Categorii

Pelerinajul Sfântului Părinte Francisc la mormintele părintelui Primo Mazzolari şi părintelui Lorenzo Milani – II (20 iunie 2017)

În această dimineaţă, pe la ora 11.10, elicopterul care-l avea la bord pe Sfântul Părinte Francisc, care a mers în pelerinaj la mormântul părintelui Lorenzo Milani, a aterizat în piaţa situată mai jos de biserica din Barbiana (FI).

La sosirea sa, Papa a fost primit de arhiepiscopul de Firenze, cardinalul Giuseppe Betori, şi de primarul de Vicchio, Roberto Izzo. Apoi a mers imediat la cimitir pentru vizita în privat şi pentru a rămâne în rugăciune la mormântul părintelui Milani. Sfântul Părinte a ajuns apoi cu maşina la biserică şi, la sosirea sa, pe esplanadă şi în interiorul bisericii a salutat câţiva discipoli şi foşti elevi ai preotului florentin.

După un moment de rugăciune personală în biserică, Papa Francisc a vizitat localurile din casa parohială şi din şcoală. Apoi, în parcul de lângă biserică, introdus de salutul cardinalului Giuseppe Betori, Sfântul Părinte a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Iubiţi fraţi şi surori, am venit la Barbiana pentru a aduce omagiu amintirii unui preot care a mărturisit cum în dăruirea de sine lui Cristos se întâlnesc fraţii în necesităţile lor şi sunt slujiţi, pentru ca să fie apărată şi promovată demnitatea lor de persoane, cu aceeaşi dăruire de sine pe care Isus ne-a arătat-o, până la cruce.

  1. Mă bucur să întâlnesc aici pe cei care au fost în timpul său elevi ai părintelui Lorenzo Milani, unii în şcoala populară „San Donato” la Calenzano, alţii aici în şcoala din Barbiana. Voi sunteţi martorii modului în care un preot a trăit misiunea sa, în locurile în care Biserica l-a chemat, cu fidelitate deplină faţă de Evanghelie şi tocmai pentru asta cu fidelitate deplină faţă de fiecare dintre voi, pe care Domnul i-a încredinţat lui. Şi sunteţi martori ai pasiunii sale educative, ai intenţiei sale de a trezi în persoane umanul pentru a le deschide la divin.

De aici dedicarea sa în totalitate şcolii, cu o alegere pe care aici la Barbiana el o va realiza în manieră şi mai radicală. Şcoala, pentru părintele Lorenzo, nu era un lucru diferit faţă de misiunea sa de preot, ci modul concret cu care se desfăşoară acea misiune, dându-i un fundament solid şi capabil să înalţe până la cer. Şi când decizia episcopului l-a condus de la Calenzano aici, printre copiii din Barbiana, a înţeles imediat că dacă Domnul a permis acea despărţire era pentru a-i da noi fii pe care să crească şi să-i iubească. A reda săracilor cuvântul, pentru că fără cuvânt nu există demnitate, deci nici libertate şi dreptate: asta învaţă părintele Milani. Şi este cuvântul care va putea deschide calea spre cetăţenia deplină în societate, prin muncă, şi la apartenenţa deplină la Biserică, cu o credinţă conştientă. Acest lucru este valabil în modul său şi pentru timpurile noastre, în care numai posesia cuvântului poate permite să se discearnă între multele şi adesea confuzele mesaje care vin peste noi, şi să se dea exprimare instanţelor profunde ale propriei inimi, precum şi aşteptărilor de dreptate ale atâtor fraţi şi surori care aşteaptă dreptate. Din acea umanizare pe care o revendicăm pentru fiecare persoană pe acest pământ, alături de pâine, de casă, de loc de muncă, de familie, face parte şi posesia cuvântului ca instrument de libertate şi de fraternitate.

