Categorii

Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2018 în bazilica „Sfântul Petru”

Cel care a văzut a dat mărturie

„Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi” (In 19,33-35).

Nimeni nu ne va putea convinge vreodată că această atestare solemnă nu corespunde adevărului istoric, că acela care spune că a fost acolo şi a văzut, în realitate nu era prezent şi nu a văzut. Intră la mijloc, în acest caz, onestitatea autorului. Pe Calvar, la picioarele crucii, era mama lui Isus şi, lângă ea, „discipolul pe care-l iubea Isus”. Avem un martor ocular!

El „a văzut” nu numai ceea ce se întâmpla sub privirea tuturor. În lumina Duhului Sfânt, după Paşte, a văzut şi sensul a ceea ce s-a întâmplat: adică, în acel moment era jertfit adevăratul Miel al lui Dumnezeu şi se împlinea sensul Paştelui vechi; că Cristos pe cruce era noul templu al lui Dumnezeu, din coasta căruia, aşa cum prezisese profetul Ezechiel (47,1 şu), curge apa vieţii; că duhul pe care El îl dă în momentul morţii dă început noii creaţii, aşa cum „Duhul lui Dumnezeu”, plutind peste ape, a transformat la început haosul în cosmos. Ioan a înţeles sensul ultimelor cuvinte ale lui Isus: „S-a împlinit!” (In 19,30).

Dar, ne întrebăm, de ce această nelimitată concentrare de semnificaţie pe crucea lui Cristos? De ce această omniprezenţă a Răstignitului în bisericile noastre, pe altare şi în orice loc frecventat de creştini? Cineva a sugerat o cheie de lectură a misterului creştin, spunând că Dumnezeu se revelează „sub contraria specie”, sub contrariul a ceea ce El este în realitate: revelează puterea sa în slăbiciune, înţelepciunea sa în nebunie, bogăţia sa în sărăcie…

Această cheie de lectură nu se aplică crucii. Pe cruce Dumnezeu se revelează „sub propria specie”, prin ceea ce este El, în realitatea sa cea mai intimă şi mai adevărată. „Dumnezeu este iubire”, scrie Ioan (1In 4,10), iubire jertfelnică, agape, şi numai pe cruce devine clar până unde merge această infinită capacitate de auto-dăruire a lui Dumnezeu. „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1); „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât la dat (la moarte!) pe Fiul unul născut” (In 3,16); „M-a iubit şi s-a dat (la moarte!) pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20).

***

În anul în care Biserica celebrează un sinod despre tineri şi vrea să-i pună în centrul propriei preocupări pastorale, prezenţa pe Calvar a discipolului pe care Isus îl iubea cuprinde un mesaj special. Avem toate motivele pentru a crede că Ioan a aderat la Isus când era încă destul de tânăr. A fost o adevărată îndrăgostire. Tot restul a trecut, dintr-o dată, în a doua linie. A fost o întâlnire „personală”, existenţială. Dacă în centrul gândirii lui Paul este lucrarea lui Isus, misterul său pascal de moarte şi înviere, în centrul gândirii lui Ioan este fiinţa, persoana lui Isus. De aici toţi acei „Eu sunt” cu rezonanţe veşnice cu care presărată a patra Evanghelie: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, „Eu sunt lumina”, „Eu sunt poarta”, simplu „Eu sunt”.

Ioan era aproape cu siguranţă unul dintre cei doi discipoli ai Botezătorului care, la apariţia lui Isus pe scenă, au mers în urma lui. La întrebarea lor: „Rabbi, unde locuieşti?”, Isus a răspuns: „Veniţi şi vedeţi”. „Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea” (In 1,35-39). Ora aceea a decis viaţa sa şi n-a mai uitat-o.

Pe bună dreptate ne vom strădui, în acest an, să descoperim ce anume aşteaptă Cristos de la tineri, ce anume pot ei să dea Bisericii şi societăţii. Însă lucrul cel mai important este un altul: a le face cunoscut tinerilor ceea ce Isus poate să le dea lor, adică „bucurie deplină” şi „viaţă din belşug”. Este ceea ce a descoperit Ioan stând cu El.

Să facem în aşa fel încât în toate discursurile despre tineri şi către tineri să răsune în fundal invitaţia din inimă a Sfântului Părinte în Evangelii gaudium: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de El, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el” (EG, nr. 3).

A-l întâlni personal pe Cristos este posibil şi astăzi pentru că El a înviat; este o persoană vie, nu un personaj. Totul este posibil după această întâlnire personală; nimic fără ea nu se va schimba cu adevărat în viaţă.

***

În afară de exemplul vieţii sale, evanghelistul Ioan a lăsat şi un mesaj scris tinerilor. În Prima Scrisoare citim aceste cuvinte emoţionante ale unui bătrân adresate tinerilor din Bisericile întemeiate de el: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi puternici şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe Cel Rău. Să nu iubiţi lumea şi nici cele ce sunt în lume” (1In 2,14-15).

