferit mijloacele pentru a lupta împotriva păcatului şi pentru a se apropia de El, Dumnezeu a pregătit venirea „unui Mântuitor puternic, în casa lui David, slujitorul său” (Lc 1,69). La plinirea timpurilor, Tatăl l-a trimis în lume pe Fiul său, care a vestit împărăţia lui Dumnezeu, vindecând orice fel de boli (cf. Mt 4,23). Vindecările realizate de Isus, în care se făcea prezentă providenţa lui Dumnezeu, erau un semn care făcea trimitere la persoana sa, la Cel care s-a revelat pe deplin ca Domn al vieţii şi al morţii în evenimentul său pascal. Conform Evangheliei, mântuirea pentru toate popoarele începe cu primirea lui Isus: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă” (Lc 19,9). Vestea bună a mântuirii are un nume şi un chip: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. „La începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă”[14].
  1. Credinţa creştină, de-a lungul tradiţiei sale seculare, a ilustrat, prin multiple figuri, această operă mântuitoare a Fiului întrupat. A făcut asta fără a separa vreodată aspectul vindecător al mântuirii, prin care Cristos ne-a răscumpărat de păcat, de aspectul care ne ridică, prin care El ne face fii ai lui Dumnezeu, părtaşi ai naturii sale divine (cf. 2Pt 1,4). Luând în considerare perspectiva mântuitoare în sens descendent (pornind de la Dumnezeu care vine să-i răscumpere pe oameni), Isus este luminător şi revelator, răscumpărător şi eliberator, Cel care îl îndumnezeieşte pe om şi îl justifică. Asumând perspectiva ascendentă (pornind de la oamenii care se adresează lui Dumnezeu), El este Cel care, ca Mare Preot al Noii Alianţe, oferă Tatălui, în numele oamenilor, cultul perfect: se jertfeşte, ispăşeşte păcatele şi rămâne mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră. În acest mod apare, în viaţa lui Isus, o minunată sinergie a acţiunii divine cu acţiunea umană, care arată netemeinicia perspectivei individualiste. De fapt, pe de o parte, sensul descendent mărturiseşte întâietatea absolută a acţiunii gratuite a lui Dumnezeu; umilinţa de a primi darurile lui Dumnezeu, înainte de orice acţiune a noastră, este esenţială pentru a putea răspunde la iubirea sa mântuitoare. Pe de altă parte, sensul ascendent ne aminteşte că, prin acţiunea pe deplin umană a Fiului său, Tatăl a voit să regenereze acţiunea noastră, pentru ca, asimilaţi lui Cristos, să putem face „faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele” (Ef 2,10).
  1. În afară de asta, este clar că mântuirea pe care Isus a adus-o în însăşi persoana sa nu are loc numai în mod interior. De fapt, pentru a putea comunica fiecărei persoanei comuniunea mântuitoare cu Dumnezeu, Fiul s-a făcut trup (cf. In 1,14). Tocmai asumând trupul (cf. Rom 8,3; Evr 2,14; 1In 4,2), născându-se din femeie (cf. Gal 4,4), „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut fiu al omului”[15] şi fratele nostru (cf. Evr 2,14). Astfel, pentru că El a intrat să facă parte din familia umană, „s-a unit, într-un fel, cu fiecare om”[16] şi a stabilit o nouă ordine de raporturi cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toţi oamenii, în care putem să fim încorporaţi pentru a fi părtaşi de însăşi viaţa sa. Prin urmare, asumarea trupului, departe de a limita acţiunea mântuitoare a lui Cristos, îi permite să medieze în mod concret mântuirea lui Dumnezeu pentru toţi fiii lui Adam.
