Categorii

Preasfânta Treime – Anul B

Dt 4,32-34.39-40; Rom 8,14-17; Mt 28,16-20

Sărbătorile pe care le-am celebrat de curând ne atrag atenţia în mod deosebit asupra lui Isus Cristos, prin sărbătoarea Paştelui, şi asupra Duhului Sfânt, prin sărbătoarea Rusaliilor. Biserica ne invită astăzi să sărbătorim cel mai mare mister al credinţei noastre, izvorul a toate şi la care totul trebuie să se întoarcă: Sfânta Treime, Dumnezeul unic în fiinţă şi întreit în persoane. Biserica ne îndeamnă şi ne invită să medităm acest mister de iubire al Sfintei Treimi, iar viaţa noastră de credinţă să se raporteze la întreaga Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Misterul pe care îl celebrăm astăzi este un mister de iubire şi comuniune, pe care se întemeiază şi se modelează viaţa noastră de copii ai lui Dumnezeu. Tot ceea ce este în Tatăl este în Fiul prin comuniunea de iubire realizată de Duhul Sfânt.

Cuvintele Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt le pronunţăm şi le auzim ori de câte ori facem semnul sfintei cruci. La începutul rugăciunii sale, creştinul face pe trupul său semnul sfintei cruci, dar un numai la rugăciune, ci şi în diferite alte momente ale vieţii sale. Prin acest gest, el îşi afirmă identitatea de creştin. El arată că este în legătură cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Acest lucru nu înseamnă deja a întâlni Treimea?

Să privim la un copil care învaţă să facă semnul sfintei cruci. Părinţii îi explică ce cuvinte va pronunţa atunci când mâna i se va aşeza în mai multe părţi ale trupului său.

– „În numele Tatălui”, pe fruntea sa, pentru că acolo este creierul, inteligenţa. Domnul se revelează mai întâi în calitate de Creator, cel care face să existe realităţile vizibile şi invizibile. Dumnezeu este Tată, pentru că el dă viaţă.

– „În numele Fiului”, pe piept, deasupra pântecelui, locul zămislirii. Isus Cristos s-a zămislit în sânul Mariei, făcându-se om asemenea nouă. Astfel, Dumnezeu s-a născut în umanitate.

– „În numele Duhului Sfânt”, pe umeri, căci acolo este locul puterii. Duhul este puterea lui Dumnezeu în folosul umanităţii noastre. Duhul este cel care permite comuniunea inimilor.

Copilul care îşi face semnul sfintei cruci face mai multă teologie decât credem. El afirmă că este copil al Tatălui preaiubit, frate al lui Cristos iubitorul şi templu al Duhului Sfânt; deci este în comuniune deplină cu toate cele trei persoane sfinte.

Dar noi, pronunţând aceste cuvinte, cât de mult ne ating? Ce însemnătate au pentru noi?

După cum ştim, credinţa creştină ne învaţă că este un singur Dumnezeu şi totuşi în rugăciunile noastre, de exemplu, în rugăciunea „Slavă Tatălui”, pronunţăm trei nume în loc de unul. Facem oare o greşeală? Nu facem o greşeală, pentru că este vorba de un mister pe care nu-l putem înţelege cu mintea noastră, dar căutăm să ne apropiem de el cu ajutorul lui Isus Cristos.

Acest mister depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere, după cum spune şi sfântul Augustin: „Orice falsă pretenţie de a şti anumite lucruri cu precizie despre acest mister poate deveni o nechibzuinţă fatală”. Este un mister în faţa căruia numai recunoaşterea umilă a ignoranţei reprezintă adevărata ştiinţă şi numai zăbovirea uimită în faţa tainei de nepătruns este cu adevărat o mărturisire de credinţă în Dumnezeu. Ospitalier, Abraham se prosternă în faţa lui Dumnezeu care-l vizitează şi îl copleşeşte. Asemenea lui, credincioşii găsesc la masa euharistică, izvor al întregii vieţi de credinţă, acces la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Cunoaşteţi probabil acea întâmplare din viaţa aceluiaşi sfânt Augustin în care ni se relatează despre una dintre marile frământări ale acestui teolog, şi anume „misterul Sfintei Treimi”. Se spune că, în timpul unei plimbări pe malul mării, a văzut un copil care turna cu o scoică apă din mare într-o gaură făcută în nisipul de pe ţărmul mării. Sfântul Augustin îl priveşte nedumerit o clipă, după care i se adresează copilului: „De ce duci tu apă din mare şi o torni în această gaură?” Copilul, liniştit, îi răspunde: „Doresc să introduc toată apa mării în această gaură!”, iar sfântul Augustin, amuzându-se, îi răspunde: „Nu vei reuşi să faci niciodată acest lucru!” Copilul (despre care se spune că ar fi fost Isus) îi răspunde calm: „Aşa cum eu nu voi putea să introduc toată apa mării în această gaură, la fel, nici tu nu vei putea să înţelegi misterul Sfintei Treimi”. Uimit de răspunsul copilului, sfântul Augustin s-a întors la masa de lucru şi a continuat tratatul său „Despre Sfânta Treime” la încheierea căruia scrie: „Misterul Sfintei Treimi este un mister al inimii, deoarece Dumnezeu este iubire”.

