Categorii

Scrisoarea papei Francisc către poporul lui Dumnezeu

„Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună” (1Cor 12,26). Aceste cuvinte ale sfântului Paul răsună cu putere în inima mea constatând încă o dată suferinţa trăită de mulţi minori din cauza abuzurilor sexuale, de putere şi de conştiinţă comise de un număr însemnat de clerici şi persoane consacrate. Un delict care generează profunde răni de durere şi de neputinţă, înainte de toate în victime, dar şi în rudele lor şi în întreaga comunitate, fie că sunt oameni care cred sau nu cred. Privind la trecut, nu va fi niciodată îndeajuns ceea ce se face pentru a cere iertare şi a încerca să se repare dauna provocată. Privind la viitor, nu va fi niciodată puţin tot ceea ce se face pentru a da viaţă unei culturi capabile să evite ca aceste situaţii nu numai să nu se repete, ci să nu găsească spaţiu pentru a fi acoperite şi a se perpetua. Durerea victimelor şi a familiilor lor este şi durerea noastră, de aceea este urgent să se reafirme încă o dată angajarea noastră pentru a garanta protejarea minorilor şi adulţilor aflaţi în situaţie de vulnerabilitate

1- Dacă un membru suferă

În ultimele zile a fost publicat un raport în care se descrie experienţa a cel puţin o  mie de persoane care au fost victime ale abuzurilor sexuale, de putere şi de conştiinţă săvârşite de preoţi, într-o perioadă de circa şaptezeci de ani. Deşi se poate spune că cea mai mare parte a cazurilor se referă la trecut, totuşi, cu trecerea timpului am cunoscut durerea multora dintre victime şi constatăm că rănile nu dispar niciodată şi ne obligă să condamnăm cu putere aceste atrocităţi, precum şi să concentrăm eforturile pentru a eradica această cultură a morţii; rănile „nu trebuie prescrise niciodată”. Durerea acestor victime este un plâns care se ridică spre cer, care atinge sufletul şi care mult timp a fost ignorat, ascuns sau redus la tăcere. Însă strigătul său a fost mai puternic decât toate măsurile care au încercat să-l reducă la tăcere sau, chiar, au pretins să-l rezolve cu decizii care i-au mărit gravitatea căzând în complicitate. Strigăt pe care Domnul l-a ascultat arătându-ne, încă o dată, de partea cui vrea să stea. Cântarea Mariei nu greşeşte şi, ca un fundal, continuă să străbată istoria pentru că Domnul îşi aminteşte de promisiunea pe care a făcut-o părinţilor noştri: „I-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor; i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,51-53), şi simţim ruşine când ne dăm seama că stilul nostru de viaţă a dezminţit şi dezminte ceea ce recităm cu glasul nostru.

Cu ruşine şi căinţă, ca o comunitate eclezială, admitem că n-am ştiut să stăm acolo unde trebuia să stăm, că n-am acţionat la timp recunoscând dimensiunea şi gravitatea daunei care se provoca în atâtea vieţi. I-am neglijat şi i-am abandonat pe cei mici. Îmi însuşesc cuvintele cardinalului de atunci Ratzinger când, la Via Crucis scrisă pentru Vinerea Sfântă din 2005, s-a unit cu strigătul de durere al atâtor victime şi a spus cu putere: „Câtă murdărie există în Biserică, şi chiar şi printre cei care, în preoţie, ar trebui să-i aparţină Lui complet! Câtă mândrie, câtă autosuficienţă! […] Trădarea discipolilor, primirea nevrednică a Trupului său şi a Sângelui său este desigur cea mai mare durere a Răscumpărătorului, aceea care-i străpunge inima. Nu ne rămâne altceva decât să-i adresăm, din adâncul sufletului, strigătul: Kyrie, eleison – Doamne, salvează-ne (cf. Mt 8,25)” (Staţiunea a noua).