  1. Sunt aici şi câţiva adolescenţi şi tineri, care reprezintă pentru noi mulţii adolescenţi şi tineri care astăzi au nevoie de cel care să-i însoţească pe drumul creşterii lor. Ştiu că voi, ca atâţia alţii în lume, trăiţi în situaţii de marginalitate, şi că cineva vă stă alături pentru a nu vă lăsa singuri şi a vă indica un drum de posibilă refacere, un viitor care să se deschidă spre orizonturi mai pozitive. Aş vrea să mulţumesc de aici tuturor educatorilor, celor care se pun în slujba creşterii noilor generaţii, îndeosebi a celor care se află în situaţii de suferinţă. Misiunea voastră este una plină de obstacole, dar şi de bucurii. Dar mai ales este o misiune. O misiune de iubire, pentru că nu se poate învăţa fără a iubi şi fără conştiinţa că ceea ce se dăruieşte este numai un drept care se recunoaşte, acela de a învăţa. Şi de învăţat sunt atâtea lucruri, dar cel esenţial este creşterea unei conştiinţe libere, capabile să se confrunte cu realitatea şi să se orienteze în ea condusă de iubire, de voinţa de a se compromite cu ceilalţi, de a lua asupră-şi trudele şi rănile lor, de a fugi de orice egoism pentru a sluji binele comun. Găsim scris într-o Scrisoare adresată unei profesoare: „Am învăţat că problema celorlalţi este egală cu a mea. A le rezolva pe toate împreună este politica. A le rezolva singuri este avariţia”. Acesta este un apel la responsabilitate. Un apel care vă priveşte pe voi, dragi tineri, dar înainte de toate pe noi, adulţii, chemaţi să trăim libertatea de conştiinţă în mod autentic, ca o căutare a adevărului, a frumosului şi a binelui, gata să plătim preţul pe care acest lucru îl comportă. Şi asta fără compromisuri.
  1. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, mă adresez vouă preoţi pe care v-am voit alături de mine aici la Barbiana. Văd printre voi preoţi bătrâni, care aţi împărtăşit cu părintele Lorenzo Milani anii de seminar sau slujirea în locuri apropiate aici; precum şi preoţi tineri, care reprezintă viitorul clerului florentin şi italian. Unii dintre voi sunteţi aşadar martori ai aventurii umane şi sacerdotale a părintelui Lorenzo, alţii sunteţi moştenitorii ei. Tuturor vreau să le amintesc că dimensiunea sacerdotală a părintelui Lorenzo Milani este la rădăcina a tot ceea ce am reevocat până acum despre el. Dimensiunea sacerdotală este rădăcina a tot ceea ce a făcut. Totul se naşte din faptul de a fi preot. Dar, la rândul său, faptul de a fi preot are o rădăcină şi mai profundă: credinţa sa. O credinţă totalizantă, care devine o dăruire totală Domnului şi care în slujirea sacerdotală are forma deplină şi completă pentru tânărul convertit. Sunt cunoscute cuvintele călăuzei sale spirituale, părintele Raffaele Bensi, din care s-au inspirat în acei ani figurile cele înalte ale catolicismului florentin, aşa de viu pe la jumătatea secolului trecut, sub slujirea paternă a venerabilului cardinal Elia Dalla Costa. Aşa a spus părintele Bensi: „Pentru a mântui sufletul a venit la mine. Din acea zi de august până în toamnă, s-a îndopat literalmente cu Evanghelia şi cu Cristos. Acel tânăr a pornit imediat pentru absolut, fără căi de mijloc. Voia să se mântuiască şi să mântuiască, cu orice preţ. Transparent şi dur ca un diamant, trebuia imediat să se rănească şi să rănească” (Nazzareno Fabbretti, „Interviu luat monseniorului Raffaele Bensi”, Domenica del Corriere, 27 iunie 1971). A fi preot ca modul în care