Biserica, în această duminică, ne propune spre meditare tocmai acest mister al inimii, misterul Sfintei Treimi. Sfântul Augustin a fost acela care a văzut cu multă claritate tot ceea ce a stat la baza doctrinei trinitare. El propune o Trinitate a dragostei, în care Tatăl este iubitor, Fiul este cel iubit, iar Duhul Sfânt este dragostea.

Liturgia acestei zile este dominată în întregime de aspectul dinamic şi mântuitor al misterului Sfintei Treimi, iar lecturile biblice scot bine în evidenţă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. În prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, Moise insistă asupra faptului că Dumnezeu a stabilit un raport personal, viu şi profund cu Israel. Izraeliţii trebuie să-şi amintească plăgile din Egipt, prin care Dumnezeu l-a constrâns pe faraon să elibereze poporul ales. Moise insistă şi asupra faptului de a respecta instrucţiunile date de Dumnezeu. Cine ascultă de ele va găsi adevărata fericire. Scopul intervenţiei lui Dumnezeu tinde către interiorizarea darului Duhului care ne face să devenim copii, având dreptul să-i spunem lui Dumnezeu Abbá – Tată, după cum ne relatează sfântul Paul în lectura a doua, luată din Scrisoarea către Romani.

Psalmul responsorial îşi pierde, practic, prin versetele de astăzi, caracterul de psalm de laudă, ca să devină o proclamare a fericirii, fericire subliniată şi de refren: „Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire!” Este fericirea de a face parte din poporul lui Dumnezeu.

Fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei, propus pentru astăzi, deşi este la sfârşitul cărţii, nu este o concluzie, ci o nouă deschidere, un nou început. Ucenicii săi, după înviere, vor fi trimişi în lumea întreagă pentru a purta mesajul şi misterul său, pentru a boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Prin acest lucru, Domnul vrea ca toţi să fie în comuniunea Sfintei Treimi. Acum există un botez pentru toată omenirea. În cuvintele de rămas-bun ale lui Isus, citim misterul Bisericii, explicarea trecutului şi chezăşia viitorului ei. Acelaşi lucru ni-l prezintă şi lectura din Deuteronom, care ne cere să păstrăm legile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Noi trebuie să devenim semne ale lumii de astăzi, deoarece am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu, primindu-l pe Duhul Sfânt.

Totul în viaţa noastră trebuie să fie pătruns de această credinţă trinitară. Crezul, prin care ne mărturisim credinţa, are şi el o structură trinitară; la rândul ei, celebrarea euharistică este pătrunsă şi ea de o nuanţă trinitară. Însuşi harul este trinitar. Aceasta apare, mai ales, în administrarea Botezului. El, aşa cum am auzit în Evanghelia de astăzi, implică toate cele trei persoane divine (botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh) şi stabileşte un raport particular – de fiu, de frate, de templu – cu fiecare dintre persoane. Prin urmare, misterul Sfintei Treimi nu a dispărut din viaţa Bisericii, ci este mereu prezent şi actualizat.

Credinţa are două mistere principale: primul mister se referă la Dumnezeu în sine, al doilea mister se referă la Dumnezeu în raportul său cu noi. Prin primul mister, cunoaştem cu siguranţă ceea ce este Dumnezeu, prin al doilea, ştim măsura iubirii sale pentru noi. Primul este misterul Treimii, al doilea este misterul mântuirii. Amândouă sunt unite în semnul sfintei cruci, care este „semnul creştinului”.

Priviţi cât de minunat ne introduce Biserica în acest mister al Sfintei Treimi prin sărbătorile pe care ea, an de an, le celebrează. Modul în care ni-l prezintă are la bază cuvintele lui Isus: „Nimeni nu vine la mine dacă Tatăl ceresc nu-l atrage” (In 6,44). Deci Tatăl este cel care ne dăruieşte bunătatea sa atunci când ne creează, iar Fiul este cel care ne vindecă şi ne linişteşte spunând: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Şi dacă ne aducem aminte de imaginea bunului păstor pe care o foloseşte Isus vorbind despre sine, ne dăm seama cât de adevărate sunt aceste cuvinte. Duhul Sfânt este cel care ne luminează drumul spre ţel, aşa cum Isus le spunea ucenicilor: „Duhul Sfânt vă va învăţa tot ceea ce aveţi nevoie, de aceea nu vă îngrijoraţi ce veţi vorbi” (Lc 12,11-12).

După cum vedem, totul trece prin sensibilitatea inimii Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Tatăl, din bunătate, atrage spre Fiul, care din bunătatea sa nemărginită îl salvează pe creştin şi-i dă speranţa, iar Duhul Sfânt, din iubirea sa, luminează calea şi ţelul vieţii creştinului.

Să-l lăsăm, aşadar, pe Dumnezeu să lucreze în sufletele noastre, în viaţa noastră, şi să aducă bucuria atât de mult dorită de sufletele noastre, asemenea sfântului Augustin, pe care nu l-a mai preocupat, după acea întâmplare, decât înţelegerea teologică a misterului şi preocuparea bucuriei inimii sale. Să-l lăudam şi să-l preamărim pe Dumnezeu unic în fiinţă şi întreit în persoane pentru marea iubire a inimii sale faţă de noi. 

Paul FECHETĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.