Categorii

Pelerinajul Sfântului Părinte Francisc la mormintele părintelui Primo Mazzolari şi părintelui Lorenzo Milani – I (20 iunie 2017)

În această dimineaţă, Sfântul Părinte Francisc a plecat cu elicopterul de la eliportul din Vatican pentru a merge în pelerinaj la mormintele părintelui Primo Mazzolari la Bozzolo (MN) şi al părintelui Lorenzo Milani (FI).

La sosirea sa, în jurul orei 9.00, pe terenul sportiv din Bozzolo, Papa a fost primit de episcopul de Cremona, E.S. Mons. Antonio Napolioni, şi de primar, dl. Giuseppe Torchio. Apoi a mers cu maşina la parohia „Sfântul Petru”, unde a fost primit de paroh, părintele Gianni Maccalli, şi de vicarul parohial, părintele Gabriele Barbieri.

Sfântul Părinte a rămas în rugăciune la mormântul părintelui Primo Mazzolari. Apoi, după salutul episcopului, a rostit discursul comemorativ.

La sfârşit, în sacristie, au fost arătate Papei de către preşedintele Fundaţiei Mazzolari, părintele Bruno Bignami, şi de preşedintele Comitetului Ştiinţific al Fundaţiei Mazzolari, prof. Giorgio Vecchio, câteva amintiri şi opere ale părintelui Primo.

Apoi Papa Francisc, după ce a salutat câţiva credincioşi, a mers cu maşina la terenul sportiv din Bozzolo de unde, pe la ora 10.30, a decolat spre Barbiana (FI) pentru pelerinajul la mormântul părintelui Lorenzo Milani.

Publicăm în continuare discursul pe care Sfântul Părinte l-a rostit în amintirea părintelui Primo Mazzolari:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

M-au sfătuit să scurtez un pic acest discurs, pentru că e cam lunguţ. Am încercat să fac asta, dar n-am reuşit. Veneau atâtea lucruri, de aici şi de aici şi de aici… Dar voi aveţi răbdare! Pentru că n-aş vrea să neglijez să spun tot ceea ce aş vrea să spun, despre părintele Primo Mazzolari.

Sunt pelerin aici la Bozzolo şi apoi la Barbiana, pe urmele a doi parohi care au lăsat o urmă luminoasă, oricât ar fi de „incomodă”, în slujirea lor adusă Domnului şi poporului lui Dumnezeu. Am spus de mai multe ori că parohii sunt forţa Bisericii în Italia, şi repet asta. Când sunt feţele unui cler neclerical, cum era acest om, ei dau viaţă unui adevărat „magisteriu al parohilor”, care face atâta bine tuturor. Părintele Primo Mazzolari a fost definit „parohul Italiei”; şi sfântul Ioan al XXIII-lea l-a salutat ca „trâmbiţa Duhului Sfânt în Padania de jos”. Cred că personalitatea sacerdotală a părintelui Primo nu este o excepţie singulară, ci un splendid rod al comunităţilor voastre, deşi n-a fost mereu înţeles şi apreciat. Aşa cum a spus fericitul Paul al VI-lea: „Mergea înainte cu un pas prea lung şi adesea noi nu ne puteam ţine după el! Şi astfel a suferit el şi am suferit şi noi. Este destinul profeţilor” (Salut adresat pelerinilor din Bozzolo şi Cicognara, 1 mai 1970). Formarea sa este fiică a bogatei tradiţii creştine din acest ţinut padan, lombard, cremonez. În anii tinereţii a fost lovit de figura marelui episcop Geremia Bonomelli, protagonist al catolicismului social, pionier al pastoraţiei emigranţilor.

Nu-mi revine mie să vă relatez sau să analizez opera părintelui Primo. Mulţumesc celor care de-a lungul anilor s-au dedicat pentru asta. Prefer să meditez cu voi – mai ales cu fraţii mei preoţi care sunt aici precum şi cu cei din toată Italia: acesta era „parohul Italiei” – să meditez actualitatea mesajului său, pe care îl pun simbolic pe fundalul a trei scenarii care în fiecare zi umpleau ochii săi şi inima sa: fluviul, cătunul şi câmpia.