să trăiască Absolutul. Spunea mama sa Alice: „Fiul meu era în căutarea Absolutului. L-a găsit în religie şi în vocaţia sacerdotală”. Fără această sete de Absolut putem fi buni funcţionari ai sacrului, dar nu putem fi preoţi, preoţi adevăraţi, capabili de a deveni slujitori ai lui Cristos în fraţi. Dragi preoţi, cu harul lui Dumnezeu, să încercăm să fim oameni de credinţă, o credinţă transparentă, nu înecată; şi oameni de caritate, caritate pastorală faţă de toţi cei pe care Domnul ni-i încredinţează ca fraţi şi fii. Părintele Lorenzo ne învaţă şi să iubim Biserica, aşa cum a iubit-o el, cu transparenţa şi adevărul care pot să creeze şi tensiuni, dar niciodată fracturi, abandonuri. Să iubim Biserica, iubiţi confraţi, şi facem să fie iubită, arătând-o ca mamă grijulie a tuturor, mai ales a celor mai săraci şi slabi, fie în viaţa socială fie în cea personală şi religioasă. Biserica pe care părintele Milani a arătat-o lumii are această faţă maternă şi grijulie, îndreptată să dea tuturor posibilitatea de a-l întâlni pe Dumnezeu, deci de a da consistenţă propriei persoane în toată demnitatea sa.
  1. Înainte de a încheia, nu pot să nu spun că gestul pe care l-am făcut astăzi vrea să fie un răspuns la acea cerere făcută de mai multe ori de părintele Lorenzo episcopului său, adică să fie recunoscut şi înţeles în fidelitatea sa faţă de Evanghelie şi în corectitudinea acţiunii sale pastorale. Într-o scrisoare adresată episcopului a scris: „Dacă dumneavoastră nu mă onoraţi astăzi cu vreun act solemn, tot apostolatul meu va apare ca un fapt privat…”. De la cardinalul Silvano Piovanelli, de preţuită amintire, încoace, arhiepiscopii de Firenze au dat în diferite ocazii această recunoaştere părintelui Lorenzo. Astăzi o face episcopul de Roma. Asta nu şterge amărăciunile care au însoţit viaţa părintelui Milani – nu e vorba de a şterge istoria sau de a o nega, ci de a-i înţelege circumstanţele şi umanitatea în joc –, ci spune că Biserica recunoaşte în acea viaţă un mod exemplar de a sluji Evanghelia, săracii şi Biserica însăşi. Cu prezenţa mea la Barbiana, cu rugăciunea la mormântul părintelui Lorenzo Milani mă gândesc să dau răspuns la ceea ce dorea mama sa: „Mă macină mai ales ca să se cunoască preotul, ca să se ştie adevărul, ca să se aducă onoare Bisericii şi pentru ceea ce el a fost în Biserică şi ca Biserica să-i aducă onoare lui… acea Biserică ce l-a făcut să sufere atât de mult dar care i-a dat preoţia, şi forţa acelei credinţe care rămâne, pentru mine, misterul cel mai profund al fiului meu… Dacă nu se va înţelege realmente preotul care a fost părintele Lorenzo, cu greu se va putea înţelege şi tot restul despre el. De exemplu echilibrul său profund între duritate şi caritate” (Nazzareno Fabbretti, „Întâlnire cu mama parohului de Barbiana la trei ani de la moartea sa”, Il Resto del Carlino, Bologna, 8 iulie 1970). Preotul „transparent şi dur ca un diamant” continuă să transmită lumina lui Dumnezeu asupra drumului Bisericii. Luaţi făclia şi duceţi-o înainte! Mulţumesc.
[Bucură-te Marie] [Binecuvântarea]

Multe mulţumiri din nou! Rugaţi-vă pentru mine, nu uitaţi asta. Ca şi eu să iau exemplul acestui preot bun! Mulţumesc pentru prezenţa voastră. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze. Şi voi preoţilor, toţi – pentru că nu există pensionare în preoţie! –, toţi, înainte şi cu curaj! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.