Categorii

Papa şi migranţii: magisteriu secular şi reacţii reduse

Cum era previzibil, mesajul papei pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului a ultimele ore a fost citit, analizat şi comentat – cu obişnuita obrăznicie din partea vreunui politician şi a vreunui editorialist – într-o optică exclusiv italiană, reducându-i importanţa la acea singură frază în care se putea citi o pronunţare favorabila faţă de legea despre ius soli. Ca şi cum Francisc n-ar avea în faţa ochilor situaţiile tragice care se trăiesc în multe ţări, de exemplu africane, ci s-ar gândi numai la cum să ofere endorsement guvernului Gentiloni.

Cu toate printre rândurile textului papal reiese clar privirea universală şi referinţa la situaţii care n-au nimic de-a face cu Italia – de exemplu avertismentul împotriva expulzărilor colective şi arbitrare sau cererea ca să fie garantate serviciile de bază – ci trebuie atribuite urgenţelor din state din Africa, automatismul anumitor reacţii necuviincioase nu s-a lăsat aşteptat. Aşa cum nu s-a lăsat aşteptat obişnuitul coté de indicaţii din partea noilor „maeştri” de doctrină socială creştină care zilnic de la pupitrele lor online îl învaţă pe papa ce anume să scrie, despre ce anume să se pronunţe şi chiar cum să facă asta: şi pentru aceştia din urmă mesajul lui Francisc reprezintă, de fapt, o ingerinţă.

Vorbăria multă produsă de reacţii necuviincioase sau înfumurate a împiedicat încă o dată să se perceapă cât de mult cuvintele lui Francisc sunt altoite în magisteriul predecesorilor. Care n-au ezitat, nu în ultimii ani ci în ultimele secole, să-şi ridice glasul în apărarea migranţilor, a indigenilor, a sclavilor, a victimelor traficului de persoane. Care au indicat cum în migranţi şi refugiaţi creştinul vede reflectată familia din Nazaret, cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi născut în precaritate departe de casă, apoi constrâns să fugă într-o altă ţară pentru că era ameninţat de moarte. Care au predicat primire şi integrare, invitând să se vadă în fenomenul migrator şi oportunităţi pentru ţările gazdă.

S-ar putea cita bula Immensa Pastorum Principis a lui Benedict al XIV-lea, din 20 decembrie 1741, adresată episcopilor din Brazilia şi din celelalte teritorii portugheze, un text în care reînnoind interzicerea sclaviei stabilită deja de predecesori, papa Lambertini interzicea, sub pedeapsa excomunicării, „să se reducă în servitute, să se vândă, să se cumpere, să se schimbe sau să se doneze, să se despartă de soţii şi copii, să se despoaie de lucruri şi bunuri, şi să se deporteze şi să se transmită în alte locuri, şi în orice mod să se priveze de libertate şi să se ţină în servitute” indienii. Probleme numai în aparenţă aparţinând trecutului, dat fiind faptul că traficul de fiinţe umane este încă existent. Asupra temei revenea la începuturile secolului trecut sfântul Pius al X-lea, care, cu o invitaţie care astăzi ar suna pentru urechile noilor „maeştri” un pic prea pauperistă şi dezechilibrată asupra socialului, în enciclica din 7 iunie 1912 Lacrimabili statu, dedicată şi ea indienilor americani, cerea episcopilor să „promoveze cu orice studiu toate acele instituţii care în diecezele voastre sunt îndreptate spre binele indienilor şi să se îngrijească să instituie altele care par utile pentru acelaşi scop”. Invitând şi „pe toţi cei buni” să ajute fie cu bani, cei care pot, şi fie cu alte industrii ale carităţii” pentru a favoriza „o activitate în care sunt angajate împreună motivaţiile religiei şi cele ale demnităţii umane”. Pius al X-lea, între altele, a fost primul care a instituit, în 1914, Ziua Migrantului.

Trebuie aşteptată data de 1 august 1952, când în lume încă era un uriaş număr de evacuaţi de război, pentru constituţia apostolică Exsul familia a lui Pius al XII-lea, prima adevărată magna carta despre migraţii. Contextul istoric este cel special al emigraţiei italiene şi în text este citată „grija neîncetată faţă de pelerini cu instituirea de azile, spitale şi biserici naţionale pentru străini” pe care Biserica a exercitat-o mereu. Papa menţionează ordinele călugăreşti care s-au dedicat pentru îngrijirea migranţilor şi străinilor, amintind că şi în oraşul Roma au fost instituite astfel de azile şi hanuri, încă din secolul al VIII-lea, din dispoziţia pontifilor.

La zece ani după acel document, care se deschidea cu imaginea familiei din Nazaret şi pe care şi Francisc îl citează în prima notă din mesajul său pentru Ziua Migrantului şi Refugiatului 2018, şi sfântul Ioan al XXIII-lea intervenea asupra temei. Papa Roncalli, după ce a afirmat că „emigrantul, în special în prima trecere, se poate numi un expropriat: de afectele familiale, ca şi de parohia natală, de propria ţară şi de limbă”, afirma: „Emigraţia este în principal un fapt uman de proporţii vaste, ai cărei protagonişti sunt bărbaţi şi femei, adică persoane concrete, volitive, fiecare cu problemele sale; persoane capabile de mari sacrificii pentru a se îngriji de o aranjare economică mai decentă, gata pentru toate adaptările ambientale şi pentru asimilările culturale, conform planului Providenţei. Emigraţia trebuie considerată ca aport de energii vii, care trebuie să ajungă proaspete şi pregătite la locurile de găzduire. Şi pentru că aduc contribuţie preţioasă economiei diferitelor ţări, este natural că trebuie să se insereze în ele cu un proces armonios şi continuu, care să nu prezinte fracturi dureroase”.

