Categorii

Preotul, discipol şi păstor cu inima lui Cristos, discursul Eminenței Sale Cardinal Beniamino Stella adresat preoților la Iaşi, 18 martie, ora 16:00

Excelențele Voastre, Dragi Preoţi,

Doresc să vă salut cordial şi să-mi arăt recunoştinţa pentru această invitaţie, care îmi oferă ocazia de a viziţa ţara dumneavoastră.

Varietatea remarcabilă a confesiunilor religioase creştine şi ortodoxe, existente aici, împreună cu cea a riturilor şi a multelor sensibilităţi spirituale, sunt expresia unei pluralităţi etnice care compun acest popor; este vorba desigur de o mare bogăţie, care face referire la însăși catolicitatea Bisericii; aşa cum a amintit deja Papa Francisc, Biserica este catolică, adică universală; vorbeşte toate limbile, ca efect al Rusaliilor; ia naştere, încă de la începuturi, ca o simfonie a diversităților şi, vestind o mântuire care este oferită fiecărui om, „are în vedere evanghelizarea şi întâlnirea tuturor”, adică se îndreaptă spre lume pentru a predica Evanghelia şi „pentru a pune la inimă mântuirea întregii omeniri” (Papa Francisc, Audienţă Generală, 17 septembrie 2014).

Iată, dacă astăzi voim să ne întrebăm despre un posibil portret al Preotului, trebuie să facem referire la misiunea lui Isus şi, împreună, la catolicitatea Bisericii care, întrucât este semn şi instrument al mântuirii pentru toţi oamenii, este chemată să se prezinte lumii cu braţele deschise, printr-un stil inclusiv şi primitor, lăsând să strălucească vestea Evangheliei şi prin alegerile sale, voinţa Tatălui de a ajunge la fiecare fiu şi compasiunea lui Isus faţă de cei pe care îi întâlneşte.

Pentru această realitate, deci, de ce fel de Preot este nevoie? Voi încerca să răspund la această întrebare, încercând să înţeleg elementele esenţiale ale figurii preotului, mai ales în Magisteriul Papei Francisc; Pontificatul Său, de fapt, şi mulţumită discursurilor, exortațiilor şi punctelor de reflecţie oferite Preoţilor, contribuie într-o manieră extraordinară la formarea unui „identikit al preotului”, care s-a format încet nu doar ca act de învăţătură şi deci al Magisteriului, ci şi mulţumită mărturiei personale a Sfântului Părinte, care ne arată în fiecare zi inima Bunului Păstor, îndreptată către Poporul lui Dumnezeu, primitoare şi cordială, săracă şi înţelegătoare, capabilă să stabilească o apropiere empatică cu lumea şi să arate atenţie şi participare la soarta celor săraci şi a celor marginalizaţi.

Datorită acestui impuls, mai apoi, şi din reflecţia teologico-spirituală ancorată în experienţa Bisericilor locale răspândite în lume, a luat naştere Ratio Fundamentalis, pe care, aşa cum ştiţi, Congregaţia pentru Cler a promulgat-o în decembrie 2016. Voind să ne oprim asupra figurii preotului potrivit Papei Francisc şi asupra elementelor fundamentale din Ratio, putem spune că există două aspecte principale de reţinut despre viaţa preotului: a fi discipol şi a fi păstor după inima lui Cristos.

1. Preotul discipol

O idee de fond care traversează întreaga Ratio şi pe care suntem chemaţi să o redescoperim în viaţa preoţească, este cea a uceniciei.

Despre natura unceniciei preoţești sacramentale am început să reflectăm deja din luna octombrie 2014, atunci când Papa Francisc, primindu-i pe participanţii de la Adunarea plenară a Congregației pentru Cler, a amintit că formarea la preoţie „este o experienţă a discipolului, care apropie de Cristos şi permite să se conformeze tot mai mult Lui. Tocmai pentru acest lucru, aceasta nu poate fi o îndatorire la termen, întrucât preoţii nu încetează niciodată de a fi discipoli ai lui Isus, de a-l urma”. În consecinţă, aşa cum a afirmat Sfântul Părinte succesiv, „formarea despre care vorbim este o experienţă a unceniciei permanente, care apropie de Cristos şi permite să se conformeze tot mai mult Lui”. (Papa Francesco, Mesaj adresat Adunării Generale a Conferinţei Episcopale Italiene, 8 noiembrie 2014).