  1. În concluzie, pentru a răspunde, fie reducţionismului individualist de tendinţă pelagiană, fie celui neo-gnostic care promite o eliberare pur interioară, trebuie amintit modul în care Isus este Mântuitor. El nu s-a limitat să ne arate calea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, o cale pe care după aceea am putea s-o parcurgem pe cont propriu, ascultând de cuvintele sale şi imitând exemplul său. Mai degrabă, Cristos, pentru a ne deschide poarta eliberării, a devenit El însuşi calea: „Eu sunt calea” (In 14,6)[17]. În afară de asta, această cale nu este un parcurs doar interior, la marginea raporturilor noastre cu alţii şi cu lumea creată. Dimpotrivă, Isus ne-a dăruit o „cale nouă şi vie pe care ne-a deschis-o prin […] trupul său” (Evr 10,20). Aşadar, Cristos este Mântuitor pentru că a asumat omenitatea noastră integrală şi a trăit o viaţă umană deplină, în comuniune cu Tatăl şi cu fraţii. Mântuirea constă în încorporarea noastră în această viaţă, primindu-l pe Duhul său (cf. 1In 4,13). El a devenit astfel, „într-un fel, principiul oricărui har conform umanităţii”[18]. El este, în acelaşi timp, Mântuitorul şi Mântuirea.
  1. Mântuirea în Biserică, trup al lui Cristos
  1. Locul în care primim mântuirea adusă de Isus este Biserica, comunitate a celor care, fiind încorporaţi în noua ordine de relaţii inaugurată de Cristos, pot să primească plinătatea Duhului lui Cristos (cf. Rom 8,9). A înţelege această mediere mântuitoare a Bisericii este un ajutor esenţial pentru a depăşi orice tendinţă reducţionistă. De fapt, mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă nu se obţine numai cu forţele individuale, cum ar vrea neo-pelagianismul, ci prin raporturile care se nasc din Fiul lui Dumnezeu întrupat şi care formează comuniunea Bisericii. În afară de asta, dat fiind că harul pe care Cristos ni-l dăruieşte nu este, aşa cum pretinde viziunea neo-gnostică, o mântuire pur interioară, ci care ne introduce în relaţiile concret pe care El însuşi le-a trăit, Biserica este o comunitate vizibilă: în ea atingem carnea lui Isus, în mod singular în fraţii mai săraci şi suferinzi. Aşadar, medierea mântuitoare a Bisericii, „sacrament universal de mântuire”[19], ne asigură că mântuirea nu constă în auto-realizarea individului izolat şi nici în fuziunea sa interioară cu divinul; ne încorporează în Biserică ce este o comunitate în acelaşi timp vizibilă şi invizibilă, în care în timp ce ne apropiem de fraţi, în special de cei care sunt mai mult în nevoie, atingem realmente carnea lui Isus. Mântuirea, mediată de Biserică, constă deci în încorporarea într-o comuniune de persoane, care participă la comuniunea Treimii.
  1. Fie viziunea individualistă fie cea pur interioară despre mântuire contrazic şi economia sacramentală prin care Dumnezeu a voit să mântuiască persoana umană. În Biserică, participarea la noua ordine de raporturi inaugurate de Isus are loc prin intermediul sacramentelor, între care Botezul este poarta[20] şi Euharistia este izvorul şi culmea[21]. Se vede astfel, pe de o parte, inconsistenţa pretenţiilor de auto-mântuire, care se bazează numai pe forţele umane. Dimpotrivă, credinţa mărturiseşte că suntem mântuiţi prin Botez, care ne imprimă caracterul de neşters al apartenenţei la Cristos şi la Biserică, din care derivă transformarea modului nostru concret de