Categorii

Pentru educaţia tinerilor. Opera preotului scolopian spaniol Faustino Míguez care va fi canonizat la 15 octombrie

Un „om în ieşire”, mereu deschis şi atent să răspundă la chemarea lui Dumnezeu cu o fidelitate şi o disponibilitate totale: acesta este profilul lui Faustino Míguez, preotul scolopian spaniol pe care papa Francisc îl canonizează duminică 15 octombrie, în piaţa „Sfântul Petru”.

S-a născut la 25 martie 1831, la Xamirás, mic sat din Galiţia, care aparţine la parohia Acebedo del Río, în provincia şi dieceza de Orense. A fost botezat în biserica „San Jorge” în ziua următoare şi i-a fost dat numele de Manuel. Era al patrulea copil al lui Benito Míguez şi Maria González.

A avut norocul de a trăi şi de a creşte într-un mediu familial plin de afect, înrădăcinat într-o credinţă simplă dar în acelaşi timp adevărată şi profundă.

Şi-a însuşit primele noţiuni în şcoala comunală din satul său şi la vârsta de şaptesprezece ani a părăsit casa sa pentru a continua studiile la şcoala parohială de la sanctuarul Stăpânei Noastre a Minunilor, la Orense, la circa 35 kilometri de satul său natal. Acolo a început să studieze latină şi litere. Încă din primul moment s-a dovedit un tânăr inteligent şi asiduu.

Întâlnirea cu un preot scolopian a trezit în inima sa chemarea să fie apostol al copiilor şi al tinerilor şi să devină preot şi învăţător. Manuel a fost cucerit de Iosif Calasanzio şi de opera sa.

A rămas trei ani în această şcoală superioară şi după aceea a părăsit Galiţia pentru a merge la Madrid, deşi a trebuit să învingă rezistenţa părinţilor care aveau pentru el proiecte diferite. A intrat în noviciatul şcolilor Pioase, în colegiul „San Fernando”, la Madrid, la 5 decembrie 1850. Începutul acestei etape decisive în viaţa sa este revelat de schimbarea numelui: începând din acest moment se va numi Faustino al Întrupării.

A depus voturile solemne la 16 ianuarie 1853. A urmat studiile ştiinţifice, filozofice şi teologice ale carierei scolopiene şi a fost hirotonit preot la 19 martie 1856. După ce a terminat perioada formării, a fost trimis în noiembrie 1857 la prima fundaţie scolopiană la Guanabacoa (Cuba). Era cel mai tânăr dintre cei paisprezece călugări care formau comunitatea şi care aparţineau celor patru provincii scolopiene din Spania. Cuba a lărgit orizontul lui Faustino, confraţii l-au ajutat să cunoască mai bine şcolile Pioase. Noile deprinderi şi obiceiuri l-au făcut să înţeleagă importanţa respectării altor realităţi. A predat în şcoala superioară, unde a învăţat şi utilitatea terapeutică a plantelor şi experienţa l-a convins de importanţa practicii în învăţământ. Aceste două activităţi au influenţat în mod decisiv asupra vocaţiei sale ştiinţifice şi pedagogice.

După aceea a fost trimis în diferite comunităţi: Getafe, Celanova, Sanlúcar de Barrameda, El Escorial, Monforte de Lemos, din nou la Sanlúcar de Barrameda – unde a întemeiat institutul Calasanzio Fiicele Păstoriţei Divine – şi în sfârşit la Getafe, unde a petrecut ultimii ani ai vieţii sale.

Faustino s-a dedicat timp de peste cincizeci de ani educaţiei. A predat latină, istorie, algebră, retorică, geografie şi istorie, agricultură, fizică şi chimie, istorie naturală, igienă, franceză şi a excelat în predarea ştiinţelor naturale.

Faustino, ca şi Iosif Calasanzio, afirmă cu privire la educaţie că este vorba „despre lucrarea cea mai nobilă, cea mai mare şi cea mai sublimă din lume pentru că îmbrăţişează tot omul aşa cum l-a conceput Dumnezeu. Este lucrarea divină, creaţia continuată; misiune de cel mai mare interes şi de importanţa cea mai decisivă pentru demnitatea şi fericirea individului şi a familiei şi a întregii societăţi”.

