Categorii

Papii în faţa terorismului islamic

Terorism-islamicLumea s-a schimbat după 11 septembrie 2001, după atentatele feroce făcute în Statele Unite de Al-Qaeda, organizaţia teroristă condusă de Osama Bin Laden. Desigur nu pentru că atacuri teroriste sângeroase, măceluri şi victime nevinovate n-ar fi existat anterior în atâtea regiuni ale globului, ci pentru că acele patru atacuri sinucigaşe făcute transformând avioane de linie în bombe mortale, care au costat viaţa a trei mii de persoane, au indicat un salt de calitate sinistru al fundamentalismului de matrice islamică lovind Occidentul în inimă.

Desigur, nicio reflecţie adevărată şi serioasă, în cincisprezece ani, nu pare că s-a făcut cu privire la cauzele acelui fenomen. Nicio autocritică serioasă încă nu este făcut astăzi cu privire la formele de finanţare ocultă şi la traficul de arme, precum şi la rezultatele catastrofale ale anumitor politici occidentale care susţin în înarmează grupuri organizate de rebeli pentru a dărâma un regim sau altul şi apoi trebuie să facă faţă celor pe care i-au finanţat şi înarmat. A fost cazul lui Al-Qaeda şi este cazul lui ISIS şi al fundamentalismului islamic finanţat de ţări pe care Europa şi Statele Unite continuă să le considere cei mai buni parteneri şi aliaţi, cu scurtcircuite evidente cu privire la tema democraţiei: valoare care trebuie „exportată” şi pretext pentru a face războaie cu consecinţe dezastruoase (ca în cazul Irakului şi al Libiei), dar în acelaşi timp valoare mai mult decât „negociabilă” cu ţările considerate „prietene”.

Este interesant de amintit cum sfântul Ioan Paul al II-lea, care a ajuns să trăiască această schimbare de epocă şi intrarea năvalnică a terorismului fundamentalist pe scena mondială în ultimii ani ai vieţii sale, şi succesorul său Benedict al XVI-lea, s-au comportat în faţa câtorva atentate grave şi tulburătoare de matrice islamică.

În ziua de după atacurile de la 11 septembrie, care au avut loc în ziua de marţi, Papa Wojtyła a ţinut audienţa generală în Piaţa „Sfântul Petru”. „Nu pot să încep această audienţă – a spus el – fără a exprima durere profundă pentru atacurile teroriste care în ziua de ieri au însângerat America, provocând mii de victime şi foarte numeroşi răniţi. Exprim preşedintelui Statelor Unite şi tuturor cetăţenilor americani cele mai vii condoleanţe. În faţa unor evenimente de o oroare aşa de incalificabilă nu putem să nu rămânem profund tulburaţi. Mă unesc cu aceia care în aceste ore au exprimat condamnarea lor indignată, reafirmând cu vigoare că niciodată căile violenţei nu conduc la adevărate soluţii ale problemelor omenirii”.

„Ieri a fost o zi întunecată în istoria omenirii – a continuat Ioan Paul al II-lea – un afront teribil la adresa demnităţii omului. Imediat ce am aflat ştirea, am urmărit cu participare intensă evoluţia situaţiei, înălţând către Domnul rugăciunea mea din inimă. Cum pot avea loc episoade de o barbarie aşa de sălbatică? Inima omului este un abis din care provin uneori planuri de o ferocitate nemaiauzită, capabile să tulbure într-o clipă viaţa senină şi activă a unui popor”. Papa s-a rugat pentru victime şi a exprimat apropierea sa de rude, implorând ca să nu prevaleze vârtejul urii şi al violenţei”. N-a făcut aluzie la matricea islamică a atentatului.

După câteva zile, Wojtyła a plecat în Kazahstan, ţară majoritar musulmană. Şi la 23 septembrie, în timpul rugăciunii Angelus care a încheiat liturghia, a lansat „un apel fervent tuturor, creştini şi adepţi ai altor religii, ca să coopereze pentru a edifica o lume lipsită de violenţă, o lume care să iubească viaţa şi să se dezvolte în dreptate şi în solidaritate. Nu trebuie să permitem ca tot ceea ce s-a întâmplat să conducă la înăsprirea diviziunilor. Religia nu trebuie să fie folosită niciodată ca motiv de conflict”. Invitând „fie pe creştini fie pe musulmani să-l roage intens pe Unicul Dumnezeu Atotputernic, care ne-a creat pe toţi, pentru ca să poată domni în lume binele fundamental al păcii. Ca persoanele din toate locurile, întărite de înţelepciunea divină, să lucreze pentru o civilizaţie a iubirii, în care să nu fie spaţiu pentru ură, discriminare şi violenţă”.

În omilia de la liturghia celebrată în „Sfântul Petru” la 1 ianuarie 2002, pentru Ziua Mondială a Păcii, Ioan Paul al II-lea a reînnoit un apel „din inimă tuturor, credincioşi şi necredincioşi, dintre grupurile sociale şi dintre popoare. Acest apel este înainte de toate pentru cei care cred în Dumnezeu, îndeosebi pentru cele trei mari religii abrahamitice, ebraismul, creştinismul şi islamul, chemate să pronunţe tot mai mult refuzarea fermă şi hotărâtă a violenţei. Nimeni, pentru niciun motiv, nu poate să ucidă în numele lui Dumnezeu, unic şi milostiv. Dumnezeu este Viaţă şi izvor al vieţii. A crede în El înseamnă a-i mărturisi milostivirea şi iertarea, refuzând instrumentalizarea Numelui său sfânt”.