a trăi raporturile cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu creaţia (cf. Mt 28,19). Astfel, purificaţi de păcatul strămoşesc şi de orice păcat, suntem chemaţi la o nouă existenţă conformă cu Cristos (cf. Rom 6,4). Cu harul celor şapte sacramente, credincioşii cresc încontinuu şi se regenerează, mai ales când drumul devine mai obositor şi nu lipsesc căderile. Atunci când ei, păcătuind, abandonează iubirea lor faţă de Cristos, pot să fie reintroduşi, prin sacramentul Pocăinţei, la ordinea de raporturi inaugurată de Isus, pentru a merge aşa cum a mers El (cf. 1In 2,6). În acest mod privim cu speranţă judecata de pe urmă, în care fiecare persoană va fi judecată despre concreteţea iubirii sale (cf. Rom 13,8-10), în special faţă de cei mai slabi (cf. Mt 25,31-46).
  1. Economia mântuitoare sacramentală se opune şi tendinţelor care propun o mântuire pur interioară. De fapt, gnosticismul se asociază unei priviri negative asupra ordinii creaturale, inclusiv ca limitare a libertăţii absolute a spiritului uman. Prin urmare, mântuirea este văzută ca eliberare de trup şi de relaţiile concrete în care trăieşte persoana. În schimb, deoarece suntem mântuiţi „prin oferirea trupului lui Isus Cristos” (Evr 10,10; cf. Col 1,22), adevărata mântuire, departe de a fi eliberare de trup, include şi sfinţirea sa (cf. Rom 12,1). Trupul uman a fost modelat de Dumnezeu, care a înscris în el un limbaj care invită persoana umană să recunoască darurile Creatorului şi să trăiască în comuniune cu fraţii[22]. Mântuitorul a restabilit şi a reînnoit, cu Întruparea sa şi cu misterul său pascal, acest limbaj originar şi ni l-a comunicat în economia corporală a sacramentelor. Graţie sacramentelor, creştinii pot să trăiască în fidelitate faţă de carnea lui Cristos şi, prin urmare, în fidelitate faţă de ordinea concretă de raporturi pe care El ne-a dăruit-o. Această ordine de raporturi cere, în mod deosebit, îngrijirea omenităţii suferinde a tuturor oamenilor, prin faptele de milostenie trupeşti şi sufleteşti[23].
  1. Concluzie: comunicarea credinţei, în aşteptarea Mântuitorului
  1. Conştiinţa vieţii depline în care Isus Mântuitorul ne introduce îi determină pe creştini la misiune, pentru a vesti tuturor oamenilor bucuria şi lumina Evangheliei[24]. În acest efort vor fi gata să stabilească un dialog sincer şi constructiv şi cu credincioşii din alte religii, având încredere că Dumnezeu poate să conducă spre mântuirea în Cristos „pe toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil”[25]. În timp ce se dedică evanghelizării cu toate forţele sale, Biserica continuă să invoce venirea definitivă a Mântuitorului, deoarece „în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,24). Mântuirea omului va fi împlinită numai atunci când, după ce am învins ultimul duşman, moartea (cf. 1Cor 15,26), vom participa pe deplin la gloria lui Isus înviat, care va duce la plinătate relaţia noastră cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu toată creaţia. Mântuirea integrală, a sufletului şi a trupului, este destinul final la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii. Întemeiaţi în credinţă, susţinuţi de speranţă, activi în iubire, după exemplul Mariei, Mama Mântuitorului şi prima dintre cei mântuiţi, suntem siguri că «patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate» (Fil 3,20-21).