1) Fluviul este o splendidă imagine, care aparţine experienţei mele, precum şi experienţei voastre. Părintele Primo a desfăşurat slujirea sa de-a lungul fluviilor, simboluri ale primatului şi puterii harului lui Dumnezeu care curge neîncetat spre lume. Cuvântul său, predicat sau scris, lua claritate de gândire şi forţă de convingere din izvorul Cuvântului Dumnezeului celui viu, în Evanghelia meditată şi rugată, regăsită în Răstignit şi în oameni, celebrată în gesturi sacramentale nereduse vreodată la simplu rit. Părintele Mazzolari, paroh la Cicognara şi la Bozzolo, nu a stat la adăpost din faţa fluviului vieţii, din faţa suferinţei oamenilor săi, care l-au plăsmuit ca păstor sincer şi exigent, înainte de toate cu el însuşi. De-a lungul fluviului învăţa să primească în fiecare zi darul adevărului şi al iubirii, pentru a fi purtător puternic şi generos al lor. Predicând seminariştilor din Cremona, amintea: „Faptul de a fi un «repetitor» este forţa noastră. […] Însă, între un repetitor mort, un difuzor, şi un repetitor viu este o frumoasă diferenţă! Preotul este un repetitor, însă această repetare a sa nu trebuie să fie fără suflet, pasivă, fără cordialitate. Alături de adevărul pe care-l repet, trebuie să fie, trebuie să pun ceva din ce este al meu, pentru a arăta că eu cred în ceea ce spun; trebuie să fie făcută în aşa fel încât fratele să simtă o invitaţie de a primi adevărul”[1]. Profeţia sa se realiza în iubirea propriului timp, în legarea sa cu viaţa persoanelor pe care le întâlnea, în perceperea oricărei posibilităţi de a vesti milostivirea lui Dumnezeu. Părintele Mazzolari n-a fost unul care a regretat Biserica din trecut, ci a încercat să schimbe Biserica şi lumea prin iubirea pasionată şi dăruirea necondiţionată. În scrierea sa „Parohia”, el propune o cercetare a cugetului cu privire la metodele apostolatului, convins că lipsurile parohiei din timpul său erau datorate unei lipse de întrupare. Există trei drumuri care nu conduc în direcţia evanghelică.

– drumul „lasă să facă”. Este acela al celui care stă la fereastră şi priveşte fără să-şi murdărească mâinile – acel „balconear” (a privi de la balcon) viaţa –. Se mulţumeşte să critice, să „descrie cu complăcere amară şi arogantă greşelile”[2] din lumea din jurul său. Această atitudine pune conştiinţa în ordine, dar nu are nimic creştin pentru că îl face să stea în afară, cu spirit de judecată, uneori aspră. Lipseşte o capacitate de propunere, o abordare constructivă a soluţiei problemelor.

– A doua metodă greşită este aceea a „activismului separatist”. Se angajează să creeze instituţii catolice (bănci, cooperative, cercuri, sindicate, şcoli…). Astfel credinţa devine mai activă, dar – avertiza părintele Mazzolari – poate genera o comunitate creştină elitară. Se favorizează interese şi clientele cu o etichetă catolică. Şi, fără a voi, se construiesc bariere care riscă să devină insurmontabile când apare întrebarea de credinţă. Se tinde să se afirme ceea ce desparte faţă de ceea ce uneşte. Este o metodă care nu facilitează evanghelizarea, închide porţi şi generează neîncredere.

– A treia greşeală este „supranaturalismul dezumanizant”. Se refugiază în religios pentru a evita dificultăţile şi dezamăgirile care se întâlnesc. Se înstrăinează de lume, adevărat teren al apostolatului, pentru a prefera devoţiuni. Este ispita spiritualismului. Rezultă un apostolat lânced, fără iubire. „Ce îndepărtaţi nu se pot interesa cu o rugăciune care nu devine caritate, cu o procesiune care nu ajută la purtarea crucilor orei”[3]. Drama se consumă în această distanţă între credinţă şi viaţă, între contemplaţie şi acţiune.

