Categorii

„Să ascultăm strigătul de sclavie şi abandonare a popoarelor amazoniene”

„Astăzi strigătul pe care Amazonia îl înalţă către Creator este asemănător cu strigătul poporului lui Dumnezeu în Egipt. Este un strigăt de sclavie şi de abandonare, care cere libertatea şi atenţia lui Dumnezeu”. Cu aceste cuvinte documentul pregătitor al Sinodului special despre Amazonia programat pentru octombrie 2019 defineşte situaţia popoarelor din plămânul verde al planetei. Obiect al Sinodului vor fi „noile drumuri pentru Biserică şi pentru o ecologie integrală”, drumuri care „trebuie să fie gândite pentru şi cu poporul lui Dumnezeu care locuieşte” în Amazonia.

În pădurea amazoniană, afirmă documentul, „regiune de importanţă vitală pentru planetă, s-a dezlănţuit o criză profundă cauzată de o ingerinţă umană prelungită, în care predomină o cultură a rebutului şi o mentalitate extractivistă”. A reflecta asupra viitorului acestei regiuni înseamnă a ne îndrepta „şi spre viitorul întregii planete”. În documentul împărţit în trei părţi – pentru „a vedea, a judeca (a discerne) şi a acţiona” – se afirmă că trebuie „ascultate popoarele indigene şi toate comunităţile care trăiesc în Amazonia, ca primi interlocutori ai acestui Sinod”.

Bazinul amazonian reprezintă pentru planeta noastră una dintre cele mai mari rezerve de biodiversitate (de la 30 la 50% din flora şi fauna lumii), de apă dulce (20% din apa dulce necongelată de pe toată planeta). Este vorba de peste şapte milioane şi jumătate de kilometri pătraţi, care interesează nouă ţări, unde trăiesc şi convieţuiesc popoare şi culturi diferite.

„Totuşi, astăzi bogăţia pădurii şi a fluviilor amazoniene – se citeşte în document – se află ameninţată de marile interese economice care se concentrează în diferite puncte ale teritoriului. Aceste interese provoacă, printre alte lucruri, intensificarea devastării nediscriminate a pădurii, contaminarea fluviilor, lacurilor şi afluenţilor (prin folosirea necontrolată de produse agrotoxice, vărsarea de petrol, activitate de minerit legală şi ilegală, răspândirea derivaţilor producţiei de droguri). La asta se adaugă traficul de droguri, care, adăugat la cele spuse mai sus, pune în pericol supravieţuirea popoarelor care depind de resursele animale şi vegetale din aceste teritorii”.

Pe de altă parte, oraşele din Amazonia „au crescut foarte rapid, primind mulţi migranţi şi refugiaţi constrânşi să fugă din ţinuturile lor şi împinşi spre periferiile marilor centre urbane”. Mişcările migratoare din pădure spre oraşe au fost uriaşe şi actualmente „între 70 şi 80% din populaţia Panamazoniei locuieşte în oraşe. Mulţi dintre aceşti indigeni nu au documente sau  nu sunt în regulă, refugiaţi, locuitori de pe malurile fluviilor sau aparţin altor categorii de persoane vulnerabile. Prin urmare creşte în toată Amazonia o atitudine xenofobă şi de criminalizare faţă de migranţi şi refugiaţi”.

În cele nouă ţări care compun regiunea panamazoniană se înregistrează prezenţa a circa trei milioane de indigeni, care reprezintă aproape 390 de popoare şi naţionalităţi diferite. Între aceştia sunt între 110 şi 130 de Popoare Indigene în Izolare Voluntară (PIAV) sau „popoare libere”, numite şi „invizibile”: sunt cei mai vulnerabili pentru că nu au instrumente de dialog.

Documentul aminteşte cum şi când Biserica a început să-şi ridice glasul în apărarea popoarelor indigene. Şi citează cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea care a definit transferarea forţată a unui număr enorm de africani ca sclavi un „holocaust necunoscut” la care „au luat parte persoane botezate, dar care n-au trăit credinţa lor”.

Dar „ceea ce înspăimântă este că până astăzi, după 500 de ani de la cucerire, după circa 400 de ani de misiune şi evanghelizare organizată şi după 200 de ani de la emanciparea ţărilor care compun Panamazonia, asemenea tendinţe continuă să se dezvolte în teritoriu şi între locuitorii săi, astăzi victime ale unui neocolonialism feroce, mascat de progres. Probabil, aşa cum a afirmat papa Francisc la Puerto Maldonado, popoarele originare amazoniene n-au fost niciodată aşa de ameninţate ca acum”.

„Raportul armonios dintre Dumnezeu Creatorul, fiinţele umane şi natură – se mai citeşte în document – s-a frânt din cauza efectelor nocive ale neoextractivismului şi ale presiunii marilor interese economice care exploatează petrolul, gazul, lemnul, aurul, precum şi din cauza construirii de opere infrastructurale (de exemplu: megaproiecte hidroelectrice şi reţele stradale, cum sunt super-străzile interoceanice) şi a monoculturilor industriale”. Şi „se impun noi colonialisme ideologice mascate de mitul progresului, care distrug identităţile culturale proprii”. Însă ameninţarea împotriva teritoriilor amazoniene „vine şi din pervertirea anumitor politici care promovează «conservarea» naturii fără a ţine cont de fiinţa umană”.

Aşadar, a proteja popoarele indigene şi teritoriile lor este „o exigenţă etică fundamentală şi o angajare fundamentală pentru drepturile umane. Pentru Biserică asta se transformă într-un imperativ moral coerent cu viziunea de ecologie integrală din Laudato si’”.

