Categorii

Papa Francisc în diecezele Piazza Armerina şi Palermo (I). Întâlnirea cu credincioşii (Piazza Europa (15 septembrie)

Piazza Europa (Piazza Armerina), 15 septembrie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sunt bucuros să mă aflu în mijlocul vostru. Este frumos soarele Siciliei! Este frumos! Mulţumesc pentru această primire călduroasă! Îi mulţumesc episcopului, mons. Rosario Gisana, primarului şi celorlalte autorităţi, precum şi tuturor celor care au colaborat la această vizită.

Episcopul vostru tocmai a amintit alegerea pe care Biserica din Piazza Armerina o face cu speranţă bucuroasă, în mijlocul diferitelor problematici care limitează seninătatea din acest teritoriu. Nu sunt puţine plăgile care vă chinuiesc. Ele au un nume: subdezvoltare socială şi culturală; migrare a întregi nuclee familiale; camăta; alcoolismul şi alte dependenţe; jocurile de noroc; destrămarea legăturilor familiale. Şi în faţa acestei suferinţe mari, comunitatea eclezială poate să apară, uneori, dezorientată şi obosită; în schimb, uneori, mulţumire fie lui Dumnezeu, este vie şi profetică, în timp ce caută noi moduri de a vesti şi de a oferi milostivire mai ales fraţilor căzuţi în îndepărtare, în neîncredere, în criză a credinţei. Pentru că este adevărat: nu este uşor a duce înainte credinţa printre atâtea problematici. Nu este uşor, eu înţeleg asta.

A lua în considerare plăgile societăţii şi ale Bisericii nu este o acţiune denigratoare şi pesimistă. Dacă vrem să dăm concreteţe credinţei noastre, trebuie să învăţăm să recunoaştem în aceste suferinţe umane înseşi plăgile Domnului. A le privi, a le atinge (cf. In 20,27). A atinge plăgile Domnului în plăgile noastre, în plăgile societăţii noastre, ale familiilor noastre, ale oamenilor noştri, ale prietenilor noştri. A atinge plăgile Domnului acolo. Şi asta înseamnă pentru noi creştinii a asuma istoria şi trupul lui Cristos ca loc de mântuire şi eliberare. De aceea, vă îndemn să vă angajaţi pentru noua evanghelizare a acestui teritoriu centro-sicilian, pornind tocmai de la crucile şi suferinţele sale. După ce aţi încheiat bicentenarul diecezei voastre, vă aşteaptă o misiunea captivantă, pentru a repropune faţa unei Biserici sinodale şi a Cuvântului; Biserică a carităţii misionare; Biserică, o comunitate euharistică.

Perspectiva unei Biserici sinodale şi a Cuvântului cere curajul ascultării reciproce, dar mai ales ascultarea Cuvântului Domnului. Vă rog, nu puneţi nimic înaintea centrului esenţial al comuniunii creştine, care este Cuvântul lui Dumnezeu, ci însuşiţi-vi-l în special prin lectio divina, moment minunat de întâlnire inimă la inimă cu Isus, de pauză la picioarele Învăţătorului divin. Cuvântul lui Dumnezeu şi comuniunea sinodală sunt mâna întinsă spre cei care trăiesc printre speranţe şi dezamăgiri şi invocă o Biserică milostivă, tot mai fidelă faţă de Evanghelie şi deschisă la primirea celor care se simt înfrânţi în trup şi în spirit, sau sunt izolaţi la margini. Pentru a realiza această misiune, este necesară să se facă referinţă mereu la spiritul primei comunităţi creştine care, însufleţită de focul Rusaliilor, l-a mărturisit cu curaj pe Isus Înviat. Intraţi cu încredere, iubiţi fraţi şi surori, în timpul discernământului şi al alegerilor rodnice, utile pentru fericirea voastră şi pentru dezvoltarea armonioasă. Însă pentru a merge înainte în asta, voi trebuie să fiţi obişnuiţi cu Cuvântul lui Dumnezeu: a citi Evanghelia, în fiecare zi, un mic text din Evanghelie. Nu ia mai mult de cinci minune. Probabil o mică Evanghelie în buzunar, în geantă… A o lua, a privi şi a citi. Şi astfel, în fiecare zi, ca picătură după picătură, Evanghelia va intra în inima noastră şi ne va face mai discipoli ai lui Isus şi mai puternici pentru a ieşi, a ajuta toate problematicile din oraşul nostru, din societatea noastră, din Biserica noastră. Faceţi asta, faceţi asta. Cer episcopului ca să faciliteze posibilitatea de a avea o mică Evanghelie pentru toţi cei care cer asta, pentru a o purta cu ei. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu vă va face puternici.