2) Cătunul. În timpul părintelui Primo, era o „familie de familii”, care trăiau împreună în aceste câmpii fertile, chiar îndurând mizerii şi nedreptăţi, în aşteptarea unei schimbări, care s-a concretizat apoi în exodul spre oraşe. Cătunul, casa, ne exprimă ideea de Biserică ce îl conducea pe părintele Mazzolari. Şi el se gândea la o Biserică în ieşire, când medita pentru preoţi cu aceste cuvinte: „Pentru a merge trebuie să ieşim din casă şi din Biserică, dacă poporul lui Dumnezeu nu mai vine; şi să ne ocupăm şi să ne preocupăm şi de acele necesităţi care, deşi nefiind spirituale, sunt necesităţi umane şi, cum pot să-l piardă pe om, îl pot şi mântui. Creştinul s-a dezlipit de om, şi vorbirea noastră nu poate să fie înţeleasă dacă mai întâi nu-l introducem pe această cale, care pare cea mai îndepărtată şi este cea mai sigură. […] Pentru a face mult, trebuie iubit mult”[4]. Aşa spunea parohul vostru. Parohia este locul unde fiecare om se simte aşteptat, un „cămin care nu ştie de absenţe”. Părintele Mazzolari a fost un paroh convins că „destinele lumii se maturizează în periferie” şi a făcut din propria umanitate un instrument al milostivirii lui Dumnezeu, în maniera tatălui din parabola evanghelică, aşa de bine descrisă în cartea „Cea mai frumoasă aventură”. El a fost definit pe bună dreptate „parohul celor depărtaţi”, pentru că i-a iubit şi i-a căutat mereu, s-a preocupat nu să definească la masa verde o metodă de apostolat valabil pentru toţi şi pentru totdeauna, ci de a propune discernământul drept cale pentru a interpreta sufletului fiecărui om. Această privire milostivă şi evanghelică asupra umanităţii l-a făcut să dea valoare şi gradualităţii necesare: preotul nu este unul care cere perfecţiunea, ci care ajută pe fiecare să dea ce este mai bun. „Să ne mulţumim cu ceea ce pot să dea populaţiile noastre. Să avem bun simţ! Nu trebuie să masacrăm umerii sărmanilor oameni”[5]. Eu aş vrea să repet asta, şi s-o repet tuturor preoţilor din Italia şi chiar din lume: Să avem bun simţ! Nu trebuie să masacrăm umerii sărmanilor oameni. Şi dacă, pentru aceste deschideri, era chemat la ascultare, o trăia în picioare, ca adult, ca om, şi în acelaşi timp în genunchi, sărutând mâna episcopului său, pe care nu înceta să-l iubească.

3) Al treilea scenariu – primul era fluviul, al doilea cătunul – al treilea scenariu este cel al marii câmpii a voastre. cine a primit „Predica de pe munte” nu se teme să intre, ca un călător şi martor, în câmpia care se deschide, fără graniţe asiguratoare. Isus îi pregăteşte pe discipolii săi pentru asta, conducându-i printre mulţime, în mijlocul săracilor, revelând că la vârf se ajunge în câmpie, unde se întrupează milostivirea lui Dumnezeu (cf. Omilie pentru consistoriu, 19 noiembrie 2016). Carităţii pastorale a părintelui Primă se deschideau diferite orizonturi, în situaţiile complexe pe care a trebuit să le înfrunte: războaiele, totalitarismele, ciocnirile fratricide, truda democraţiei în gestaţie, lipsurile oamenilor săi. Vă încurajez, fraţi preoţi, să ascultaţi lumea, pe cel care trăieşte şi lucrează în ea, pentru a lua asupra voastră orice întrebare de sens şi de speranţă, fără a vă teme să străbateţi pustiuri şi zone de umbră. Astfel putem deveni Biserică săracă pentru şi cu săracii, Biserica lui Isus. Aceea a săracilor este definită de părintele Primo o „existenţă care incomodează”, şi Biserica are nevoie să se convertească la recunoaşterea vieţii lor pentru a-i iubi aşa cum sunt: „Săracii trebuie iubiţi ca săraci, adică aşa cum sunt, fără a face calcule cu privire la sărăcia lor, fără pretenţie sau drept de ipotecă, nici aceea de a-i face cetăţeni ai împărăţiei cerurilor, mult mai puţin decât prozeliţii”[6]. El nu făcea prozelitism, pentru acest lucru nu este creştinesc. Papa Benedict al XVI-lea ne-a spus că Biserica, creştinismul, nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie, adică prin mărturie. Este ceea ce a făcut părintele Primo Mazzolari: mărturie. Slujitorul lui Dumnezeu a trăit ca preot săracă, nu ca sărman preot. În testamentul său spiritual scria: „În jurul altarului meu ca în jurul casei mele şi al muncii mele n-a existat niciodată «sunet de bani». Puţinul care a trecut în mâinile mele […] a mers acolo unde trebuia să meargă. Dacă aş putea avea un regret cu privire la acest punct, s-ar referi la săracii mei şi la operele parohiei pe care l-aş fi putut ajuta mai pe larg”. A meditat profund asupra diversităţii de stil din Dumnezeu şi om: „Stilul omului: cum mult face puţin. Stilul lui Dumnezeu: cu nimic face totul”[7]. Pentru aceasta credibilitatea vestirii trece prin simplitatea şi sărăcia Bisericii: „Dacă vrem să readucem oamenii săraci în Casa lor, trebuie ca săracul să găsească acolo aerul Săracului”, adică al lui Isus Cristos. În scrierea sa Via crucis a săracului, părintele Primo aminteşte: caritatea este chestiune de spiritualitate şi de privire. „Cine are puţină caritate vede puţini săraci; cine are multă caritate vede mulţi săraci; cine nu are nicio caritate nu vede pe nimeni”[8]. Şi adaugă: „Cine îl cunoaşte pe sărac, cunoaşte pe fratele: cine îl vede pe fratele îl vede pe Cristos, cine îl vede pe Cristos vede viaţa şi adevărata sa poezie, deoarece caritatea este poezia cerului adusă pe pământ”[9].