Desigur, se va spune: aceste pronunţări se refereau la situaţii foarte diferite, de exemplu la acelea ale celui care era constrâns să emigreze din Europa în căutare de loc de muncă. Şi totuşi registrul nu se schimbă în timpuri mai recente, când marile mişcări migratoare provocate de foame, secetă şi războaie au devenit tot mai evidente şi greu de gestionat. În mesajul pentru Ziua Mondială a Migraţiilor din 1985, sfântul Ioan Paul al II-lea scria: „În domeniul emigraţiei fiecare tentativă menită să accelereze sau să întârzie integrarea, sau oricum inserarea în special dacă este inspirată de o supremaţie naţionalistă, politică şi socială, nu poate decât să sufoce sau să prejudicieze acea pluralitate de voci dorită, care provine din dreptul la libertatea de integrare”. Anul următor, papa Wojtyła afirma că „Biserica reafirmă cu insistenţă că, pentru un stat de drept, ocrotirea familiilor, şi îndeosebi ale migranţilor şi refugiaţilor agravate de dificultăţi ulterioare, constituie un proiect prioritar inderogabil”. Proiect de realizat „evitând orice formă de discriminare în sfera muncii, a locuinţei, a sănătăţii, a educaţiei şi culturii”.

În 1987, Ioan Paul al II-lea amintea, cu cuvinte aproape identice cu acelea ale papei Francisc, că „Isus a voit să prelungească prezenţa sa printre noi în condiţia precară a celor nevoiaşi, între care el îi menţionează explicit pe migranţi”. Ţările „bogate nu pot să se dezintereseze de problema migratoare şi cu atât mai puţin să închidă graniţele sau să înăsprească legile, cu atât mai mult dacă diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace, din care iau naştere migraţiile, devine tot mai mare”.

În 1992, Wojtyła, citând ştirile referitoare la „mişcările de popoare sărace spre ţări bogate” şi „dramele refugiaţilor respinşi la graniţe”, afirma: „Cu propria grijă creştinii mărturisesc că o comunitate, la care ajung migranţii, este o comunitate care iubeşte şi primeşte şi pe cel străin cu atitudinea bucuroasă a celui care ştie să recunoască în el faţa lui Cristos”. În afară de asta, pontiful nota că „odinioară se emigra pentru a-şi crea perspective mai bune de viaţă: din multe ţări astăzi se emigrează pur şi simplu pentru a supravieţui. O astfel de situaţie tinde să erodeze şi distincţia dintre conceptul de refugiat şi cel de migrant, ajungând să se unească cele două categorii sub denumirea comună a necesităţii”. Afirmând că pentru ţările dezvoltate „criteriul pentru a determina pragul suportabilităţii nu poate să fie numai acela al simplei apărări a propriei bunăstări, fără a ţine cont de necesităţile celui care este în mod dramatic constrâns să ceară ospitalitate. Migraţiile cresc astăzi pentru că se distanţează resursele economice, sociale şi politice între ţările bogate şi ţările sărace şi se restrânge grupul celor dintâi, în timp ce se lărgeşte grupul celorlalte”. Şi în 1996, Ioan Paul al II-lea avertiza: „Condiţia de iregularitate legală nu permite reduceri ale demnităţii migrantului, care este înzestrat cu drepturi inalienabile, care nu pot să fie încălcate şi nici ignorate”. Cerând chiar „să se vegheze împotriva apariţiei de forme de neorasism sau de comportament xenofob, care încearcă să facă din aceşti fraţi ai noştri nişte ţapi ispăşitori ai eventualelor situaţii locale dificile”.

În primul său mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului, Benedict al XVI-lea scria că „Biserica priveşte la toată această lume de suferinţă şi de violenţă cu ochii lui Isus, care se înduioşa în faţa spectacolului mulţimilor care rătăceau ca oile fără păstor. Speranţă, curaj, iubire şi în acelaşi timp fantezie a carităţii trebuie să inspire necesara angajare, umană şi creştină, în ajutorarea acestor fraţi şi surori în suferinţele lor”. În mesajul din 2007, vorbind îndeosebi despre familiile migrante şi despre reîntregirile familiale, papa Ratzinger cerea „să se angajeze pentru ca să fie garantate drepturile şi demnitatea familiilor şi să le fie asigurată lor o locuinţă potrivită exigenţelor lor”. În timp ce în mesajul din 2009, Benedict al XVI-lea invita „să se trăiască în mod deplin iubirea fraternă fără nici o deosebire şi fără discriminări, având convingerea că este aproapele nostru oricine are nevoie de noi şi noi îl putem ajuta”. Şi explica, prin exemplul sfântului Paul, „că exercitarea carităţii constituie culmea şi sinteza întregii vieţi creştine”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 22 august 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.