Categorii

Printre cei mai săraci din Bolivia. Colocviu cu cardinalul Toribio Ticona Porco

A se face totul pentru toţi: sărac printre săraci, tânăr printre tineri, bătrân printre bătrâni. Pe urma paulină acesta a fost programul de viaţă al cardinalului bolivian Toribio Ticona Porco. Prelatul emerit din Corocoro care a primit purpura de la papa Francisc în consistoriul din 28 iunie, a petrecut întreaga existenţă pe înălţimile din Bolivia, unde lipseşte totul: de la străzi la hrană, de la electricitate la cele mai elementare comodităţi. A simţit pe piele proprie ce înseamnă a promova demnitatea umană şi a trăit în precaritate numai să vestească Evanghelia în rândul populaţiilor autohtone, unde prezenţa unui preot este pe atât de importantă pe cât de rară. În acest interviu acordat la L’Osservatore Romano cardinalul prezintă realitatea mai puţin cunoscută a unei ţări în care majoritatea locuitorilor sunt indigeni şi circa patruzeci la sută trăiesc sub pragul de sărăcie.

Cum aţi primit ştirea că papa intenţiona să vă numere în colegiul cardinalilor?

A fost o surpriză incredibilă, chiar nu mă aşteptam la asta. Îmi explic asta într-o manieră simplă: fiind unul dintre puţinii episcopi născuţi „campesino” rămaşi şi de vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte în cei din urmă, am primit purpura. Pe de altă parte, recunosc că este o mare responsabilitate pentru persoana mea şi pentru Biserică. În Bolivia sunt arhiepiscopi şi episcopi care puteau să fie creaţi cardinali înaintea mea, însă Domnul a voit aşa şi am devenit al treilea cardinal în istoria ţării, după José Clemente Maurer, redemptorist cu origini germane, şi Julio Terrazas Sandoval, primul născut în Bolivia, şi el călugăr din congregaţia Preasfântului Răscumpărător.

De când dăinuie prietenia dumneavoastră cu Bergoglio?

L-am cunoscut când era arhiepiscop de Buenos Aires. Îl consider un mare prieten cu care ne-am stimat mereu. Prima întâlnire a fost în timpul călătoriilor pe care le făceam în capitala argentiniană pentru a-i evangheliza pe campesinos ai mei. De fapt, în fiecare an mergeam în misiunea la Buenos Aires şi în împrejurimile sale, unde trăiesc circa două milioane de emigraţi bolivieni.

Dumneavoastră aţi fost şi primar al comunităţii. Ce vă amintiţi din experienţa aceea?

În anii Şaizeci, regimul militar m-a numit primar de Chacarilla, o localitate la altitudinea de trei mii opt sute cincizeci de metri, unde exista o importantă mină de cupru. Au ajuns acolo şapte sute de persoane în căutare de loc de muncă, lucru care a făcut să se mărească populaţia de origine aymara, descendentă din Pacajaques. Motiv pentru care se vorbeau două limbi principale: aymara şi spaniola. Îmi amintesc că era o zonă foarte săracă şi s-a populat tocmai datorită prezenţei minei care era în proprietatea unei societăţi asiatice. Existau multe probleme şi tensiuni, pentru că patronii încercau să nu plătească taxele.

Cât timp aţi rămas în funcţie ca prim cetăţean?

Timp de paisprezece ani. Când m-au numit primar eram deja preot, motiv pentru care când în zilele de sărbătoare terminam să rostesc discursul oficial, alergam să mă schimb şi să celebrez liturghia. La sosirea mea, era numai o bisericuţă dedicată Sfintei Fecioare Maria a Rozariului. Era aşa de mică încât copiii o umpleau. Am decis s-o măresc, pentru că era o problemă să celebrez acolo căsătoriile şi botezurile: lumea nu încăpea. Am cerut ajutor şi minerii au colaborat la construcţie donând echivalentul a două zile de salariu. De altfel, n-am ţinut niciodată bani pentru mine. Ceea ce primeam era destinat construirii bisericii şi a primăriei. Şi eu împărtăşeam sărăcia celorlalţi, trăiam în tabăra minerilor, pentru că nu exista casă parohială pentru paroh. Eram eu, mama mea şi fratele meu într-o cameră. Se dormea pe jos, fiecare într-un colţ.

Sărăcia v-a însoţit mereu?