Înclinaţia sa şi iubirea sa faţă de cercetarea ştiinţifică au fost mereu unite cu vocaţia sa de educator. Încă de tânăr, s-a entuziasmat pentru botanică şi pentru studiul proprietăţilor curative ale plantelor, unde după părerea lui „Providenţa a pus remediul la boli”. A desfăşurat această misiune ca o slujire adusă omenirii, deoarece cu elaborarea remediilor specifice el contribuia la eliberarea omului de durere şi de boală.

În timpul celei de-a două şederi la Sanlúcar de Barrameda, deschis şi atent la nevoile societăţii din timpul său, a descoperit situaţia de abandonare şi de ignoranţă în care trăiau femeile şi a simţit nevoia de cineva care să le conducă, încă din copilărie, de-a lungul drumului promovării umane şi creştine şi le-a deschis orizonturi de cultură şi de credinţă. Faustino a fost atent la asta, s-a lăsat interogat şi, determinat de Duhul Sfânt, ca sfântul Iosif Calasanzio, a dat un răspuns. S-a convins că numai educaţia va permite femeilor „să ajungă să fie bune creştine, bune fiice, bune mame şi membri utili ai societăţii”.

Având certitudinea că inspiraţia pe care a simţit-o în inimă venea de la Dumnezeu, cu îngăduinţa superiorului său general şi cu aprobarea arhiepiscopului de Sevilla, la 2 ianuarie 1885 a întemeiat institutul Calasanzio Fiice ale Divinei Păstoriţe, la Sanlúcar de Barrameda (Cadice).

Această congregaţie, care urmează stilul pedagogic al lui Iosif Calasanzio, s-a născut pentru educaţia fetelor. Ea oferă o educaţie integrală care cuprinde formarea trupului, a inteligenţei şi a inimii; o completă promovare a femeii, luând în considerare importanţa sa şi influenţa sa în familie şi în societate.

Obiectivul Fiicelor Divinei Păstoriţe este plăsmuit în cuvintele fondatorului însuşi: „A căuta suflete şi a le îndrepta spre Dumnezeu cu toate mijloacele care sunt la îndemâna carităţii; însufleţite de un spirit apostolic şi cu o abnegaţie fără limite, se vor pune alături de cei care vor avea nevoie de ele, deşi îşi expun viaţa, fără alte arme decât cele ale carităţii, nici altă motivaţie decât gloria lui Dumnezeu”.

A pus opera sub ocrotirea Mariei, Divina Păstoriţă, modelul iubirii materne care îi însufleţea pe cei care cooperează în misiunea de evanghelizare a Bisericii prin intermediul educaţiei.

Faustino a ajutat şi a condus această mică familie, cu mare atenţie şi grijă. A avut norocul să vadă răspândindu-se congregaţia în diferite regiuni din Spania şi să vadă plecând primele călugăriţe spre America.

A murit la 8 martie 1925, la vârsta de 94 de ani, la Getafe, unde şi-a petrecut ultimii 37 de ani ai vieţii sale.

În omilia de la beatificare de la Roma, la 25 octombrie 1998, Ioan Paul al II-lea a spus: „În şcoală şi pe stradă, în confesional şi în laborator, părintele Faustino l-a arătat mereu pe Cristos care primeşte, care iartă şi care încurajează. Exemplul său luminos format din rugăciune, studiu şi apostolat se prelungeşte în mărturia fiicelor sale şi a atâtor educatori care lucrează cu curaj şi cu entuziasm pentru a imprima imaginea lui Isus în inteligenţa şi în inima tineretului”.

La 22 decembrie 2016, papa Francisc a autorizat Congregaţia Cauzelor Sfinţilor să promulge decretul în care se aprobă minunea care a avut loc prin mijlocirea sa în 2003.

De Andrés Valencia Henao, postulator al cauzei

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.