Categorii

Războiul pe care „Dumnezeu îl vrea”: când Pius al XII-lea s-a demarcat de SUA

Articolul din Civiltà Cattolica despre viziunea „teopolitică” a unui anumit fundamentalism creştin care are unite facţiuni evanghelice cu facţiuni catolice conservatoare a făcut – în mod comprehensibil – să se discute mult. Limita micii lucrări publicate în revista iezuiţilor a fost probabil aceea de a trata în acelaşi timp prea multe teme făcând doar aluzie la ele, şi acesta este şi motivul pentru care puţinele rânduri dedicate libertăţii religioase au provocat reacţii critice cum ar fi aceea a arhiepiscopului de Philadelphia, Charles J. Chaput, în timp ce alte consideraţii au fost interpretate numai ca un atac direct la adresat administraţiei preşedintelui Donald Trump.

Este adevărat că într-un trecut chiar recent n-au lipsit „sfinte alianţe” (e suficient să ne gândim la anii Optzeci şi la lupta împotriva comunismului în era Reagan), dar este la fel de adevărat că Sfântul Scaun în ultimul secol a refuzat mereu să încheie şi să binecuvânteze alianţe tron-altar sau „războaie sfinte” promovate de cel care desparte lumea în „buni” şi „răi”, uneori din păcate în funcţie de convenienţele momentului, aşa cum atestă războaiele nenorocite din Orientul Mijlociu în ultimii treizeci de ani care au văzut aliaţii vizibili şi ascunşi ai puterilor occidentale devenind dintr-o dată duşmanii „răi” de eliminat şi în numele „exportării democraţiei” au creat instabilitate şi au mărit terorismele. Un exemplu mai puţin amintit al acestei atitudini vaticane impregnată de realism este acela care-l are de protagonist pe Pius al XII-lea la trecerea dintre anii Patruzeci şi Cincizeci.

Eugenio Pacelli (ales în martie 1939) a fost cu siguranţă un Papă anticomunist. Şi totuşi această atitudine a sa nu trebuie să ne facă să credem că ar grupa şi ar strivi Biserica pe frontul occidentalist. În climatul de plumb al războiului rece, în pofida persecuţiilor teribile îndurate de creştinii de dincolo de Cortina de Fier, Pius al XII-lea nu doreşte în niciun fel o recurgere la forţă pentru a schimba echilibrele mondiale de la Yalta, fiind conştient de puterea noilor armamente. Destăinuieşte Papa ambasadorului Wladimir d’Ormesson, într-un colocviu care a avut loc în aprilie 1949, vorbind despre populaţiile din est: „Sărmanii care sunt închişi în acele ţări devenite o închisoare reclamă toţi războiul pentru a ieşi de acolo. Dar nu! Mai ales nu războiul! Un nou război este de neimaginat. Ar fi apocaliptic. În afară de asta, n-ar rezolva nimic. Experienţa trăită de treizeci de ani demonstrează suficient acest lucru. După primul război mondial dificultăţi enorme au apărut peste tot şi aceste sunt cele care într-un fel au generat al doilea război mondial. După această a doua conflagraţie, lumea a devenit mai haotică… Ce am deveni după o a treia catastrofă? Nu, nu, trebuie luptat, trebuie lucrat pentru pace; să lucrăm raţional, metodic, fără încetare, fără a ne lăsa intimidaţi de aceia care se străduiesc să saboteze echilibrul mondial. Trebuie păstrată speranţa şi încrederea!”.

Însă în 1950, cu ocazia războiului din Coreea, Pius al XII-lea se distanţează de „cruciada anticomunistă” şi de motivele „religioase” cu care s-ar voi să se motiveze intervenţia armată. În iunie 1950, Coreea de Nord, controlată de Uniunea Sovietică, invadează Coreea de Sud, protejată în schimb de Statele Unite: ordinea mondială provizorie stabilită la Yalta pare pe punctul de a se zdrobi în apocalipsa nucleară. Soldaţii americani şi aliaţii lor sunt grupaţi pe un front oriental necunoscut, cu consemnul de a apăra civilizaţia occidentală de barbarie. Intervenţia militară are loc prin mandatul Naţiunilor Unite, care o decretaseră într-un moment în care reprezentantul Moscovei era absent. Conflictul avea să se încheie stabilind diviziunea celor două Corei de lungul paralelei de 38º, în 1953, după ce a implicat cinci milioane de soldaţi din şaisprezece ţări diferite şi a provocat două milioane de morţi.