A fi discipoli este, am putea spune, primul aspect al identităţii preoţeşti care, dacă ar lipsi, ne-ar transforma foarte repede în funcţionari distraşi şi distanţi, probabil dotaţi cu vreo capacitate bună de comunicare şi de organizare, însă separaţi de Popor şi încapabili de a vesti, prin cuvinte şi prin viaţă, bucuria Evangheliei. Este propriu discipolului – apostolului, de fapt, a nu furniza doar nişte informaţii sau cunoştinţe simple, ci de a vesti cu entuziasm şi pasiune ceea ce a fost experimantat în primă persoană.

Dacă Preotul nu este el mai întâi un discipol pe urmele Maestrului, un apostol cu urechea atentă la Cuvântul Domnului, un însetat care fuge spre izvorul prieteniei personale cu Cristos, foarte uşor poate deveni ostaticul „sindromului funcţionarului”, adică de a îndeplini ministerul căzând în obişnuinţă, în repetitivitate sau în exerciţiul simplu şi mediocru al unei îndatoriri birocratice.

Îmi place să subliniez: ucenicia îl ajută pe preot să evite riscul mediocrităţii, întrucât îl pune în mişcare şi îi lărgeşte încontinuu inima pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru surprizele Duhului Sfânt.

Tocmai acum câteva luni, vorbind Preoţilor români care studiază la Roma şi locuiesc în Comunitatea Colegiului Pontifical Pio Romeno, Sfântul Părinte a amintit de conceptul unceniciei, avertizând despre «ispita periculoasă care ar putea să se prezinte: cea de a se propti în mediocritate, de a se mulţumi cu o viaţă „normală” – între ghilimele! -, o viaţă în care totul merge înainte fără entuziasm şi fără ardoare, şi unde mai devreme sau mai târziu se termină cu a deveni păstrători geloşi pe propriul timp, pe propriile siguranţe, pe propria bunăstare. În schimb, stimulaţi de exemplele marilor voştri martori în credinţă, aspiraţi la un minister înfocat al Evangheliei, care să aibă gustul puternic şi genuin de dar. Un Păstor, întrucât discipol configurat la Cristos care şi-a dat viaţa „până la sfârşit (In 13,1), nu-şi poate permite să se coboare la pacte cu o viaţă mediocră sau să se adapteze la situaţii fără a risca nimic”». (Papa Francisc, Discurs adresat Colegiului Pontifical Pio Romeno, 5 mai 2017).

Din cuvintele Pontifului reiese profilul unui Preot care, îngrijindu-se pentru a nu stinge niciodată dorinţa de a-l întâlni pe Domnul şi de a i se oferi în dar, învinge acea atitudine letală de închidere în sine şi de lipsă de ardoare, care foarte uşor ne-ar face executori obosiţi şi funcţionari sterili ai sacrului; vai dacă în inima unui preot se stinge fervoarea, entuziasmul, dorinţa unui minister pe care Papa nu se teme să-l definească „înfocat”, iar, pentru aceasta, este necesar să fim discipoli care, ca Isus, se oferă şi se consumă până la sfârşit, care înseamnă în totalitate, în mod gratuit şi cu toată fiinţa.

Pentru a trăi ucenicia printr-un drum care durează toată viaţa este necesară grija cu zel a vieţii spirituale, adică a alimenta în rugăciune, în meditarea Cuvântului şi, în general, în întâlnirea cu Domnul, a acelei memorii fericită a propriei istorii de chemaţi şi mântuiţi. Relaţia personală cu Dumnezeu, chiar şi atunci când întâmpinăm un moment al vieţii care se prezintă mai arid din punct de vedere spiritual sau atunci când suntem împovăraţi de greutatea muncii apostolice, nu trebuie să fie mai puţină; aceasta ne ajută să nu cădem în activism sau într-o supravieţuire călduţă, să nu devenim dependenţi de presiunile prezentului sau ai propriilor idoli (cfr. Papa Francisc, Discurs adresat Curiei Romane pentru felicitările cu ocazia Crăciunului, 22 decembrie 2014).