Pentru a fi Biserică a carităţii misionare trebuie acordată atenţie slujirii carităţii care astăzi este cerută de circumstanţele concrete. Preoţii, diaconii, consacraţii şi credincioşii laici sunt chemaţi să simtă compasiune evanghelică – acest cuvânt este clar, este ceea ce simţea Isus: compasiune evanghelică – faţă de multele rele ale oamenilor, devenind apostoli itineranţi ai milostivirii în teritoriu, imitându-l pe Dumnezeu care „este duioşie şi vrea să ne conducă la o itineranţă constantă şi reînnoitoare” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 134). Cu simplitate mergeţi pe străduţe, la intersecţii, prin pieţe şi în locurile vieţii de zi cu zi, şi duceţi tuturor vestea cea bună că este posibilă o convieţuire dreaptă între noi, plăcută şi amabilă, şi că viaţa nu este blestem întunecat de suportat în mod fatalist, ci încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în caritatea fraţilor.

Este important de a favoriza în parohii şi în comunităţi caritatea evanghelică, solidaritatea şi grija fraternă, alungând ispita lumească a trăirii liniştite, a comodităţii, fără preocuparea faţă de nevoile celuilalt. Vă încurajez să continuaţi în slujirea voastră eclezială care se exprimă în opere concrete: centre de ascultare Caritas, mese şi adăposturi pentru fraţii mai nevoiaşi, structuri pentru a-l găzdui pe Isus refugiat şi evacuat şi case de iubire pentru bătrânii adesea singuri şi descurajaţi. Vă rog, nu-i lăsaţi singuri pe bătrâni! Pe bunicii noştri. Ei sunt identitatea noastră, sunt rădăcinile noastre, şi noi nu vrem să fim un popor dezrădăcinat! Rădăcinile noastre sunt în cei bătrâni. Înainte! A ne îngriji de cei bătrâni, de cei în vârstă. A ne îngriji de bunici. Şi tinerii să vorbească cu bunicii, astfel vor lua rădăcinile. Nu uitaţi că iubirea creştină nu se mulţumeşte cu asistenţa; nu se epuizează în filantropie – două lucruri diferite: caritate creştină şi filantropie – ci îl determină pe discipol şi întreaga comunitate să meargă la cauzele suferinţelor şi să încerce să le înlăture, pe cât este posibil, împreună cu înşişi fraţii nevoiaşi, integrându-i în munca noastră.

Un aspect al carităţii misionare este şi acela de a dedica atenţie tinerilor şi problemelor lor. Văd aici numeroşi adolescenţi şi tineri, care colorează cu speranţă şi cu veselie adunarea. Dragi prieteni, voi tineri, adolescenţi şi adolescente, vă salut pe toţi şi vă încurajez să fiţi artizani bucuroşi ai destinului vostru. A privi mereu înainte, fără a uita rădăcinile. Să ştiţi că Isus vă iubeşte: El este un prieten sincer şi fidel, care nu vă va abandona niciodată; în El vă puteţi încrede! În momentele de îndoială – toţi am avut ca tineri momente întunecate, de îndoială -, în momentele de dificultate, puteţi să vă bazaţi pe ajutorul lui Isus, mai ales pentru a alimenta marile voastre idealuri. Şi în măsura în care poate fiecare, este bine să aibă încredere şi în Biserică, ea care este chemată să intercepteze nevoile voastre de autenticitate şi să vă ofere un ambient alternativ la ceea ce vă oboseşte în fiecare zi, unde să puteţi regăsi gustul rugăciunii, al unirii cu Dumnezeu, al tăcerii care duce inima spre profunzimile fiinţei voastre şi ale sfinţeniei. De atâtea ori am auzit unii tineri care spuneau: „Eu, da, am încredere în Dumnezeu, dar în Biserică nu” – Dar de ce? – „Pentru că sunt un devorator de preoţi”. Ah, tu eşti un devorator de preoţi, atunci apropie-te de preot şi spune-i: „Eu nu am încredere în tine pentru asta, pentru asta şi pentru asta”. Apropie-te! Apropie-te şi de episcop şi spune-i în faţă: „Eu nu am încredere în Biserică pentru asta, pentru asta şi pentru asta!”. Acesta este tineret curajos! Dar cu voinţa de a asculta răspunsul. Probabil că în acea zi pe preot l-a durut ficatul şi te va alunga, dar va fi numai de data aceea, mereu îţi va spune ceva. A asculta! A asculta! Şi voi, preoţilor, aveţi răbdare, răbdare constructivă pentru a-i asculta pe tineri, pentru că întotdeauna, în neliniştea tinerilor există seminţe ale viitorului. Şi tu trebuie să le iei şi să-i ajuţi pe tineri să meargă înainte. Este nevoie de dialog.