În acel moment, în cuvintele unor lideri occidentali, războiul împotriva comunismului asumă aspectele unei lupte apocaliptice împotriva răului, întrupat de dictatorul sovietic Stalin. Un geniu al răului care conspiră pentru a distruge civilizaţia creştină occidentală şi care „ar vrea să înlocuiască Revelaţia cu doctrina marxistă a ateismului comunist”, cum scrie preşedintele american Henry Truman lui Pius al XII-lea într-o scrisoare din 11 august 1948. Analiştii de dincolo de ocean consideră indispensabil să se întărească raporturile cu Sfântul Scaun, pentru a crea „front unit”. Strategia Statelor Unite, direct angajate în războiul din Coreea şi în tentativa de a stăvili blocul sovietic, este aceea de a compacta conducătorii religiilor în bătălia împotriva duşmanului comunist. Rezultatul maxim la care ţinteşte Casa Albă este o declaraţie comună a liderilor religioşi, sau o întâlnire ecumenică menită să facă activă într-un fel angajarea religiilor faţă de frontul occidental.

La 6 decembrie 1950, cu enciclica Mirabile illud, Pius al XII-lea se roagă pentru pace, dar îi avertizează pe guvernanţii americani împotriva oricărei tentaţii de a recurge la arma atomică: „Inteligenţa umană, destinată la cu totul alte scopuri, a inventat astăzi instrumente de război de o atare putere încât trezesc oroare în sufletul oricărei persoane cugetate, mai ales pentru că ele nu lovesc numai armatele, ci adesea implică şi cetăţeni privaţi, copii nevinovaţi, femei, bătrâni, bolnavi şi, în acelaşi timp, edificii sacre şi monumentele celor mai nobile arte! Cine nu se va îngrozi la gândul că noi cimitire pot să se adauge la cele atât de numeroase de la recentul conflict, şi la alte noi ruine foarte triste de târguri şi oraşe fumegânde? În sfârşit, cine nu tremură gândindu-se cum distrugerea de noi bogăţii, consecinţă inevitabilă a oricărui război, poate să agraveze tot mai mult acea criză economică, de care sunt zbuciumate aproape toate popoarele, şi în special clasele mai umile?”.

Myron Tylor, reprezentant oficial al Casei Albe în Europa, la 21 iunie 1951 îi scrie lui Pius al XII-lea invitându-l să adere la cruciada anticomunistă pentru că „ultima mare resursă care rămâne este de a-i lega pe toţi oamenii de credinţă în Dumnezeu şi în libertatea umană, pe toţi împreună, într-un mare şi continuu efort pentru a-i trezi pe semenii lor în toate ţările, pentru a reînnoi credinţa lor şi a inspira rezistenţa lor”. Pentru a-l convinge pe Papa de bunătatea cauzei, Taylor lasă să plutească posibilitatea ca lui Pius al XII-lea să-i fie recunoscută de puteri un soi de călăuză spirituală a lumii libere. Şi pune negru pe alb în scrisoarea aceea: „Se poate întâmpla ca dacă evenimentele ascunse din viitor se vor dezvolta, să vină o zi în care Sanctitatea Voastră să binevoiască să asume conducerea unei cauze aşa de vrednice de merit pentru a salva lumea noastră civilizată de încercările mai mari”. Pacelli, la rândul său, nu are nevoie să se lase convins de diplomatul american cu privire la pericolele comunismului. Persecuţiile împotriva Bisericilor şi a credincioşilor care au însoţit expansiunea comunismului încă imediat după război sunt pentru el o mare suferinţă. Tocmai în acea perioadă episcopi, preoţi şi laici catolici sunt închişi şi persecutaţi în multe ţări de dincolo de Cortina de Fier. Şi Sfântul Scaun, prin decizia Papei, a publicat faimosul decret de excomunicare pentru cel care aderă la comunismul ateu şi materialist. Aşadar Pontifului nu-i este necunoscută situaţia.

