Categorii

Parolin: „În Coreea s-a aprins o mare speranţă”

Mare speranţă pentru Coreea, mare preocupare pentru Siria. Tratativele cu China care cer răbdare şi cazul micuţului Alfie Evans. După o conferinţă despre cei „trei papi din 1978” ţinută în catedrala din Chioggia pentru deschiderea unui ciclu de întâlniri organizat de „Fondaco” despre figura tatălui, cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, a răspuns la întrebările despre temele mai actuale.

Cum judecaţi perspectivele de pace din Coreea?

S-a aprins o mare speranţă, după riscul unui posibil conflict nuclear. Conform unei analize pe care am citit-o în aceste zile, preşedintele Kim Jong-un ar fi folosit potenţialul nuclear de război al ţării sale ca ameninţare pentru a-i obliga pe americani să trateze cu scopul de a face să iasă Coreea de Nord din izolare şi mai ales pentru a demara acea creştere economică de care ţara are neapărat nevoie.

Sunteţi de acord cu această analiză?

Nu ştiu dacă poate fi împărtăşită până la capăt, ar fi fost un mare strateg… Însă experţii spun că Kim Jong-un pare într-adevăr să facă în mod serios şi că oferta de dialog nu este numai o cacialma. Drumul este foarte delicat, un parcurs cu obstacole, însă faptul că a existat această decizie de a negocia, fără a continua cu escaladarea lansărilor de rachete, reprezintă un semn de speranţă. Şi din partea Chinei care sprijină acest dialog. Însuşi preşedintele nord-coreean acum se declară favorabil unui proces de denuclearizare a peninsulei, ceea ce ar însemna o dezamorsa o bombă care riscă într-adevăr să provoace daune uriaşe.

La ce punct sunt tratativele Sfântului Scaun cu guvernul chinez?

Dialogul merge înainte de mult timp, cu multă răbdare şi cu succese şi insuccese. Cineva spunea: este ca „dansul sfântului Vito”, doi paşi înainte şi unul înapoi. Oricum înaintăm, acest lucru este important.

Există unii care se întreabă pentru ce Vaticanul tratează cu un guvern comunist care neagă libertatea religioasă…

Dacă guvernul n-ar fi comunist şi ar respecta libertatea religioasă, n-ar fi nevoie să se trateze. Pentru că am avea deja ceea ce am vrea.

Care este scopul Bisericii în aceste tratative?

Scopul nostru nu este unul politic. Ne-au acuzat că vrem numai relaţiile diplomatice căutând cine ştie ce succes. Însă Sfântul Scaun, aşa cum a spus de mai multe ori papa, nu este interesat de niciun succes diplomatic. Ne interesează spaţii de libertate pentru Biserică, pentru a face în aşa fel încât să poată trăi o viaţă normală care este făcută şi din comuniune cu papa. Această comuniune trăită este fundamentală pentru credinţa noastră.

Care va fi obiectul principal al acordului?

Este fundamental ca Biserica să fie unită, comunitatea oficială, supusă controlului guvernului, şi cea aşa-numită clandestină – care astăzi merg fiecare pe propriul drum – să se poată uni. Deja Benedict al XVI-lea în Scrisoarea adresată catolicilor chinezi a spus că scopul întregii munci din China trebuie să fie cel al comuniunii între cele două comunităţi şi al comuniunii întregii Biserici chineze cu papa. Noi sperăm ca să se poată ajunge la un acord referitor mai ales la procesul pentru numirea episcopilor. Şi sperăm ca acordul să fie după aceea respectat. Din partea noastră există voinţa de a face asta şi sperăm ca şi din partea guvernului chinez să existe această voinţă.

În urmă cu puţine zile lumea a părut în pragul unui nou conflict mondial, cu atacul cu bombe asupra Siriei. Cum priveşte Vaticanul la acea situaţie?