Dragi prieteni, vă mulţumesc că m-aţi primit astăzi, în parohia părintelui Primo. Vouă şi episcopilor vă spun: fiţi orgolioşi că aţi generat „astfel de preoţi” şi nu încetaţi să deveniţi şi voi „astfel de preoţi şi creştini”, chiar dacă asta cere să ne luptăm cu noi înşine, chemând pe nume ispitele care ne urmăresc, lăsându-ne vindecaţi de duioşia lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să recunoaşteţi că n-aţi adunat lecţia părintelui Mazzolari, vă invit astăzi să o preţuiţi. Domnul, care a ridicat mereu în sfânta mamă Biserică păstori şi profeţi după inima sa, să ne ajute astăzi să nu-i ignorăm iarăşi. Pentru că ei au văzut departe, şi a-i urma ne-ar fi scutit de suferinţe şi umiliri. De atâtea ori am spus că păstorul trebuie să fie capabil să se pună în faţa poporului pentru a indica drumul, în mijloc ca semn de apropiere sau în spate pentru a-l încuraja pe cel care a rămas în urmă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 31). Şi părintele Primo scria: „Unde văd că poporul lunecă spre coborâri periculoase, mă pun în spate; unde trebuie să urce, mă pun în faţă. Mulţi nu înţeleg că este aceeaşi caritate care mă mişcă şi-ntr-un caz şi-n celălalt şi că nimeni n-o poate face mai bine decât un preot”[10].

Cu acest spirit de comuniune fraternă, cu voi şi cu toţi preoţii Bisericii din Italia – cu acei parohi buni – aş vrea să închei cu o rugăciune a părintelui Primo, paroh îndrăgostit de Isus şi de dorinţa sa ca toţi oamenii să aibă mântuirea. Aşa se ruga părintele Primo:

„Ai venit pentru toţi:

pentru cei care cred

şi pentru cei care spun că nu cred.

Şi unii şi alţii,

uneori aceştia mai mult decât aceia,

muncesc, suferă, speră

pentru ca lumea să meargă un pic mai bine.

O, Cristoase, te-ai născut «în afara casei»

şi ai murit «în afara oraşului»,

pentru a fi în mod şi mai vizibil

răscrucea şi punctul de întâlnire.

Nimeni nu este în afara mântuirii, o, Doamne,

pentru că nimeni nu este în afara iubirii tale,

care nu se înspăimântă nici nu se scurtează

datorită opoziţiilor noastre sau a refuzurilor noastre”.

Acum, vă voi da binecuvântarea. S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, mai întâi, care este Mama noastră: fără Mamă nu putem să mergem înainte.

[Bucură-te Marie]

[Binecuvântare]

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] P. Mazzolari, Preti così, 125-126.

[2] Id., Lettera sulla parrocchia, 51.

[3] Ibid., 54.

[4] P. Mazzolari, Coscienza sociale del clero, ICAS, Milano, 1947, 32.

[5] Id., Preti così, 118-119.

[6] Id., La via crucis del povero, 63.

[7] Id., La parrocchia, 84.

[8] Id., La via crucis del povero, 32.

[9] Ibid., 33.

[10] Id., Scritti politici, 195.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.