În lunile care preced Crăciunul 1951, tentativa lui Truman de a convinge religiile să susţină direct lupta împotriva comunismului devine mai stringentă. Într-un discurs adresat câtorva ecleziastici americani de diferite confesiuni, la 28 septembrie din acel an, preşedintele Statelor Unite afirmă: „Nu este vorba numai de a ocroti moştenirea noastră religioasă în vieţile noastre şi în ţara noastră. Problema noastră este mai mare. Este vorba de a ocroti o civilizaţie mondială în care credinţa în Dumnezeu să poată supravieţui… În faţa expansiunii comunismului sovietic, o putere care este ostilă la tot ceea ce noi credem…, toţi oamenii care mărturisesc credinţa în Dumnezeu ar trebui să se unească pentru a cere ajutorul său şi conducerea sa. Noi ar trebui să lăsăm la o parte divergenţele noastre şi să ne unim imediat, pentru că niciodată ca acum divergenţele noastre n-au părut aşa de meschine şi nesemnificative, în faţa pericolului care se prezintă astăzi în faţa noastră”.

În concluziile discursului său, Truman deplânge că mesajele sale de unificare n-au fost mereu primite de diferitele confesiuni: „De câtva timp, eu am încercat să provoc unirea unui anumit număr de mari conducători religioşi din lume într-o comună declaraţie de credinţă care se află, aşa cum am spus, în capitolul 20 din Exod, capitolele 4 şi 6 din Evanghelia lui Matei şi în Predica de pe Munte, şi într-o implorare comună către Dumnezeu unic pe care toţi îl mărturisim… O astfel de declaraţie ar mărturisi forţa credinţei noastre comune şi încrederea noastră în victoria sa finală asupra forţelor care se opun ei”. Însă conducătorii religioşi nu aderă la această ecumenică „cruciadă pentru pace” împotriva „armatelor nereligiunii”. Se ajunge astfel la noaptea de Crăciun, când fie preşedintele american fie Papa se adresează direct bărbaţilor şi femeilor dintr-o epocă mizerabilă, cu cuvinte asemănătoare în anumite privinţe. Cu toate că este în afara îndoielii faptul că pentru Pius al XII-lea comunismul reprezintă o formă de totalitarism care ameninţă însăşi supravieţuirea Bisericii în multe ţări, tonurile celor două discursuri de Crăciun sunt destul de diferite. De fapt, Papa Pacelli nu se „înrolează” în cruciada anticomunistă şi profită de radio-mesajul de Crăciun pentru a denunţa şi ceea ce nu merge în „aşa-numita lume liberă”. Este o mărturie a libertăţii interioare a lui Pius al XII-lea şi a apărării libertăţii Bisericii.

Truman recurge la tonuri inspirate, la o proză în mod pregnant religioasă. Aminteşte de „naşterea umilă a pruncuşorului în cetatea lui David, în care Dumnezeu a dat lumii mesajul său de iubire”, care se concretizează în spiritul de jertfă al soldaţilor pe front: „Inima noastră este întristată în acest timp de Crăciun de suferinţa şi de jertfa curajoşilor noştri bărbaţi şi femei care se află în Coreea. Ne lipsesc, tinerii noştri şi tinerele noastre. Ei ne protejează pe noi şi pe toţi oamenii liberi de agresiune”. Preşedintele american exaltă motivele ideale ale intervenţiei în Coreea şi conclude cu identificarea dintre triumful militar pe frontul coreean şi victoria începută în lume cu naşterea lui Isus: „Noi vom fi puternici numai dacă vom păstra credinţa, credinţa care poate muta munţii şi care, aşa cum spune sfântul Paul, este substanţă a lucrurilor sperate şi evidenţă a lucrurilor nevăzute. Victoria pe care o vom dobândi ne-a fost promisă cu mult timp în urmă, în cuvintele corului îngerilor care cântau deasupra Betleemului: Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi bunăvoinţă oamenilor”.