După câteva zile, primind corpul diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, Papa Wojtyła a spus că „în faţa agresiunii barbare şi a masacrelor se pune nu numai chestiunea apărării legitime, ci şi aceea a mijloacelor cele mai potrivite pentru a dezrădăcina terorismul, precum şi aceea a căutării motivelor care se află la originea unor asemenea acţiuni, şi aceea a măsurilor de luat pentru a demara un proces de «vindecare», pentru a depăşi frica şi a evita ca răul să se adauge la rău, violenţa la violenţă”.

Din nou, la 24 ianuarie, la Assisi, unde a convocat o nouă şi extraordinară reuniune a religiilor pentru a se ruga pentru pace şi împotriva violenţei, Pontiful polonez a spus: „Este necesar ca persoanele şi comunităţile religioase să manifeste respingerea cea mai netă şi radicală a violenţei, a oricărei violenţe, începând de la aceea care pretinde să se prevaleze de religiozitate, făcând chiar apel la numele preasfânt al lui Dumnezeu pentru a-l ofensa pe om. Ofensarea omului este, în definitiv, ofensare a lui Dumnezeu. Nu există finalitate religioasă care să poată justifica practica violenţei omului asupra omului”.

La 11 martie 2004, la Madrid, o serie de atacuri teroriste de matrice islamică asupra trenurilor au provocat moartea a 191 de persoane şi peste două mii de răniţi. Ioan Paul al II-lea, tot mai bolnav şi „prizonier” al bolii Parkinson, la Angelus de duminică 14 martie a spus: „În faţa unei aşa barbarii rămânem profund tulburaţi şi ne întrebăm cum de poate să ajungă sufletul uman să conceapă crime atât de execrabile. Reafirmând condamnarea absolută a unor asemenea acte nejustificabile, exprim încă o dată participarea mea la durerile rudelor victimelor şi apropierea mea în rugăciune de cei răniţi şi de cei apropiaţi ai lor”. Şi în acest caz nicio menţionare explicită a matricei islamice a atentatelor.

După moartea Papei Wojtyła, succesorul său Benedict al XVI-lea s-a aflat în primele luni ale pontificatului în faţa unei recrudescenţe a terorii în Europa. La 7 iulie 2005, la Londra, o serie de explozii cauzate de atentatori sinucigaşi în transporturile publice din capitala britanică la oră de vârf, au provocat 56 de morţi şi circa 700 de răniţi. După trei zile, la Angelus, Papa Ratzinger a spus: „Simţim cu toţii o durere profundă pentru atentatele teroriste atroce de la Londra. Să ne rugăm pentru persoanele ucise, pentru cele rănite şi pentru cei dragi ai lor. Dar să ne rugăm şi pentru atentatori: Domnul să atingă inimile lor. Celor care alimentează sentimente de ură şi celor care săvârşesc acţiuni teroriste atât de repugnante le spun: Dumnezeu iubeşte viaţa, pe care a creat-o, nu moartea. Opriţi-vă, în numele lui Dumnezeu!”. Papa se schimbase, dar încă o dată, nicio aluzie la matricea islamică a atentatelor.

Anul următor, aşa cum ne amintim, Benedict al XVI-lea se întorcea pentru a doua oară în Germania, vizitând Bavaria sa. La Regensburg, universitatea unde a predat înainte de a fi numit, la vârsta de cincizeci de ani, arhiepiscop de München, l-a primit pentru o lectio magistralis. Un citat foarte dur din împăratul Emanuel Paleologul despre Mahomed şi despre violenţă, luat din contextul său instrumentalizat mai ales de televiziunile din lumea arabă, a provocat puternice reacţii, manifestări, incidente. S-a uitat repede că acel discurs reprezenta înainte de toate o critică mascată la adresa Occidentului: „În lumea occidentală – a spus Papa Ratzinger – domină pe larg opinia că numai raţiunea pozitivistă şi formele de filozofie care derivă din ea sunt universale. Însă culturile profund religioase din lume văd tocmai în această excludere a divinului din universalitatea raţiunii un atac la adresa celor mai intime convingeri ale lor. O raţiune, care în faţa divinului este surdă şi respinge religia în cadrul subculturilor, este incapabilă să se insereze în dialogul culturilor”.

La 25 septembrie 2006, la puţine zile după acea lectio magistralis, Benedict al XVI-lea a primit la Castel Gandolfo pe ambasadorii ţărilor majoritar musulmane şi pe reprezentanţii câtorva comunităţi islamice. Cu acea ocazie a oferit el însuşi o cheie interpretativă a discursului din Regensburg. A amintit ceea ce afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, care „pentru Biserica catolică – a spus el – constituie Magna Charta a dialogului islamo-creştin: « Biserica privește de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice, așa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credința islamică se referă bucuros»”.

Benedict al XVI-lea a reafirmat că „dialogul interreligios şi intercultural dintre creştini şi musulmani nu se poate reduce la o alegere de moment. Este vorba efectiv de o necesitate vitală, de care depinde în mare parte viitorul nostru”. Şi a adăugat: „Într-o lume marcată de relativism şi care prea des exclude transcendenţa din universalitatea raţiunii, avem nevoie în mod absolut de un dialog autentic între religii şi între culturi”.

„Dragi prieteni – a conchis Papa Ratzinger – sunt profund convins că, în situaţia în care se află astăzi lumea, este un imperativ pentru creştini şi musulmani să se angajeze în a înfrunta împreună numeroasele provocări cu care se confruntă omenirea, în special în ceea ce priveşte apărarea şi promovarea demnităţii fiinţei umane şi drepturile care derivă din ea”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 18 iulie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.