2. Toate membrele suferă împreună

Dimensiunea şi mărimea evenimentelor cere să luăm asupra noastră acest fapt în manieră globală şi comunitară. Deşi este important şi necesar în orice drum de convertire să se cunoască cele întâmplate, acest lucru în sine nu este suficient. Astăzi suntem interpelaţi ca popor al lui Dumnezeu să luăm asupra noastră durerea fraţilor noştri răniţi în trup şi în spirit. Dacă în trecut omisiunea a putut să devină o formă de răspuns, astăzi vrem ca solidaritatea, înţeleasă în semnificaţia sa cea mai profundă şi exigentă, să devină modul nostru de a face istoria prezentă şi viitoare, într-un cadru în care conflictele, tensiunile şi în special victimele oricărui tip de abuz să poată găsi o mână întinsă care să le protejeze şi să le răscumpere din durerea lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 228). Această solidaritate ne cere, la rândul său, să denunţăm tot ceea ce poate să pună în pericol integritatea oricărei persoane. Solidaritate care reclamă lupta împotriva oricărui tip de corupţie, în special cea spirituală, „pentru că este vorba despre o orbire comodă şi autosuficientă unde până la urmă totul pare permis: înşelarea, calomnia, egoismul şi atâtea forme subtile de autoreferenţialitate, pentru că «şi Satana însuşi se preface că este un înger al luminii» (2Cor 11,14)” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 165). Apelul sfântului Paul de a suferi cu acela care suferă este cel mai bun antidot împotriva oricărei voinţe de a continua să se reproducă printre noi cuvintele lui Cain: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9).

Sunt conştient de efortul şi de munca ce se face în diferite părţi ale lumii pentru a garanta şi a realiza medierile necesare, care să dea siguranţă şi să protejeze integritatea copiilor şi a adulţilor aflaţi în stare de vulnerabilitate, precum şi de răspândirea „toleranţei zero” şi a modurilor de a da cont din partea tuturor celor care fac sau acoperă aceste delicte. Am întârziat să aplicăm aceste acţiuni şi sancţiuni aşa de necesare, dar sunt încrezător că ele vor ajuta să se garanteze o mai mare cultură a protejării în prezent şi în viitor.

Împreună cu aceste eforturi, este necesar ca fiecare botezat să se simtă implicat în transformarea eclezială şi socială de care avem atâta nevoie. Această transformare cere convertirea personală şi comunitară şi ne face să privim în aceeaşi direcţie în care priveşte Domnul. Aşa îi plăcea să spună sfântul Ioan Paul al II-lea: „Dacă am pornit din nou cu adevărat de la contemplarea lui Cristos, va trebui să ştim să-l observăm mai ales pe faţa celor cu care El însuşi a voit să se identifice” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49). A învăţa să privim acolo unde priveşte Domnul, a sta acolo unde vrea Domnul ca să stăm, să convertim inima stând în prezenţa sa. Pentru acest scop vor fi de ajutor rugăciunea şi pocăinţa. Invit întregul sfânt popor credincios al lui Dumnezeu la exerciţiul penitenţial al rugăciunii şi al postului conform poruncii Domnului[1], care trezeşte conştiinţa noastră, solidaritatea noastră şi angajarea noastră pentru o cultură a protejării şi a lui „niciodată să nu mai fie” faţă de orice tip şi formă de abuz.

Este imposibil să se imagineze o convertire a acţiunii ecleziale fără participarea activă a tuturor componentelor poporului lui Dumnezeu. Mai mult: de fiecare dată când am încercat să înlăturăm, să reducem la tăcere, să ignorăm, să reducem la mici élites poporul lui Dumnezeu, am construit comunităţi, programe, alegeri teologice, spiritualităţi şi structuri fără rădăcini, fără amintire, fără chip, fără trup, în definitiv fără viaţă[2]. Asta se manifestă cu claritate într-un mod anomal de a înţelege autoritatea în Biserică – foarte obişnuit în numeroase comunităţi în care au avut loc comportamente de abuz sexual, de putere şi de conştiinţă – care este clericalismul, acea atitudine care „nu numai că anulează personalitatea creştinilor, ci tinde şi la diminuarea şi la subevaluarea harului baptismal pe care Duhul Sfânt l-a pus în inima oamenilor noştri”[3]. Clericalismul, favorizat fie de preoţii înşişi fie de laici, generează o sciziune în corpul eclezial care alimentează şi ajută la perpetuarea multora dintre relele pe care le denunţăm astăzi. A spune nu abuzului înseamnă a spune cu putere nu oricărei forme de clericalism.