Pe această linie, noua Ratio afirmă că «Idea de fond este ca Seminariile să poată forma discipoli misionari „îndrăgostiţi” de Maestru … Pentru aceasta este necesar ca fiecare preot să se simtă mereu un discipol în drum, nevoiaş în mod constant de o formare integrală, înțeleasă ca o configurare continuă la Cristos». (RF, n.3).

Discipolul este chemat să „stea cu Domnul (cf. Mc 3,14), a-l urma şi a deveni misionar al Evangheliei” (RF, n.61), învăţând şi asimilând aceleaşi simţăminte ale lui Cristos. Pentru Biserica Ţării voastre, din care faceţi parte şi în care vă angajaţi să slujiţi prin preoţie, această fizionomie a discipolului care simte, trăieşte şi iubeşte ca Isus, va fi şi mai importantă, din moment ce istoria voastră a fost marcată de suferinţe nu foarte puţine, de privarea de libertate şi de diviziuni profunde cu ceilalţi fraţi creştini.

Îmi place să amintesc aici de sacrificiul atâtor Preoţi şi Episcopi ai acestei Ţări, care au plătit cu sângele fidelitatea faţă de Evanghelie şi faţă de Biserică, unind propriul sacrificiu cu cel al Sângelui lui Cristos; sunt exemple luminoase, mărturii de viaţă evanghelică extraordinare şi discipoli cărora, pe urmele Maestrului, nu le-a fost teamă să îmbrăţişeze Crucea martiriului.

Despre aceşti discipoli ai Domnului, modele exemplare de viaţă preoţească, suntem chemaţi să facem memorie pentru a trăi cu o dedicare reînnoită vocaţia noastră; aceştia – aşa cum a amintit Papa Francisc rugându-se pentru Bisericile persecutate şi private de libertate – sunt figuri silenţioase, întrucât nu reprezintă o ştire pentru mass media; cu toate acestea, „însăşi martirii sunt cei care susţin şi duc înainte Biserica” şi „memoria celor care au suferit şi şi-au dat viaţa ca Isus”, ne ajută şi pe noi să creştem în fidelitatea faţă de Domnul, în curajul apostolic şi în dedicare totală (Papa Francisc, Omilia în Capela Santa Marta, 30 ianuarie 2017).

Astăzi, cu siguranţă că trăiţi un nou anotimp, o „primăvară” bogată în speranţă şi, totuşi, nu lipsesc problemele şi provocările, care necesită Preoţi generoşi, vestitori bucuroşi ai Cuvântului, profeţi ai dreptăţii, samariteni ai milostivirii care ştiu să ungă rănile poporului cu uleiul mângăierii şi al speranţei.

Pe linia profilului discipolului trasată de Evanghelie, România are nevoie de preoţi dispuşi să slujească cu un entuziasm reînnoit Poporul lui Dumnezeu, capabili atât în trăsătura umană cât şi în profunzimea spirituală să fie ţesători adevăraţi ai dialogului, ai comuniunii şi ai păcii, până la a-şi oferi propria viaţă pentru binele Bisericii şi al Ţării.

Aşa cum se poate intui, nu va fi posibilă dezvoltarea acestei inimi de discipol fără o grijă atentă faţă de formarea umană a presbiterilor, un domeniu de o importanţă vitală asupra căreia Ratio insistă într-un mod particular. Sunt necesari din ce în ce mai mult, astăzi, Preoţi care să fie mai înainte de toate capabili să-şi asume trăsăturile umane ale lui Cristos: blândeţea, umilinţa, darul unei capacităţi înalte de relaţionare, trăsătura primitoare şi cordială, atenţia la nevoile celorlalţi, proximitatea şi compasiunea. Aceste aspecte, care caracterizează ministerul lui Isus şi care sunt cerute celor care trebuie să-i continue lucrarea, adică Preoţilor, necesită o anumită maturitate umană, psihică şi afectivă care trebuie evaluată cu atenţie în discernământul iniţial al vocaţiilor şi în selecţia candidaţilor.

2. Preotul păstor

Discipolul care îl urmează pe Isus, de-a lungul drumului vieţii sale, nu are alt obiectiv dacă nu cel de a fi configurat Lui. Acest lucru înseamnă că viaţa preoţească este pătrunsă de o înrădăcinare graduală în fizionomia Bunului Păstor, iar acesta este al doilea aspect caracteristic al preotului.