Cu mare preocupare. De atâtea ori în timpul acestui război deja prelungit timp de şase ani papa a adresat apeluri comunităţii internaţionale şi tuturor protagoniştilor. Este un eveniment tragic şi încâlcit. Există un nivel local, contrastul dintre regimul preşedintelui Assad şi opoziţie. Există o ciocnire regională, mai ales între musulmani şiiţi şi sunniţi. Şi apoi există marile puteri care au intervenit la rândul lor, într-un prim moment coalizate împotriva lui ISIS, împotriva fundamentalismului islamic care ocupase bucăţi din acel teritoriu. Apoi după aşa-numita înfrângere a lui ISIS – în teritoriu este înfrânt chiar dacă nu cred că este înfrâng ideologic – puterile s-au divizat între ele şi au început să se contrasteze.

Uimeşte succesiunea de măceluri de civili…

Am fost martori ai unei dispreţuiri totale a drepturilor umane, cu mii şi mii de civili implicaţi în război, folosiţi ca ostatici sau scuturi umane. Este distrugerea totală a dreptului umanitar. Şi chiar a dreptului de război, pentru că şi în război nu este permis totul.

Care este calea pentru a rezolva conflictul?

Noi am repetat mereu că nu există posibilitate a unei soluţionări militare. Recent s-a ţinut la Bruxelles o reuniune despre Siria din partea Europei, şi acesta a fost şi mesajul pe care înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe, Federica Mogherini, la vehiculat. Însă o soluţie cu greu decolează. Regimul s-a convins că poate să învingă în mod militar, mai ales după intervenţia ruşilor, care l-au ajutat pe Assad să recucerească multe părţi ale teritoriului ţării. Asta a slăbit negocierea de la Geneva. Şi apoi şi pentru că negocierilor se desfăşoară pe diferite mese: cea de la Geneva este principala, dar apoi au fost alte iniţiative, la Astana, la Sochi…

Prea multe mese de negociere?

Nu ştiu dacă aceste iniţiative ajută să înainteze soluţia diplomatică şi paşnică sau riscă să îndepărteze tot mai mult perspectiva ei. Eu cred că – am spus asta de atâtea ori protagoniştilor – chiar dacă ar ajunge să câştige războiul în mod militar, pacea nu va fi automată, pentru că vor rămâne atâtea uri, atâtea contrapoziţii, atâtea diviziuni în ţară.

O ultimă întrebare: ce părere aveţi despre cazul micuţului Alfie Evans?

Mi-a dat o tristeţe enormă: în faţa unei disponibilităţi manifestate deschis, de multe ori şi cu mare folosire de mijloace – medicii  de la spitalul nostru „Bambino Gesù” au mers de trei ori la Liverpool – a fost refuzul de a permite ca Alfie să fie adus în Italia. Este de neînţeles. A fost punctul care m-a lovit, m-a zguduit mai mult. Nu reuşesc să-i înţeleg motivaţia. Sau poate că există, şi este o logică teribilă. Din partea papei şi a Sfântului Scaun s-a încercat să se facă tot ceea ce era posibil pentru a ajuta familia şi a asigura copilului o însoţire în decursul bolii sale, în pofida prognozei nefavorabile.

Un caz care a făcut să se discute, şi cu tonuri foarte aprinse.

În aceste situaţii toţi strigă, încercând să tragă apa la moara lor. Acum când cazul este închis şi mass-media îl vor uita în grabă, ar fi nevoie să se reflecteze în linişte. Aceste cazuri se vor prezenta din nou. Toţi împreună, pornind de la puncte de vedere diferite, însă şi cu contribuţia credincioşilor, ar trebui să încercăm să dăm un răspuns cu adevărat uman la aceste situaţii, întemeiat pe iubirea faţă de persoană, pe respectarea demnităţii sale şi a irepetabilităţii sale. Sperăm că este posibil să facem asta şi ca să nu se închidă tema fără a ne mai gândi la ea, gata să ne luptăm din nou la următorul caz.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 30 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.