De la Roma, Papa cu gesturi hieratice încredinţează cuvintele sale microfoanelor de la Radio Vatican, care le relansează în toată lumea. Pius al XII-lea începe spunând că vrea să facă o evaluare „deschisă şi sinceră” a faptelor. Şi situaţia reală de la care trebuie pornit este sciziunea lumii în două terenuri opuse: „Umanitatea însăşi divizată în două grupuri aşa de clar despărţite, care sunt cu greu dispuse să lase cuiva sau în vreo manieră libertatea de a menţine între părţile adverse o atitudine de neutralitate politică”. Ori aici ori acolo, echidistanţa nu este posibilă în lumea spintecată în două, de puţin ani ieşită din tunelul celui de-al doilea război mondial. Şi totuşi, în pofida experienţei tragice îndurate de comunităţile catolice de dincolo de Cortina de Fier, precum şi într-un timp de contrapoziţie aşa de acută, anticomunistul Pius al XII-lea nu identifică misiunea Bisericii cu motivaţiile «lumii libere»”.

Spune Papa Pacelli: „Acum cei care în mod greşit consideră Biserica aproape ca o putere pământească oarecare, ca un soi de imperiu mondial, sunt induşi cu uşurinţă să ceară şi de la ea, ca de la alţii, renunţarea la neutralitate, opţiunea definitivă în favoarea unei părţi sau a alteia. Totuşi pentru Biserică nu poate fi vorba de a renunţa la o neutralitate politică datorită motivului simplu că ea nu poate să fie în slujba intereselor pur politice”. În această sustragere de la logica blocurilor se manifestă cu siguranţă şi visul, tipic pacellian, de a vedea ieşind din ruinele războiului mondial o ordine socială creştină. Un proiect pe care Pontiful l-a sprijinit încă de la primele radio-mesaje de Crăciun, când al doilea război mondial începuse de puţin timp şi puterile beligerante se gândeau să se distrugă reciproc, desigur nu la reconstruirea unei ordini internaţionale. În acest scop erau adresate vestitele mesaje, în care Pius al XII-lea a propus idealul unei civilizaţii catolice nutrite de principii evanghelice, aproape o „a treia cale” care nu găsea sprijin în niciunul dintre cele două sisteme care se ciocnesc pe scenariul internaţional.

„Răscumpărătorul divin”, afirmă Papa, „a întemeiat Biserică pentru a comunica prin intermediul ei omenirii adevărul său şi harul său până la sfârşitul timpurilor. Biserica este «trupul său mistic» . Ea este în întregime a lui Cristos. Apoi Cristos este al lui Dumnezeu”. A identifica Biserica cu una dintre formele de civilizaţie, a face să coincidă mântuirea creştină cu instaurarea şi apărarea unei anumite grupări de putere lumească, înseamnă a denatura „fundamentul pe care Biserica se află ca societate”. Şi a altera însăşi natura Bisericii: „Oameni politici şi uneori chiar oameni ai Bisericii, care ar intenţiona să facă din Mireasa lui Cristos aliata lor sau instrumentul combinaţiilor lor politice, naţionale sau internaţionale, ar leza însăşi esenţa Bisericii, aducând daună însăşi vieţii ei; într-un cuvânt, ar înjosi-o la acelaşi plan, în care se dezbat conflictele de interes temporal. Şi asta este şi rămâne adevărat şi dacă are loc pentru scopuri şi interese în sine legitime”.