Această imagine biblică cunoscută merită mai ales astăzi să fie pusă din nou în centru, întrucât exprimă, poate mai bine decât oricare alta, relaţia de apropiere atentă şi de compasiune profundă dintre Isus şi turma lui Dumnezeu Tatăl. Păstorul cel Bun, semn extraordinar al prezenţei lui Dumnezeu care merge în istorie alături de fii săi, împărtăşeşte drumul fiecărui om, însoţeşte setea de Dumnezeu şi dorinţa de reînnoire care izvorăşte din ea în inima celor păcătoşi, merge în căutarea oii care s-a pierdut şi îngrijeşte cu gingăşie acea rană; în fine, călăuzeşte turma cu iubire, făcând-o să intre în bucuria vieţii veşnice.

Dacă aceasta este imaginea pe care Isus ne-o transmite, şi noi suntem chemaţi să fim Păstori ai milostivirii în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, capabili de a comunica prin intermediul mărturiei vieţii noastre şi printr-un minister apostolic înflăcărat, iubirea fără margini a Domnului şi încăpățânarea sa în a voii să ajungă, să-i elibereze şi să-i mântuiască pe toţi.

Este vorba de a trăi propria existenţă preoţească între „două comori”, aşa cum le-a numit Papa Francisc: „Comorile de neînlocuit ale Inimii lui Isus sunt două: Tatăl şi noi. Zilele sale se petreceau între rugăciunea adresată Tatălui şi întâlnirea cu lumea. Nu distanţa, ci întâlnirea. Şi inima păstorului lui Cristos cunoaşte două direcţii: Domnul şi lumea”. (Papa Francisc, Omilie Sfânta Liturghie la Jubileul Preoţilor, 3 iunie 2016).

Ce înseamnă mai concret acest lucru? Aş spune că trebuie să punctăm mereu mai mult asupra unei figuri a preotului care, înrădăcinată bine în simţămintele Inimii milostive a lui Cristos este configurată Lui, să devină ofrandă de viaţă şi pâine frântă pentru Poporul lui Dumnezeu. Acest lucru vrea să spună preoţi care poartă în propria carne întrebările şi rănile lumii; care nu distribuie greutăţi şi condamnări, ci, dimpotrivă, însoţesc cu sensibilitate drumul fiecărui credincios; care nu devin „controlori ai harului” ci, dimpotrivă, capabili de a arăta o Biserică cu uşile deschise, ce facilitează întâlnirea cu Dumnezeu.

De aceea, Ratio are grijă să sublinieze că „finalitatea Seminarului este aceea de a-i pregăti pe seminarişti să fie păstori după imaginea lui Cristos” şi „formarea sacerdotală trebuie să fie impregnată de un spirit pastoral, care să-i facă capabili să simtă aceeaşi compasiune, generozitate, iubire faţă de toţi, în special faţă de cei săraci, şi elan pentru cauza Împărăţiei, care au caracterizat ministerul public al Fiului lui Dumnezeu, şi care pot fi sintetizate în caritatea pastorală” (RF, n. 119).

Păstorul după Inima lui Cristos, este deci, format din milostivire, din sensiblitate şi din iubire; trăieşte înclinat spre popor şi doreşte să-i primească aşteptările, speranţele, suferinţele şi bucuriile; nu are – pentru a folosi expresia Papei Francisc – o „inimă blindată”, incapabilă de a se opri şi de a se apropia de cel care este rănit la marginile străzii, ci, viceversa, se lasă atins, mişcat şi implicat de durerea celuilalt.

Preotul care vrea să fie Bunul Păstor ca Isus învață, în provocările de fiecare zi și în exercițiul ministerului pastoral, că nu poate exista o vestire rodnică a Evangheliei dacă aceasta este făcută din înălțimea unei catedre, fără capacitatea de a avea milă față de viața celui care i-a fost încredințat; nu poate exista doar un unic răspuns care să fie valabil pentru toți, fără capacitatea de a privi în ochi persoana pe care o avem în față și de a-i evalua situația vieții; nu există scheme pastorale predefinite, înainte de a fi cunoscut chipurile oamenilor și de a fi primit întrebările și așteptările lor.