Suveranul Pontif Francisc, la data de 16 februarie 2018, a aprobat această scrisoare, decisă în Sesiunea Plenară a acestei Congregaţii la 24 ianuarie 2018, şi a poruncit publicarea ei.

Dat la Roma, din sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, la 22 februarie 2018, sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru.

+ Luis F. Ladaria, S.I.

Arhiepiscop titular de Thibica

Prefect

+ Giacomo Morandi

Arhiepiscop titular de Cerveteri

Secretar

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, nr. 2.

[2] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), nr. 5-8: AAS 92 (2000), 745-749.

[3] Cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), nr. 67: AAS 105 (2013), 1048.

[4] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Lumen fidei (29 iunie 2013), nr. 47: AAS 105 (2013), 586-587; Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 93-94: AAS (2013), 1059; Discurs adresat reprezentanţilor la a V-a Întâlnire naţională a Bisericii italiene, Firenze (10 noiembrie 2015): AAS 107 (2015), 1287.

[5] Cf. Idem, Discurs adresat reprezentanţilor la a V-a Întâlnire naţională a Bisericii italiene, Firenze (10 noiembrie 2015): AAS 107 (2015), 1288.

[6] Cf. Idem, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 94: AAS 105 (2013), 1059: «fascinaţia gnosticismului, o credinţă închisă în subiectivism, unde interesează numai o experienţă determinată sau o serie de raţionamente şi cunoştinţe care se consideră că pot întări şi ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanenţa propriei raţiuni sau a sentimentelor sale»; Consiliul Pontifical al Culturii – Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Isus Cristos, aducător de apă vie. O reflecţie creştină despre „New Age” (ianuarie 2003), Città del Vaticano 2003.

[7] Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei, nr. 47: AAS 105 (2013), 586-587.

[8] Cf. Idem, Discurs adresat participanţilor la pelerinajul diecezei de Brescia (22 iunie 2013): AAS 95 (2013), 627: «în această lume unde este negat omul, unde se preferă să se meargă pe drumul gnosticismului, […] al lui „fără carne” – un Dumnezeu care nu s-a făcut trup […]».

[9] Conform ereziei pelagiene, dezvoltate în timpul secolului al V-lea în jurul lui Pelagius, omul, pentru a îndeplini poruncile lui Dumnezeu şi a fi mântuit, are nevoie de har numai ca un ajutor extern libertăţii sale (ca lumină, exemplu, forţă), dar nu ca o vindecare şi regenerare radicală a libertăţii, fără merit prealabil, pentru ca el să poată face binele şi să ajungă la viaţa veşnică.

Mai complexă este mişcarea gnostică, apărută în secolele I şi al II-lea, şi care cunoaşte forme foarte diferite între ele. În linie generală, gnosticii credeau că mântuirea se obţine printr-o cunoaştere ezoterică  sau „gnoză”. Această gnoză revelează gnosticului adevărata sa esenţă, adică o scânteie a Duhului divin care locuieşte în interioritatea sa, care trebuie să fie eliberată de trup, străin de adevărata sa omenitate. Numai în acest mod gnosticul ajunge să fie fiinţă originară în Dumnezeu, de care s-a îndepărtat printr-o cădere primordială.

[10] Cf. Toma, Summa theologiae, I-II, q. 2.

[11] Cf. Augustin, Confesiuni, I, 1: Corpus Christianorum, 27,1.

[12] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 22.

[13] Comisia Teologică Internaţională, Unele chestiuni despre teologia răscumpărării, 1995, nr. 2: Comisia Teologică Internaţională Documenti 1969-2004 (Bologna 2006), 500.

[14] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), nr. 1: AAS 98 (2006), 217; cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 3: AAS 105 (2013), 1020.

[15] Irineu, Adversus haereses, III, 19,1: Sources Chrétiennes, 211, 374.

[16] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 22.

[17] Cf. Augustin, Tractatus in Ioannem, 13, 4: Corpus Christianorum, 36, 132: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (In 14,6). Dacă tu cauţi adevărul, urmează calea; deoarece calea este acelaşi lucru ca adevărul. Ţinta spre care tinzi şi calea pe care trebuie s-o parcurgi, sunt acelaşi lucru. Nu poţi să ajungi la ţintă urmând o altă cale; pe altă cale nu poţi să ajungi la Cristos: la Cristos poţi să ajungi numai prin intermediul lui Cristos. În ce sens ajungi la Cristos prin intermediul lui Cristos? Ajungi la Cristos Dumnezeu prin intermediul lui Cristos om; prin intermediul Cuvântului făcut trup ajungi la Cuvântul care era la început Dumnezeu la Dumnezeu».

[18] Toma, Quaestio de veritate, q. 29, a. 5, co.

[19] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, nr. 48.

[20] Cf. Toma, Summa theologiae, III, q. 63, a. 3.

[21] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, nr. 11; Constituţia Sacrosanctum Concilium, nr. 10.

[22] Cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), nr. 155: AAS 107 (2015), 909-910.

[23] Cf. Idem, Scrisoarea apostolică Misericordia et misera (20 noiembrie 2016), nr. 20: AAS 108 (2016), 1325-1326.

[24] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), nr. 40: AAS 83 (1991), 287-288; Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 9-13: AAS 105 (2013), 1022-1025.

[25] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 22.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.