Lumea pe care nu trebuie s-o iubim şi la care nu trebuie să ne conformăm nu este lumea creată şi iubită de Dumnezeu, nu sunt oamenii din lume cărora, dimpotrivă, trebuie să le mergem în întâmpinare mereu, în special săracilor, celor din urmă. „Amestecarea” cu această lume a suferinţei şi a marginalizării este, în mod paradoxal, cel mai bun mod de „separare” de lume, pentru că înseamnă a merge acolo de unde lumea fuge cu toate forţele sale. Înseamnă a ne separa de principiul însuşi care susţine lumea, care este egoismul.

Nu, lumea care nu trebuie iubită este alta; este lumea aşa cum ea a devenit sub dominaţia satanei şi a păcatului, „stăpânitorul puterii văzduhului” îl numeşte sfântul Paul (Ef 2,1-2). Un rol decisiv îl desfăşoară în ea opinia publică, astăzi şi literalmente duhul „văzduhului” pentru că se răspândeşte pe calea eterului prin posibilităţile infinite ale tehnicii. „Se determină un spirit de mare intensitate istorică, de la care individul cu greu se poate sustrage. Se respectă spiritul general, este considerat clar. A acţiona sau a gândi sau a spune ceva împotriva lui este considerat un lucru nesăbuit sau chiar o nedreptate sau un delict. Atunci nu se mai îndrăzneşte să se pună în faţa lucrurilor şi a situaţiilor în mod diferit de cum el le prezintă”.

Este ceea ce numim adaptare la spiritul timpurilor, conformism. Un mare poet credincios din secolul trecut, T. S. Eliot, a scris trei versuri care spun mai mult decât cărţi întregi: „Într-o lume de fugari, persoana care ia direcţia opusă va părea un dezertor”. Dragi tineri creştini, dacă este permis unui bătrân ca Ioan să vi se adreseze direct vouă, vă îndemn: fiţi din aceia care iau direcţia opusă! Să aveţi curajul de a merge împotriva curentului! Direcţia opusă, pentru noi cei care credem, nu este un loc, este o persoană, este Isus Dumnezeul nostru şi Mântuitorul nostru.

O misiune vă este încredinţată în mod deosebit vouă tinerilor: să salvaţi iubirea umană de deriva tragică în care a ajuns: iubirea care nu mai este dăruire de sine, ci numai posesie – adesea violentă şi tiranică – a celuilalt. Pe cruce Dumnezeu s-a revelat ca agape, iubirea care se dăruieşte. Însă agape nu este niciodată dezlipită de eros, de iubirea de căutare, de dorinţă şi de bucuria de a fi reiubit. Dumnezeu nu  ne face numai „caritatea” de a ne iubi; ne doreşte, în toată Biblia se revelează ca mire îndrăgostit şi gelos. Şi iubirea sa este o iubire „erotică”, în sensul nobil al acestui termen. Este ceea ce a explicat Benedict al XVI-lea în enciclica Deus caritas est.

„În realitate, eros și agape – iubirea ascendentă și iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta […]. Credința biblică nu construiește o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorința lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi” (nr. 7-8).

Aşadar nu e vorba de a renunţa la bucuriile iubirii, la atracţie şi la eros, ci de a şti să se unească la eros agape, la dorinţa de celălalt capacitatea de a se dărui celuilalt, amintindu-ne ceea ce sfântul Paul prezintă ca o zicere a lui Isus: „Este mai multă bucurie în a da decât în a primi” (Fap 20,35).

Însă este o capacitate care nu se inventează într-o zi. Este necesară pregătirea de a face dăruire totală de sine unei alte creaturi în căsătorie, sau lui Dumnezeu în viaţa consacrată, începând de a face dăruire a propriului timp, a propriului zâmbet şi a propriei tinereţi în familie, în parohie, în voluntariat. Ceea ce atâţia dintre voi faceţi în tăcere.

Isus pe cruce nu ne-a dat numai exemplul unei iubiri de dăruire duse până la extrem; ne-a meritat harul de a-l putea realiza, în mică parte, în viaţa noastră. Apa şi sângele care au curs din coasta sa ajung la noi astăzi în sacramentele Bisericii, în Cuvânt, şi chiar numai privind cu credinţă Răstignitul.

Un ultim lucru a văzut Ioan în mod profetic sub cruce: bărbaţi şi femei din orice timp şi din orice loc care îşi îndreptau privirea spre „cel care a fost străpuns” şi plângeau de căinţă şi de consolare (cf. In 19,37; Zah 12,10). Să ne unim şi noi la acest imens cortegiu care străbate secolele şi să spunem din adâncul  inimii: „Adoramus te Christe et benedicimus tibi, quia per sanctam crucem tuam redemisti mundum. Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.