Astfel este, de fapt, Inima lui Cristos: primitoare, sensibilă, inclusivă, deoarece „Domnul ne iubeşte cu gingășie. Domnul ştie acea ştiinţă frumoasă a mângâierilor … nu ne iubeşte prin cuvinte; el se apropie şi în felul lui de a ne sta aproape ne dă iubirea sa cu toată gingășia posibilă” (Papa Francisc, Omilia în cadrul Sfintei Liturghii la Preasfânta Inimă a lui Isus, 7 iunie 2013).

Fiecare dintre voi, în propriul cadru pastoral, poate găsi căile şi modurile prin care această imagine a Bunului Păstor are nevoie de a se întrupa; există cu siguranţă, alături de voi şi în comunităţile voastre parohiale, situaţii existenţiale de „periferie”: persoane generoase şi disponibile, însă marcate de oboseală, de neîncredere, de sărăcie, de nesiguranţă socială şi de alte forme de fragilitate care, uneori, aruncă un văl al descurajării asupra inimii şi înţeţoşează speranţa viitorului.

Concluzie

Dragilor, permiteţi-mi să vă spun: atât Ţara voastră cât şi Biserica voastră au nevoie de astfel de preoţi, „Mijlocitori care să se apropie de oameni fără rigiditate” (Papa Francisc, Omilia din Capela Santa Marta, 9 decembrie 2016), Păstori cu trăsături amabile, profund umani, înrădăcinaţi într-o spiritualitate echilibrată, experţi în arta gingăşiei.

Pământul vostru, atât de profund însemnat în trecut de o violenţă oarbă care a semănat mulţi martiri, are nevoie de Preoţi Păstori care să-l ajute să nu rămână prizonier al trecutului, ci să privească înainte cu speranţă. Este nevoie de Păstori care să susţină mersul poporului printr-o fermitate dulce a Evangheliei, indicând mereu orizonturile creative şi surprinzătoare ale lui Dumnezeu.

În cadrul istoriei Alianţei, aşa cum ştiţi, există un Cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează Poporului lui Israel, după ce l-a eliberat din sclavia Egiptului, care ne este relatat de Cartea Exodului: „Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, iar pe voi v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine” (Ex 19,4). În acest text, autorul se referă la eliberarea pe care Dumnezeu a înfăptuit-o mulţumită acţiunii lui Moise.

Imaginea unui vultur aurit este şi în centrul stemei Ţării voastre; în splendoarea aurului, de care este îmbrăcat, acesta strânge între gheare un sceptru şi o sabie, însă în cioc o cruce. Iată, dragi Preoţi, aş vrea să vă urez să fiţi Păstori care „zoboară înalt”, cărora nu le este frică să-şi încredinţeze viaţa lui Dumnezeu şi să trăiască toate lucrurile pământului cu privirea îndreptată spre Cer şi, mai ales, care să fie capabili să îmbrățișeze Poporul lui Dumnezeu, în special atunci când este îngenunchiat, pentru a-l ridica spre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, aşa cum face un vultur cu puii săi. Strângeţi-vă în jurul Crucii Domnului, ca vulturul de pe stema voastră, şi veţi primi harul de a fi profeţi ai speranţei.

Pentru a formula mai bine această dorinţă, împrumut din nou cuvintele Sfântului Părinte adresate Preoţilor români, care studiază acum la Roma: „A cultiva speranţa … Este atâta nevoie de a alimenta speranţa creştină, acea speranţă care dăruieşte o privire nouă, capabilă de a descoperi şi de a vedea binele, chiar şi atunci când este umbrită de rău … Cartea Faptele Apostolilor, pe care Liturgia ne-o propune în acest timp pascal, arată cum Biserica, care trăieşte cu încredere în cel Înviat şi perseverează în rugăciune, în comuniune şi în caritate, nu pierde niciodată din vedere această speranţă şi o dăruieşte lumii, chiar şi atunci când nu are mijloace, când nu e înţeleasă şi când este asediată. Vă urez ca locuința voastră să fie un cenacol unde Duhul să făurească misionari ai speranţei, purtători contagioşi ai prezenţei celui Înviat, curajoşi în creativitate şi niciodată descurajaţi în faţa problemelor şi ale lipsurilor de mijloace” (Papa Francisc, Discurs la Colegiul Pontifical Pio Romeno, 5 mai 2017).

Traducere de pr. dr. Ciprian Bejan-Piser

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.