Categorii

PS Petru Gherghel: Scrisoare pastorală. Misterul comuniunii tuturor sfinţilor

Cred în împărtăşirea sfinţilor şi viaţa veşnică. Amin.

Luna noiembrie are un caracter aparte: este luna când ne amintim, într-un chip deosebit, de adevărul de credinţă pe care îl numim „comuniunea sfinţilor”, adevăr pe care îl proclamăm cu bucurie în Simbolul credinţei noastre catolice: „Cred în Duhul Sfânt, sfânta Biserică Catolică, împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică. Amin”.

Învăţăm din catehism că Biserica, în calitate de popor al lui Dumnezeu, este compusă din Biserica triumfătoare a celor din ceruri, Biserica suferitoare a celor din purgator şi Biserica luptătoare a celor de pe pământ. Între toţi membrii Bisericii există o continuă legătură, căci toţi constituie poporul celor răscumpăraţi. Prin acest articol de credinţă recunoaştem şi mărturisim că există o comuniune între cei vii şi cei morţi, care formează împreună adevăratul popor al lui Dumnezeu (cf. CBC 960).

În constituţia apostolică Lumen gentium a Conciliului Vatican II, la nr. 49, se precizează misterul comuniunii tuturor sfinţilor, al celor din cer, al celor din purgator, precum şi al celor de pe pământ: „Unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii sunt în glorie, contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi, unul întreit, aşa cum este». Cu toţii însă, deşi în grade şi în feluri diferite, suntem uniţi în aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Într-adevăr, toţi cei care sunt ai lui Cristos, având Duhul lui, formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos (cf. Ef 4,16). Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în niciun fel, ci, dimpotrivă, după credinţa statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”.

Contemplăm cu aleasă mângâiere misterul vieţii în Cristos, care nu împiedică profunda comuniune a tuturor celor ce fac parte din poporul său, pe care moartea nu-i sperie, ci îi face capabili şi conştienţi că, deşi mor, nu se despart de ceilalţi fraţi şi membri ai Bisericii sale nici aici pe pământ şi nici dincolo de graniţele acestei lumi. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor, în acea solidaritate cu toţi oamenii, vii sau morţi, ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor.

Sfinţii din ceruri, aşadar, privesc cu o iubire vie spre cei ce suferă încă în locul de purificare de dincolo de mormânt; se îndreaptă cu bucurie şi speranţă spre cei ce se află pe pământ, luptând pentru a se bucura prin moarte de o nouă viaţă în ceruri, în jurul Mielului aşezat pe tronul său, lângă Tatăl şi în comuniune cu Duhul Sfânt. Iconografia Bisericii exprimă cu imagini grăitoare acest adevăr când toţi cei din cer cu cei de pe pământ formează un unic cor sau popor al celor mântuiţi.

Luna noiembrie, cu solemnitatea tuturor sfinţilor de la început, cu amintirea celor morţi de a doua zi, se încheie cu marea sărbătoare a lui Cristos Rege, care îi adună pe toţi prin moartea şi învierea sa în poporul lui Dumnezeu.

Acelaşi document conciliar ne învaţă că „datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl, oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Cristos Isus” (LG 49). În acest sens, este grăitor cuvântul pe care sfântul Dominic, aflat pe patul morţii, l-a lăsat fraţilor săi, înainte de despărţirea finală: „Nu plângeţi, vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii”. Acelaşi gând îl vedem exprimat de sfânta Tereza a Pruncului Isus, atunci când ne asigură că îşi va petrece cerul făcând bine pe pământ.

Comuniunea cu cei răposaţi se bazează pe această comuniune a întregului trup mistic al lui Isus Cristos. Încă din primele timpuri, Biserica a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi, considerând cu mare atenţie ceea ce citeşte în Cartea a doua a Macabeilor, că „sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor” (cf. 2Mac 12,45). Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute, ci şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră.

Cunoscând această nobilă legătură şi vocaţie, „noi cinstim amintirea sfinţilor nu numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult, pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. Căci, după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos, tot astfel, comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos, de la care, ca de la izvorul şi capul său, porneşte orice har şi însăşi viaţa poporului lui Dumnezeu” (LG 50).

În lumina învăţăturii pe care o descoperim în practica Bisericii din toate timpurile şi pe care ne-o prezintă aşa de clar Catehismul Bisericii Catolice avem o nobilă chemare de a trăi cu bucurie întreaga lună noiembrie, realizând zi de zi marea chemare de a participa şi noi la unitatea poporului mântuit de Cristos. Acest lucru îl facem nu singuri, ci însoţiţi de sfinţii din ceruri, împreună cu cei care aşteaptă trecerea de la purgator la cei mântuiţi şi fericiţi, ca astfel să realizăm cu toţii un adevărat spirit de comuniune a fraţilor din slava cerească.

În întreaga lume şi în istoria tuturor popoarelor, cultul cinstirii celor morţi a fost mereu o practică profundă, care confirmă legătura care rămâne între cei dragi care au trecut din această lume şi care se află dincolo de pragul acestei vieţi, şi cei care sunt încă în această lume, cu speranţa că într-o zi se vor reîntâlni acolo unde nu mai este nici moarte, nici suferinţă, într-un loc cu o viaţă nouă şi veşnic fericită. Cel care a adus pe pământ această convingere şi această speranţă este cel care a coborât din cer, Fiul lui Dumnezeu, care, murind, a învins imboldul morţii şi ne-a asigurat că tot cel care va crede în el, chiar dacă moare, va trăi în veci, în patria celor vii (cf. In 11,25).

Despre acest adevăr ne vorbesc toate monumentele funerare care străjuiesc vârfurile munţilor, cetăţile istorice şi cimitirele. Grija pentru cei care au murit a fost consfinţită de Fiul lui Dumnezeu şi s-a răspândit la toate popoarele pentru continua aducere-aminte că jumătate din familia noastră de pe pământ se află dincolo, în locul fericit, unde ne aşteaptă şi pe noi. Acesta este sensul cultului morţilor, iar monumentele şi crucile rămân ca un argument incontestabil al nemuririi şi al convingerii în viaţa fără de sfârşit.

Acesta este motivul pentru care oamenii se îndreaptă spre cimitire, se roagă şi-i amintesc pe cei răposaţi, trăind convingerea că şi ei ne însoţesc de dincolo de mormânt pentru a ajunge cu toţii în patria celor drepţi.

Celebrarea lunii noiembrie este, aşadar, un prilej de reînnoire a acestei credinţe mângâietoare şi a acestei speranţe care asigură şi cimentează legătura noastră, a celor de pe pământ cu cei dragi din împărăţia celor vii.

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.