În radio-mesajul de Crăciun 1951, Pius al XII-lea deja intuieşte „răspândita slăbiciune din păcate a unei lumi căreia îi place să se cheme cu emfază «lumea liberă»”. Sugerea că şi în vestul Cortinei de Fier manipularea subtilă a dorinţelor şi conştiinţelor poate produce o „societate redusă la pur automatism”. Constată presiunea omologatoare exercitată prin sistemul mijloacelor media, când vorbeşte despre cei „care aşteaptă unica lor hrană spirituală zilnică… de la presă, de la radio, de la cinema, de la televiziune”. Aceasta este „condiţia dureroasă, care blochează şi Biserica în eforturile sale de pacificare”.

„De exemplu, cei care în domeniul economic sau social ar vrea să reverse totul asupra societăţii, chiar şi direcţia şi siguranţa existenţei lor; sau care aşteaptă astăzi unica lor hrană spirituală zilnică, tot mai puţin de la ei înşişi – adică de la propriile lor convingeri şi cunoştinţe – şi tot mai mult, deja pregătită, de la presă, de la radio, de la cinema, de la televiziune; cum ar putea concepe adevărata libertate, cum ar putea s-o stimeze şi s-o dorească, dacă nu mai are loc în viaţa lor?”.

„Adică ei”, continuă Pius al XII-lea, „nu mai sunt decât simple roţi în diferitele organisme sociale; nu mai sunt oameni liberi, capabili să asume şi să accepte o parte de responsabilitate în lucrurile publice… Aceasta este condiţia dureroasă, care blochează şi Biserica în eforturile sale de pacificare, în referinţele sale la conştiinţa adevăratei libertăţi umane, element indispensabil al ordinii sociale, după concepţia creştină, considerate ca organizaţie de pace. În zadar ar înmulţi ea invitaţiile sale adresate oamenilor lipsiţi de acea conştiinţă, şi chiar mai inutil le-ar adresa unei societăţi reduse la pur automatism… Aceasta este răspândita slăbiciune din păcate a unei lumi căreia îi place să se cheme cu emfază «lumea liberă». Ea se înşeală şi nu se cunoaşte pe sine însăşi: în libertatea adevărat nu se află forţa sa. Este noul pericol, care ameninţă pacea şi care trebuie denunţat în lumina ordinii sociale creştine. De aici derivă şi în nu puţini oameni autoritari din aşa-numita «lume liberă» o aversiune împotriva Bisericii, împotriva acestei corectoare deranjante despre ceva ce nu se are, dar se pretinde să se aibă, şi care, printr-o stranie inversare de idei, se neagă pe nedrept chiar ei; vrem să spunem stima şi respectarea libertăţii genuine”.

Deşi denunţă în acelaşi radio-mesaj situaţia creştinilor de dincolo de Cortina de Fier şi victimele comunismului, Pius al XII-lea, aşa cum făcuse deja în timpul celui de-al doilea război mondial abţinându-se să binecuvânteze ofensiva italo-germană împotriva ruşilor, refuză să se înroleze în cruciada mondială anticomunistă. Prima dată a fost guvernul fascist care i-a cerut să „binecuvânteze” războiul antibolşevic dus de al treilea Reich, dar ambasadorul lui Benito Mussolini, venit în Vatican, unde a trebuit să se ciocnească de un refuz şi i-au fost amintite persecuţiile naziste din Polonia. A doua oară, în schimb, preşedintele Statelor Unite este cel care-i cere Pontifului să asume un rol de conducător spiritual şi moral al umanităţii în lupta împotriva răului personificat de Stalin. Deşi circumstanţele s-au schimbat, anticomunistul Pacelli, care recunoaşte şi imposibilitatea de a fi echidistanţi faţă de ceea ce se întâmplă în Uniunea Sovietică şi în ţările satelit (aşa cum nu rămăsese neutru în faţa ameninţării naziste ajungând chiar să sprijine, aşa cum este bine documentat de istorici, un complot pentru a-l răsturna pe Hitler şi a da cale liberă ajutorului american dat sovieticilor în funcţie anti-germană), refuză aşadar din nou să fie instrumentalizat. Refuză să grupeze Biserica pentru a n-o face să se identifice cu un sistem politic.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 24 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.