Categorii

Pentru a naviga în această lume. Exortaţia apostolică „Gaudete et exsultate”

„Oricine ai fi tu, tu care simţi că în fluxul acestei lumi pluteşti printre vânturi şi furtuni în loc să mergi sigur pe uscat, nu-ţi lua ochii de la strălucirea acestei stele – scria sfântul Bernard de Clairvaux referindu-se la Marie – dacă nu vrei să fi luat de furtuni”.

După ce terminăm lectura exortaţiei apostolice a papei Francisc Gaudete et exsultate despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană ne dăm seama că avem în mâini un document de ţinut mereu aproape, un soi de ghid practic pentru navigare pentru a nu pierde direcţia şi a nu ajunge să fim distruşi de valurile lumii. Sfinţenia este la îndemână, ne spune Francisc, şi toţi pot să ajungă la ea deşi nu singur şi cu condiţia de a nu o a considera ceva ieftin.

Echipajul care ne va ajuta de-a lungul călătoriei, cea a întregii noastre vieţi pământeşti, şi compusă de cei care care ne-au precedat, sfinţii din toate epocile, canonizaţi pe pământ sau în cer: „Între ei – scrie papa – poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate”, nu numai marii sfinţi pe care am învăţat să-i cunoaştem din istoria milenară a Bisericii. O mare mângâiere derivă din faptul de a citi în exortaţie că, deşi de învaţă să nu ne mulţumim „cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă” sau „lâncedă”, aceşti însoţitori de călătorie nu au avut mereu o viaţă perfectă şi, „chiar şi în mijlocul imperfecţiunilor şi căderilor, au continuat să meargă înainte”.

Numele meu de oblat benedictin este Pietro Mario, deci figura sfântului Petru îmi este foarte dragă, mereu apropiată: şi totuşi, mi-am spus de atâtea ori, pescarul din Galileea era şi un om necioplit, gata să scoată sabia din iubire, victimă a fricii în faţa unei slujitoare care îl arăta în public, chiar capabil să-l certe pe Isus! Însă forţa sa, forţa noastră trebuie să fie aceea, până la urmă, de a nu ne simţi autosuficienţi, de a nu ne lua privirea de la Domnul care ne conduce cu un har care precede şi depăşeşte orice iniţiativă a noastră, de a fi capabili – repetă papa – să îndurăm umiliri pentru a ajunge la adevărata umilinţă.

„Clasa de mijloc a sfinţeniei”, acea ceată de suflete care, cum spunea sfânta Tereza Benedicta a Crucii, a influenţat „evenimentele decisive ale istoriei lumii” fără a apare în cărţile de istorie, va fi călăuza noastră în evitarea valurilor mai periculoase. „Totul se umple de cuvinte, de plăceri epidermice şi de zgomote la o viteză crescândă”; şi totuşi – subliniază Francisc – „dacă trăim agitaţi, aroganţi în faţa altora, ajungem obosiţi şi epuizaţi” şi răsucim harta nautică fără a găsi ruta care ar trebui să ne ducă din nou acasă făcându-ne să intrăm în noi înşine.

De cât ori în timpul vizitelor la domiciliu am văzut soţii foarte obosite datorită asistenţei date soţilor bolnavi şi totuşi purtătoare a unei păci profunde, complet încredinţate şi încrezătoare! De câte ori fericirile despre care scrie papa arătându-le ca un drum sigur pentru sfinţeniei mi s-au materializat în faţa ochilor în camera unui pacient, întrupate de persoane foarte simple care m-au lăsat fără suflare prin măreţia lor!

Prin „rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea Liturghiei, adoraţia euharistică, Reconcilierea sacramentală, faptele de milostenie, viaţa comunitară şi angajarea misionară” vom găsi forţa de muta timona şi de a conduce împotriva curentului viaţa noastră, nu din spirit de contradicţie, ci pur şi simplu din iubire faţă de Dumnezeu. Papa Francisc ne aminteşte şi că „viaţa creştină este o luptă permanentă” şi că există o „fiinţă personală care ne chinuieşte”, care „este în mijlocul nostru” pentru a ne face să rătăcim drumul, „pentru a distruge viaţa noastră, familiile noastre şi comunităţile noastre”: diavolul. Ar fi eroare foarte gravă să se creadă că e vorba de un mit şi să se uite realitatea sa: pierderea unei priviri contemplative şi capabile de o viziune metafizică este prima milă spre acea ceaţă capabilă să ascundă stânci şi bancuri de nisip preludiu pentru naufragiu într-o lume „volubilă şi agresivă”.

Cea spre sfinţenie, în companie bună, nu va fi însă o călătorie plictisitoare sau tristă aşa cum ar vrea cineva să ne facă să credem: sfântul Toma Morus, sfântul Vincenţiu de Paoli sau sfântul Filip Neri au arătat – ne aminteşte papa Francisc – faţa uşoară şi capabilă de umorism care este semn al adevăratei bucurii creştine nedespărţită vreodată de curajul şi de „elanul evanghelizator care lasă un semn în lume”, de acea splendidă atenţie faţă de amănuntele care, asemenea celor două monede ale văduvei, fac să strălucească în simplitate vieţile celor mici.

Îmi revine în minte impresia pe care am avut-o când, vizitând micul sat Dorgali, am întâlnit din întâmplare casa natală a fericitei Maria Gabriella Sagheddu pe care exortaţia o citează aproape la început: încadrată între alte căsuţe asemănătoare într-un mic cătun tipic sard, luminată de sus de un soare implacabil, un mic număr pe un zid un pic scorojit. Ce sunt toate acestea faţă de „gloria” lumii? Riscul este acela de a trece mai departe fără a vedea, de a pierde ceea ce se ascunde privirilor superficiale şi anesteziate: „Domnul cere totul şi ceea ce oferă este viaţa adevărată, fericirea pentru care am fost creaţi”.

(După L’Osservatore Romano, 13 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.