Este bine mereu să ne amintim că Domnul, „în istoria mântuirii, Domnul a mântuit un popor. De aceea nimeni nu se mântuieşte singur, ca individ izolat, ci Dumnezeu ne atrage ţinând cont de reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană: Dumnezeu a voit să intre într-o dinamică populară, în dinamica unui popor” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 6). De aceea, unicul mod pe care-l avem pentru a răspunde acestui rău care a luat atâtea vieţi este să-l trăim ca o misiune care ne implică şi ne priveşte pe toţi ca popor al lui Dumnezeu. Această conştiinţă de a ne simţi parte dintr-un popor şi dintr-o istorie comună ne va permite să recunoaştem păcatele noastre şi greşelile din trecut cu o deschidere penitenţială capabilă să se lase reînnoită dinlăuntru. Tot ceea ce se face pentru a eradica această cultură a abuzului din comunităţile noastre fără o participare activă a tuturor membrilor Bisericii nu va reuşi să genereze dinamicile necesare pentru o transformare sănătoasă şi efectivă. Dimensiunea penitenţială de post şi rugăciune ne va ajuta ca popor al lui Dumnezeu să ne punem în faţa Domnului şi a fraţilor noştri răniţi, ca păcătoşi care imploră iertarea şi harul ruşinii şi al convertirii, şi astfel să elaborăm acţiuni care să producă dinamisme în sintonie cu Evanghelia. Pentru că „de fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 11).

Nu se poate face abstracţie de faptul că noi ca Biserică putem recunoaşte şi condamna cu durere şi ruşine atrocităţile comise de persoane consacrate, clerici, precum şi de toţi cei care aveau misiunea de a-i supraveghea şi a-i proteja pe cei mai vulnerabili. Cerem iertare pentru păcatele proprii şi ale altora. Conştiinţa păcatului ne ajută să recunoaştem greşelile, delictele şi rănile procurate în trecut şi ne permite să ne deschidem şi să ne angajăm mai mult în prezent pe un drum de convertire reînnoită.

În acelaşi timp, pocăinţa şi rugăciunea ne vor ajuta să sensibilizăm ochii noştri şi inima noastră în faţa suferinţei celorlalţi şi să învingem dorinţa de dominare şi de posesie care de atâtea ori devine rădăcină a acestor rele. Fie ca postul şi rugăciunea să deschidă urechile noastre la durerea tăcută a copiilor, a tinerilor şi a neputincioşilor. Post care să ne procure foame şi sete de dreptate şi să ne determine să mergem în adevăr sprijinind toate medierile judiciare care sunt necesare. Un post care să ne zdruncine şi să ne facă să ne angajăm în adevăr şi în caritate cu toţi oamenii de bunăvoinţă şi cu societatea în general pentru a lupta împotriva oricărui tip de abuz sexual, de putere şi de conştiinţă.

În acest mod vom putea manifesta vocaţia la care am fost chemaţi să fim „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Lumen gentium, 1).

„Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună”, ne spunea sfântul Paul. Prin atitudinea de rugăciune şi de pocăinţă vom putea intra în sintonie personală şi comunitară cu această exortaţie, pentru ca să crească printre noi darurile compasiunii, dreptăţii, prevenţiei şi reparării. Maria a ştiut să stea la picioarele crucii Fiului său. N-a făcut asta într-un mod oarecare, ci a fost trainic în picioare şi alături de ea. Cu această poziţie exprimă modul său de a sta în viaţă. Când experimentăm dezolarea pe care ni le provoacă aceste plăgi ecleziale, cu Maria ne va face bine „să insistăm mai mult pe rugăciune” (cf. Sfântul Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 319), încercând să creştem în iubire şi în fidelitatea faţă de Biserică. Ea, prima discipolă, ne învaţă pe noi toţi discipolii cum trebuie să ne comportăm în faţa suferinţei celui nevinovat, fără evaziuni şi laşităţi. A privi la Maria înseamnă a învăţa să descoperim unde şi cum trebuie să stea discipolul lui Cristos.

Duhul Sfânt să ne dea harul convertirii şi ungerea interioară pentru a putea exprima, în faţa acestor delicte de abuz, căinţa noastră şi hotărârea noastră de a lupta cu curaj.

Din Vatican, 20 august 2018

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] „Acest soi nu iese decât prin rugăciune şi post” (Mt 17,21).

[2] Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu pelerin din Chile, 31 mai 2018.

[3] Scrisoare către cardinalul Marc Ouellet, preşedinte al Comisiei Pontificale pentru America Latină, 19 martie 2016.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.