Categorii

PELERINAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC LA SANCTUARUL STĂPÂNEI NOASTRE DE LA FATIMA cu ocazia centenarului apariţiilor Sfintei Fecioare Maria la Cova da Iria (12-13 mai 2017)

Sfânta Liturghie cu ritul canonizării

fericiţilor Francisc Marto şi Iacinta Marto

Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria de la Fátima

Piaţa Sanctuarului

Sâmbătă, 13 mai 2017

„A apărut în cer […] o femeie înveşmântată în soare”: atestă vizionarul din Patmos în Apocalips (12,1), notând şi că ea urma să aducă pe lume un copil. Apoi, în Evanghelie, l-am auzit pe Isus spunând discipolului: „Iată mama ta” (In 19,26-27). Avem o Mamă! O „Doamnă atât de frumoasă”, comentau între ei vizionarii de la Fátima întorcându-se acasă, în acea binecuvântată zi de 13 mai în urmă cu o sută de ani. Şi, seara, Iacinta n-a reuşit să se reţină şi a dezvăluit mamei secretul: „Astăzi am văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria”. Ei o văzuseră pe Mama din cer. Pe urma celor care urmăreau ochii lor, s-au îndreptat ochii multora, dar… aceştia n-au văzut-o. Fecioara Maria n-a venit aici pentru ca noi s-o vedem: pentru aceasta vom avea toată veşnicia, bineînţeles dacă vom merge în cer.

Însă ea, prevestind şi avertizându-ne cu privire la riscul iadului la care conduce o viaţă – adesea propusă şi impusă – fără Dumnezeu şi care-l profanează pe Dumnezeu în creaturile sale, a venit să ne amintească Lumina lui Dumnezeu care locuieşte în noi şi ne acoperă, pentru că, aşa cum am ascultat în prima lectură, „copilul a fost răpit la Dumnezeu” (Ap 12,5). Şi, conform cuvintelor Luciei, cei trei privilegiaţi se aflau în Lumina lui Dumnezeu care iradia din Sfânta Fecioară Maria. Ea îi învăluia în mantia de Lumină pe care Dumnezeu i-a dat-o. Conform credinţei şi simţirii multor pelerini, dacă nu chiar a tuturor, Fátima este mai ales această mantie de Lumină care ne acoperă, aici ca şi în orice alt loc de pe pământ când ne refugiem sub ocrotirea Fecioarei Mame pentru a-i cere, aşa cum învaţă Bucură-te Regină, „arată-ni-l nouă pe Isus”.

Preaiubiţi pelerini, avem o Mamă, avem o Mamă! Agăţându-ne de ea ca nişte fii, trăim din speranţa care se sprijină pe Isus, pentru că, aşa cum am ascultat în lectura a doua, „cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos” (Rom 5,17). Când Isus s-a înălţat la cer, a dus alături de Tatăl ceresc omenitatea – omenitatea noastră – pe care a asumat-o în sânul Fecioarei Mame şi niciodată n-o va părăsi. Ca o ancoră, să fixăm speranţa noastră în acea omenitate aşezată în cer la dreapta Tatălui (cf. Ef 2,6). Această speranţă să fie pentru toţi pârghia! O speranţă care ne susţine mereu, până la ultima respiraţie.

Întăriţi de această speranţă, ne-am adunat aici pentru a mulţumi pentru nenumăratele binecuvântări pe care cerul le-a acordat de-a lungul acestor o sută de ani, trecuţi sub acea mantie de Lumină pe care Sfânta Fecioară Maria, pornind din această Portugalie bogată în speranţă, a extins-o asupra celor patru colţuri ale pământului. Ca exemple, avem în faţa ochilor pe sfântul Francisc Marto şi pe sfânta Iacinta, pe care Fecioara Maria i-a introdus în marea imensă a Luminii lui Dumnezeu ducându-i la adorarea Lui. Din asta le venea forţa pentru a depăşi împotrivirile şi suferinţele. Prezenţa divină a devenit constantă în viaţa lor, aşa cum se manifestă clar în rugăciunea insistentă pentru păcătoşi şi în dorinţa permanentă de a rămâne la „Isus ascuns” în tabernacol.

În Memoriile sale (III, pag. 6), sora Lucia îi dă cuvântul lui Iacinta imediat după ce a beneficiat de o viziune: „Nu vezi atâtea drumuri, atâtea cărări şi câmpii pline de persoane care plâng din cauza foamei şi nu au nimic de mâncat? Şi pe Sfântul Părinte într-o biserică, în faţa Inimii Neprihănite a Mariei, în rugăciune? Şi atâţia oameni în rugăciune cu el?”. Mulţumesc, fraţi şi surori, pentru că m-aţi însoţit! Nu puteam să nu vin aici pentru a o venera pe Fecioara Mamă şi a-i încredinţa pe fiii şi fiicele sale. Sub mantia sa nu se pierd; din braţele sale va veni speranţa şi pacea de care au nevoie şi pe care eu le implor pentru toţi fraţii mei în Botez şi în omenitate, îndeosebi pentru cei bolnavi şi pentru persoanele cu neputinţe, pentru deţinuţi şi şomeri, pentru săraci şi abandonaţi. Fraţilor preaiubiţi, să-l rugăm pe Dumnezeu cu speranţa ca să ne asculte oamenii; şi să ne adresăm oamenilor având certitudinea că ne ajută Dumnezeu.

De fapt El ne-a creat ca o speranţă pentru alţii, o speranţă reală şi realizabilă după starea de viaţă a fiecăruia. „Cerând” şi „pretinzând” de la fiecare dintre noi îndeplinirea datoriilor propriei stări (Scrisoarea sorei Lucia, 28 februarie 1943), cerul pune în mişcare aici o adevărată mobilizare generală împotriva acestei indiferenţe care ne congelează inima şi agravează miopia noastră. Nu vrem să fim o speranţă avortată! Viaţa poate supravieţui numai graţie generozităţii unei alte vieţi. „Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24): asta a spus şi asta a făcut Domnul, care mereu ne precede. Când trecem printr-o cruce, El deja a trecut prin ea înainte. Astfel nu urcăm pe cruce pentru a-l găsi pe Isus; ci El a fost cel care s-a umilit şi a coborât până la cruce pentru a ne găsi pe noi şi, în noi, să învingă întunericul răului şi să ne ducă din nou spre Lumină.

Sub ocrotirea Mariei, suntem în lume sentinele ale dimineţii care ştiu să contemple adevărata faţă a lui Isus Mântuitorul, aceea care străluceşte la Paşte, şi să redescoperim faţa tânără şi frumoasă a Bisericii, care străluceşte când este misionară, primitoare, liberă, fidelă, săracă în mijloace şi bogată în iubire.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.