Categorii

Postul Mare: monseniorul Manicardi, a posti de la virtual pentru a redescoperi gustul relaţiilor adevărate

„Poate ajunge să postească numai cel care nu se supraevaluează”. Cuvânt al monseniorului Ermenegildo Manicardi, rector al Almo Colleggio Capranica, care pentru acest timp al Postului Mare propune „un post virtuos de la virtual evitând şi să ne propunem excesiv şi să invadăm spaţii personale ale «prietenilor», spaţii care ar putea să fie utile altora”.

Rugăciune, pomană şi post sunt triduum-ul indisolubil al practicilor de Postul Mare: care este locul specific al postului?

Cred că trebuie să ne inspire redactarea Evangheliei după Matei care, în capitolul 6, pune cele trei cereri ale lui Isus în ordinea: pomană, rugăciune şi post. Pomana este atitudinea de plecare. Se începe cu deschiderea inimii la situaţiile de nevoie concrete ale altora şi se ajunge la un ajutor, ca să spunem aşa, al mâinii, determinat de situaţia de nevoie a interlocutorilor şi de disponibilităţile noastre. Rugăciunea se află în inima exerciţiului spiritual al Postului Mare. Postul este ultimul adaos al unei perfecţiuni ulterioare. El eliberează şi apoi îmbogăţeşte fie pomana fie rugăciunea. De fapt, postul poate folosi să se mărească ceea ce este posibil să se dea în dar, eliminând pomana din categoriile strâmtorărilor în mod iremediabil. În afară de asta, postul foloseşte să deschidă timpi mai mari de rugăciune şi să favorizeze o rugăciune mai lucidă şi desigur mai sensibilă faţă de săraci şi faţă de suferinţele care lovest trupul lui Cristos, prezent în umanitatea maltratată.

Sensul postului şi al abstinenţei, pentru creştin, are de-a face nu numai cu pocăinţa, ci şi cu „continenţa”, stăpânirea de sine, înţelese ca totalitate de trup şi suflet. Nu există riscul ca omul de astăzi să fi pierdut acest alfabet, confundând postul cu o practică obsesivă în privinţa sănătăţii?

Postul are de-a face mereu cu bucuria. Trebuie să ne amintim că în timpul drumului pământesc al lui Isus, discipolii săi nu posteau. Isus considera că nu puteau să postească pentru că El, Mirele, era prezent: „Pot oare nuntaşii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească. Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti” (Mc 2,19-20). După moartea şi învierea lui Isus, postul revine la modă pentru că noi cu el exprimă neîmplinirea prezenţei noastre în această lume şi dăm glas aşteptării nunţii din lumea definitivă. Apoi, postul aminteşte o experienţă de continenţă, adică necesitatea de a tempera şi a domina apetiturile excesive şi distructive, care uneori ne chinuiesc. Cu postul strigăm că vrem să fim mai buni şi că ne angajăm serios în acest scop. Luptăm pentru ca trupul să devină mai vrednic de Duhul care locuieşte în noi. Ne pregătim astfel să fim mai potriviţi pentru proiectul de înviere care ne depăşeşte. De aceea, trebuie să vedem postul în conexiune cu bucuria, anticipată în libertatea de noi înşine pe care şi astăzi putem, cel puţin în parte, s-o realizăm.

Modelul postului, pentru cel care are credinţă, este Isus şi lupta sa împotriva ispitelor celui rău, în cele 40 de zile petrecute în pustiu. Postul Mare este şi un timp pentru a lua în serios prezenţa răului şi a diavolului – temă care apare des în magisteriul papei Francisc – într-o lume care tinde să relativizeze chiar violenţa şi războiul?

Postul ne învaţă că nu este o politică sănătoasă a ne lăsa cuprinşi de „avidităţi” lacome. În el învăţăm că, dominându-ne, noi lărgim domeniul nostru de acţiune. Descoperim astfel cu uşurinţă că spaţiul nostru este ocupat şi de rău, de un diavol opozant, care ne ispiteşte şi încearcă să restrângă adevăratul nostru spaţiu vital, făcându-ne sclavi ai unei lumi restrânse de noi înşine cu alegeri meschine, de exemplu aceea de a crede numai în pâinea materială. Se posteşte numai când se vede în mod critic lumea şi se acceptă să se frângă cu decizie cercul autoreferenţialităţii mioape. Atunci apar foarte vizibile violenţa şi războaiele. Când vederea noastră va fi suficient de acut, aceste realităţi teribile vor fi identificate ca dilatarea tragică şi lugubră a înseşi egocentrismelor noastre: atunci vom combate cu adevărat violenţa şi războiul, cu eficacitatea forţei noastre potenţate de Cuvântul lui Dumnezeu.

În mesajul pentru Postul Mare din acest an, papa avertizează cu privire la „profeţii falşi”, la „dresorii de şerpi”, la înşelăciunea vanităţii şi a unei vieţi complet virtuale. De la ce anume, şi cum, ar trebui să postească tinerii?

Virtualul este o dilatare minunată şi fascinantă a lumii noastre. Însă, în acelaşi timp, conţine pericolul de a se transforma într-o lărgire prefăcută, transportând pe mulţi dintre noi într-o lume numai imaginată, frumoasă pentru că nu este reală. Este nevoie de un discernământ mai limpede şi mai eficace, care să se hrănească şi cu postul de la virtual. Este nevoie de o anumită distanţă. De exemplu, nu se întâmplă des ca vreunul să-i elimine pe interlocutorii săi pentru se distrage, în timp ce i se vorbeşte, în acelaşi timp digitează şi „lucrează” la mica tastatură? Probabil că nu ne dăm seama, dar uneori îl facem să sufere pe interlocutorul care se află concret în faţa noastră. Spaţiile de singurătate sănătoasă s-au redus extrem: ceilalţi au dobândit o putere enormă de a ajunge la noi, de a ne învălui, de a ne distrage, alungând persoanele concrete care sunt lângă noi… Riscul este şi al unei reduceri a spaţiilor de rugăciune. Cred că ar trebui să ne angajăm mai mult să postim de la tulburările relaţiilor concrete, care şterg dialogurile noastre cu alţii şi sărăcesc raporturile cu aproapele şi cu Domnul.

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 5 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.