Categorii

Paul al VI-lea şi atracţia faţă de muntele Schimbării la faţă

În liturgia de astăzi am ascultat amintirea lui Petru: „eram cu el pe muntele cel sfânt”. Doresc să ne oprim imediat atenţia noastră asupra acestui amănunt. Noul Testament nu ne spune numele muntelui, dar ne spune că acel munte era „înalt”; era înalt până acolo încât discipolii nu ar fi urcat fără încurajarea lui Isus: „i-a dus deoparte, pe un munte înalt”. Literalmente: ia dus spre înălţime. Aproape pare că, pentru a-i determina să urce, el i-a luat, aşa cum face un tată care ia pe umeri pe copilaş pentru a-i alina truda.

Celălalt lucru pe care-l ştim din Noul Testament cu privire la acel munte este că era „sfânt”. Am amintit asta la început. Petru scrie: „eram cu el”, iar Marcu relatează: i-a „luat cu el”. Aşadar, pentru acest motiv este „sfânt” muntele acela! Pentru că nu este numai un loc, ci este martorul unei mari intimităţi a discipolilor cu Învăţătorul lor: „deoparte, numai pe ei”, notează evanghelistul; numai pe ei aşa cum se poate sta între persoane care se iubesc. În fond, aşa cum a scris papa în exortaţia Gaudete et exsultate, sfinţenia înseamnă a trăi în unire cu Isus misterele vieţii sale (cf. nr. 20).

Nu există sfinţenie făcând abstracţie de Isus; nu există sfinţenie fără Cristos. „Nu se poate trăi spiritual fără Cristos”, a spus odată Paul al VI-lea (Omilie la Orvieto, 11 august 1964). L-am citat, pe Paul al VI-lea, pentru că, în sărbătoarea Schimbării la faţă noi, aici la Castelgandolfo, nu putem omite să-l amintim.

Paul al VI-lea a avut mereu o atracţie intimă faţă de muntele Schimbării la faţă. A mers acolo pelerin la 5 ianuarie 1964. Ştim şi că pentru reprezentarea stemei sale episcopale a ales motoul Cum ipso in monte. A fost scos de acolo pentru că părea programul unui contemplativ şi nu al unui păstor, cum devenea el atunci pentru Biserica ambroziană. Însă, dacă a renunţat la acea alegere heraldică, Montini i-a rămas mereu fidel cu viaţa. A fost întotdeauna, conform unei expresii a sfântului Grigore cel Mare, contemplatione suspensus: în „suspendare contemplativă”, aşa cum îi plăcea să traducă (cf. Regula pastoralis II, 5: PL 77, 32; cf. Omilia din 22 august 1968 la Bogotá). Pentru Paul al VI-lea suspendarea contemplativă era un soi de „acrobaţie spirituală”, motivată de o iubire, înţeleaptă şi puternică, a lucrurile quae sursum sunt, acelea de sus (cf. Audienţă acordată maicilor abatese şi priore ale mănăstirilor benedictine din Italia, 28 octombrie 1966).

Montini a învăţat încă din primii ani să iubească piscurile, orice formă de altitudine. Când a fost chemat la catedra lui Petru, un bătrân (Giacinto Contrini) din Pezzoro, o localitate din regiunea Brescia, a amintit prietenilor că l-a luat pe copil pe umeri pentru a-l duce în vârful muntelui Guglielmo. Odată, vorbind aici la Castello, şi-a imaginat nu numai pe vârful unui munte, ci pe puntea de comandă a unei nave; apoi, luând în considerare cupolele de la Observator ridicate pe Palatul Apostolic, le-a explicat pelerinilor: „pentru că aţi venit aşa de filial să ne întâlnim pe nava noastră, vă vom arăta un singur lucru deocamdată: observatorul nostru; adică periscopul, ca să spunem aşa, care conduce privirea noastră, care este de fapt însăşi privirea Bisericii”. Privirea papei, a precizat imediat, nu era asupra spaţiului, ci asupra timpului (care este superior spaţiului, ar spune astăzi Francisc). Şi ce vedea? În trecut – a spus el – se văd Vechiul şi Noul Testament rezumate în Isus Cristos, care este punctul de pornire al Bisericii; apoi, în prezent, cu ochiul „mai deschis ca oricând asupra semnelor timpurilor”, se văd actualele evenimente umane unde „Biserica şi lumea se întâlnesc şi se ciocnesc”. În sfârşit, este viitorul… În acest moment privirea lui Paul al VI-lea se aseamănă cu aceea a celor trei discipoli, singuri cu Isus pe munte. Spune el: ochiul care de la acest observator se îndreaptă spre viitor priveşte departe şi „orizontul său este învăluit de o ceaţă luminoasă, care nu-l lasă să vadă în amănuntele sale, dar îl face să întrevadă în imagini, în semne, în presimţiri, care sunt suficiente pentru a confirma direcţia drumului întreprins şi a imprima mişcării de înaintare a Bisericii o energie singulară, o accelerare sigură; este speranţa finală: este certitudinea viitoarei întâlniri cu Cristos glorios”.

Aşadar, Cristos la început şi la sfârşit; la început şi la împlinire. În prezent suntem noi, care încercăm să scrutăm semnele timpurilor, adică să discernem în evenimentele, în cererile şi în aspiraţiile la care luăm parte cu ceilalţi oameni din timpul nostru, care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau planului lui Dumnezeu: sunt cuvinte luate din constituţia conciliară Gaudium et spes (cf. nr. 4.11), al căror sens Montini l-a anticipat în acea audienţă de miercuri 25 august 1965. Magisteriul papei decedat în urmă cu patruzeci de ani este acelaşi al papei de astăzi, care la 14 octombrie îl va înscrie pe Paul al VI-lea în rândul sfinţilor din paradis. Să ne dispunem pentru ziua aceea cu rugăciunea noastră.

De Marcello Semeraro

(După agenţia SIR, 6 august 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.