M-am născut foarte sărac, nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl meu. Am făcut numai studii primare. Înainte de a intra în seminar am lucrat ca lustragiu, miner, mecanic şi tâmplar. Misionarii belgieni mi-au plătit studiile pentru anii în care am frecventat seminarul. Acei misionari au format asociaţia tineretului muncitor catolic şi pentru adulţi liga muncitorilor catolici, al cărei conducător am devenit. În prima fază m-au plătit belgienii, apoi episcopii din Germania. Şi totuşi n-am studiat niciodată germana. Când mina de cupru n-a mai fost profitabilă pentru proprietate, au decis s-o închidă, deci Chacarilla s-a depopulat şi eu am mers în Belgia ca să studiez la Centrul internaţional de formare catehetică şi pastorală „Lumen vitae” din Bruxelles, condus de iezuiţi. Şi am învăţat şi franceza.

Ce vă amintiţi în mod deosebit din experienţa dumneavoastră la prelatura din Corocoro?

În aprilie 1986, Ioan Paul al II-lea m-a numit episcop auxiliar al diecezei de Potosí. După aceea, la 4 iunie 1992 m-a transferat la prelatura din Corocoro. Acolo problema erau distanţele şi înălţimile, pentru că se ajungea până la cinci mii de metri deasupra nivelului mării. În acele înălţimi era un preot italian, Antonio Galbioni. Era un misionar neobosit, stătea zile întregi fără să mănânce şi fără să doarmă numai să vestească Evanghelia. Ca prelat am vizitat toate comunităţile. Ceea ce numeam marea parohie a săracilor de limbă aymara sau de limbile ancestrale ale strămoşilor noastre quechua. Am încercat mereu să evanghelizez folosind un limbaj comprehensibil pentru cel care era în faţa mea. Adaptam discursul în funcţie de cui trebuia să mă adresez: copiilor, adulţilor sau muncitorilor.

Deci o activitate pastorală care nu era simplă?

Mă trezeam la 4 sau 5 dimineaţa şi mergeam în fiecare zi în două sau trei parohii pentru a celebra liturghia, căsătorii, botezuri. N-au lipsit probleme şi dificultăţi care au pus în pericol viaţa mea de atâtea ori. Îmi amintesc foarte bine că într-o zi trecând un fluviu cu un jeep, dintr-o dată nivelul apei a scufundat maşina. M-am salvat urcând pe capotă. În acel moment, am simţit mâna lui Dumnezeu în viaţa mea, pentru că puteam să mor. Şi în urmă cu cinci ani, în timp ce călătoream cu jeep-ul, un camion m-a aruncat în afara drumului. Prin minune nu am murit. De fiecare dată când îmi amintesc despre asta şi îl întâlnesc pe papa, îmi spune: „Încă n-ai murit? Nu trebuie să mănânci pisica”. Pentru că în viaţă a mâncat şi pisici. O altă problemă a prelaturii era legată de altitudine, cu care organismul meu s-a obişnuit. De fapt, am o inimă mai mare decât este normal. Asta mi-a permis, când veneam la Roma în vizita ad limina, să ajung într-o clipă în vârful grădinilor vaticane unde a fost aşezată Fecioara de Copacabana, foarte venerată în Bolivia.

Care este urgenţa cea mai actuală în ţara dumneavoastră din punctul de vedere al vestirii?

Trebuie evanghelizată cultura, pentru că observ un anumit sincretism. Văd că există o parte a societăţii care este religioasă şi cealaltă nu. În prelatura din Corocoro înainte desfăşurau slujire misionarii spanioli. Au plecat, dar a apărut problema lipsei de cler local pentru ca Biserica boliviană să fie autonomă. În timpul şederii mele am hirotonit douăzeci şi şapte de preoţi născuţi în Bolivia pentru prelatură. Un număr mic, date fiind distanţele şi mărimea teritoriului. Pentru aceasta, am încercat mereu să formez cateheţi indigeni. Când eram acolo s-a ajuns la cinci sute de cateheţi motiv pentru care în fiecare comunitate aymares erau prezenţi. Am fost criticat pentru asta. Mă acuzau că formez o altă Biserică, diferită de cea universală. Pe de altă parte, nu erau nici surori care să mă poată ajuta, pentru că atunci când ceream una de la superioare, îmi răspundeau că nu era posibil să trimită din cauza altitudinii.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 18 iulie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.