Al treilea element pe care vi-l indic este cel al Bisericii o comunitate euharistică. De acolo, din Euharistie luăm iubirea lui Cristos pentru a o duce pe străzile lumii, pentru a merge cu El în întâmpinarea fraţilor. Cu Isus, cu El – acesta este secretul – se poate consacra lui Dumnezeu orice realitate, se poate face în aşa fel încât Faţa sa să se imprime pe feţe, iubirea sa să umple golurile de iubire. Cât priveşte participarea la Sfânta Liturghie, în special la cea duminicală, este important să nu fim obsedaţi de cifre: vă îndemn să trăiţi fericirea micimii, a faptul de a fi grăunte de muştar, turmă mică, boţ de drojdie, flacără mică tenace, bucăţică de sare. De câte ori am auzit: „Ah, părinte, eu mă rog, însă nu merg la Liturghie, nu merg” – Dar de ce? – „Pentru că predica mă plictiseşte, durează patruzeci de minute!”. Nu, patruzeci de minute trebuie să dureze toată Liturghia. Dar predica mai mult de opt minune nu e bine.

Euharistia şi preoţia ministerială sunt inseparabile: preotul este omul Euharistiei. Adresez un gând deosebit preoţilor, buni fraţi, şi îi îndemn să stea în jurul episcopului şi între ei pentru a-l duce tuturor pe Domnul. Dragi preoţi, cât de necesar este să construim cu răbdare bucuria familiei prezbiterale, iubindu-ne şi susţinându-ne reciproc! Este frumos să lucrăm împreună, considerându-i pe confraţi „mai mari decât voi înşivă” (cf. Fil 2,3). În mijlocul poporului lui Dumnezeu încredinţat vouă sunteţi chemaţi să fiţi primii care depăşiţi îngrăditurile, prejudecăţile care despart; primii care rămâneţi în contemplaţie umilă în faţa istoriei dificile din acest ţinut, cu înţeleapta caritate pastorală care este dar al Duhului; primii care indicaţi cărări pe care oamenii pot să meargă spre spaţii deschise de răscumpărare şi libertate adevărată. Mângâiaţi de Dumnezeu, voi veţi putea să fiţi mângâietori, să ştergeţi lacrimi, să vindecaţi răni, să reconstruiţi vieţi, vieţi distruse care se încredinţează cu încredere slujirii voastre (cf. Fap 5,14-16). Vouă, preoţilor, îmi permit să vă dau o reţetă, nu ştiu dacă va folosi: cum termin eu ziua? Pentru a dormi trebuie să iau pastilele? Atunci ceva n-a mers bine. Dar dacă eu termin ziua obosit, foarte obosit, lucrurile merg bine. Acesta este un punct important.

Iubiţi fraţi şi surori, ar fi frumos să mai stăm împreună un pic! Simt căldura credinţei voastre şi speranţele pe care le purtaţi în inimă, dar sunt aşteptat la Palermo, unde vom face comemorarea recunoscătoare a preotului martir Pino Puglisi. Am aflat că, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, la doar o lună înainte de uciderea sa, el a petrecut câteva zile aici, la Piazza Armerina. A venit pentru a-i întâlni pe seminarişti, studenţii săi la Seminarul Mare din Palermo. O trecere profetică, eu cred! O ştafetă, nu mai pentru preoţi, ci pentru toţi credincioşii din această dieceză: din iubire faţă de Isus, a-i sluji pe fraţi până la sfârşit! Vă încredinţez pe toţi Fecioarei Maria, pe care o veneraţi ca Sfânta Fecioară Maria a Victoriilor. În tăcere, acum în tăcere s-o rugăm: „Bucură-te, Marie…”. Ea să vă susţină în lupta spirituală şi să vă orienteze cu hotărâre spre victoria Învierii. Vă binecuvântez pe toţi din inimă şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. O zi bună tuturor!

Acum vă voi da binecuvântarea, dar să ne pregătim inima pentru ca s-o primim. Fiecare să se gândească la cei dragi ai săi, pentru ca această binecuvântare să coboare asupra celor dragi. Să se gândească la prietenii săi. Şi să se gândească şi la duşmanii săi, la cei pe care nu-i iubesc şi care nu mă iubesc. A deschide inima la toţi, pentru ca această binecuvântare să coboare asupra tuturor.

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.