În partea a doua a documentului, dedicată discernământului, după ce a prezentat fundamentele biblice şi evanghelice, se aminteşte că „misiunea evanghelizatoare are mereu un inevitabil conţinut social”. Opera de evanghelizare „ne invită – continuă documentul – să lucrăm împotriva inegalităţilor sociale şi a lipsei de solidaritate prin promovarea carităţii şi a dreptăţii, a compasiunii şi a îngrijirii, desigur între noi, dar şi faţă de celelalte fiinţe, animale şi plante, şi de întreaga creaţie. Biserica este chemată să însoţească şi să împărtăşească durerea poporului amazonian şi să colaboreze la vindecarea rănilor sale, punând în practică identitatea sa de Biserică samariteană, conform expresiei episcopilor samariteni”. În text se aminteşte că „a nu avea grijă de casa comună este o ofensă adusă Creatorului, un atentat împotriva biodiversităţii şi, în definitiv, împotriva vieţii”.

Procesul de evanghelizare a Bisericii din Amazonia „nu poate face abstracţie de promovarea şi de îngrijirea teritoriului (naturii) şi a popoarelor (culturilor) sale. Pentru aceasta, are nevoie să stabilească punţi care pot să articuleze ştiinţele ancestrale cu cunoştinţele contemporane, îndeosebi cele care se referă la folosirea sustenabilă a teritoriului şi o dezvoltare coerentă cu sistemele de valori şi cu culturile popoarelor care locuiesc în aceste locuri, de recunoscut ca păzitorii lor autentici, şi în definitiv ca proprietarii lor”.

Sinodul, se precizează în document, „are nevoie de un mare exerciţiu de ascultare reciprocă, în special de o ascultare între poporul credincios şi autorităţile magisteriale ale Bisericii. Unul dintre lucrurile principale de ascultat este geamătul a mii de comunităţi private de Euharistia duminicală pentru perioade lungi”. Reuniunea episcopatului latinoamerican de la Aparecida (2007) a evidenţiat acest „geamăt”. Un răspuns – care nu este citat în document – ar putea să fie reprezentat de hirotonirea sacerdotală a bărbaţilor căsătoriţi, maturi şi cu credinţă solidă (viri probati).

În partea a treia, dedicată acţiunii, se dau indicaţii pentru „noi drumuri”. Sinodul va fi chemat „să găsească noi drumuri pentru a face să crească faţa amazoniană a Bisericii precum şi pentru a răspunde la situaţiile de nedreptate din regiune, cum sunt neocolonialismul industriilor extractive, proiectele infrastructurale care dăunează biodiversităţii şi impunerea de modele culturale şi economice străine de viaţa popoarelor”. Făcând astfel, Biserica „se întăreşte constituindu-se ca o alternativă în faţa globalizării indiferenţei şi a logicii uniformizante impulsionate de atâtea mijloace de comunicare, precum şi a unui model economic care nu obişnuieşte să respecte popoarele amazoniene şi teritoriile lor”.

„Trebuie găsit un echilibru – afirmă documentul – şi economia trebuie să privilegieze vocaţia sa în favoarea demnităţii vieţii umane. Acest raport de echilibru trebuie să tuteleze mediul şi viaţa celor mai vulnerabili”. Preluând cuvintele papei Francisc, documentul explică faptul că „este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi” de popoarele indigene şi de culturile lor, şi că „misiunea noii evanghelizări cere să le prestăm glasul nostru în cauzele lor, dar [suntem chemaţi] să fim şi prietenii lor, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor. Prin urmare, învăţăturile lor ar putea să indice direcţia priorităţilor pentru noile drumuri ale Bisericii din Amazonia”.

Este necesară o prezenţă mai capilară a Bisericii, îngreunată de „imensa extindere geografică, de atâtea ori cu acces dificil”. Noile drumuri pentru pastoraţia Amazoniei „cer să se relanseze lucrarea Bisericii în teritoriu şi să se aprofundeze procesul de înculturare, care cere Bisericii amazoniene să facă propuneri curajoase, făcute cu îndrăzneală şi fără frică, aşa cum ne cere papa Francisc”. Pentru aceasta, se spune, este urgent să se evalueze şi să se regândească slujirile care sunt necesare astăzi pentru a răspunde la obiectivele „unei Biserici cu o faţă amazoniană şi o Biserică cu o faţă indigenă”.

„Trebuie găsit – se citeşte în text – ce tip de slujire oficială poate să fie conferită femeii, ţinând cont de rolul central pe care femeile îl ocupă astăzi în Biserica amazoniană. De asemenea este necesar să fie susţinut clerul indigen şi nativ din teritoriu, valorizându-i identitatea culturală şi valorile proprii. În sfârşit, trebuie proiectate noi drumuri pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată avea acces mai bun şi frecvent la Euharistie, centru al vieţii creştine”. Şi aceste noi drumuri „vor trebui să aibă incidenţă asupra slujirilor, asupra liturgiei şi asupra teologiei (teologiei indios).

În sfârşit, documentul afirmă că „este nevoie de o spiritualitate de comuniune între misionarii autohtoni şi cei care vin din afară, pentru a învăţa împreună să se însoţească persoanele, ascultând istoriile lor, participând la proiectele lor de viaţă, împărtăşind spiritualitatea lor şi însuşindu-şi luptele lor. O spiritualitate cu stilul lui Isus: simplu, uman, dialogant, samaritean, care să permită să se celebreze viaţa, liturgia, Euharistia, sărbătorile, respectând mereu ritmurile proprii ale fiecărui popor”. Textul se încheie cu o serie de întrebări pentru a stimula discuţia pregătitoare.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 8 iunie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.