Categorii

Papa: Biserica nu trebuie „să se mumifice”, nu este cuşca Duhului Sfânt

Mulţumiri pentru chemarea „de a ne deschide fără frici, fără rigidităţi”, pentru a fi „moi în Duhul şi nu mumificaţi în structurile noastre care ne închid”. Biserica nu trebuie să fie „o cuşcă” pentru Duhul Sfânt. Metafore eficace şi cuvinte spontane de recunoştinţă cele ale papei Francisc pentru părintele José Tolentino Mendonça din după-amiaza de duminică, 18 februarie, până astăzi a predicat exerciţiile spirituale de Postul Mare în „Casa Divin Maestro” din Ariccia cu pontiful şi colaboratorii din Curia Romană.

În această dimineaţă, ultima zi de exerciţii, după liturghie şi ultima meditaţie, Francisc, înainte de a se întoarce în Vatican, a voit să mulţumească „în numele tuturor” teologului şi poetului portughez pentru slujirea sa şi „pentru această însoţire în aceste zile, care se vor prelungi cu Ziua de post şi rugăciune pentru Sud Sudan, Congo precum şi Siria”.

„Mulţumim, părinte – a spus Bergoglio – pentru că ne-aţi vorbit despre Biserică, pentru că ne-aţi făcut să simţim Biserica, această turmă mică. Şi pentru că ne-aţi avertizat să n-o «micşorăm» cu mondenităţile noastre birocratice! Mulţumim pentru că ne-aţi amintit că Biserica nu este o cuşcă pentru Duhul Sfânt, că Duhul zboară şi în afară şi lucrează şi în afară. Şi cu citatele şi lucrurile pe care dumneavoastră ni le-aţi spus ne-aţi arătat cum lucrează în cei care nu cred, în «păgâni», în persoanele de alte confesiuni religioase: este universal, este Duhul lui Dumnezeu, care este pentru toţi. Şi astăzi există «Cornelii», «centurioni», «gardieni din închisoarea lui Petru» care trăiesc o căutare interioară sau ştiu şi să distingă când există ceva care cheamă”.

Mulţumim, a adăugat papa, şi „pentru această chemare de a ne deschide fără frici, fără rigidităţi, pentru a fi moi în Duhul şi nu mumificaţi în structurile noastre care ne închid. Mulţumim, părinte. Şi continuaţi să vă rugaţi pentru noi. Aşa cum spunea maica superioară surorilor: «Suntem oameni!», păcătoşi, toţi. Mulţumim, părinte. Şi Domnul să vă binecuvânteze”.

În ultima sa meditaţie – prezentată de Vatican News – părintele Tolentino s-a oprit asupra unei alte scene evanghelice fundamentale în viaţa şi în predica lui Isus: predica de pe munte unde Mesia prezintă Fericirile, „autoportretul cel mai exact şi fascinant al lui Isus” căruia propune să se conformeze.

Fericirile, subliniază preotul, sunt „mai mult decât o lege”: reprezintă o „configurare a vieţii”, o „adevărată chemare existenţială”, desenează „arta de a fi aici şi acum” şi indică „orizontul de plinătate escatologică” spre care convergem. Mai ales ele sunt „imaginea” lui Isus Cristos pe care „El neîncetat ne-o revelează şi o imprimă în inimile noastre. Dar sunt şi portretul său care trebuie să ne folosească de model în procesul de transformare a însăşi feţei noastre”.

Şi lui Dumnezeu îi este „sete”, a afirmat părintele José, care este de a face ca „viaţa creaturilor să fie o viaţă de fericire”. În ce mod? Răscumpărând vieţile noastre cu o „iubire” şi o „încredere” necondiţionate, cu o „uimire” menită „să ne facă să pornim din nou” şi să ne smulgă din „exilul în care noi am făcut să ajungă viaţa noastră”. Este chiar o „metodă” aceea pe care o urmează Domnul. În faţa acestui lucru, evidenţiază preotul, nu poate fi suficient „un creştinism de supravieţuire, nici un catolicism de întreţinere”. „Un adevărat credincios, o comunitate credincioasă, nu poate trăi numai din întreţinere: îi este necesar un suflet tânăr şi îndrăgostit, se hrăneşte din bucuria căutării şi descoperirii, riscă ospitalitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa concretă, porneşte la întâlnirea cu fraţii în prezent şi în viitor, trăieşte în dialogul încrezător şi ascuns al rugăciunii”.

Dacă ieri Tolentino invita să se „bea din propria sete”, astăzi a îndemnat aşadar să se „redescopere fericirea setei”, pentru că „lucrul cel mai rău pentru un credincios este să fie sătul de Dumnezeu”. În schimb, fericiţi cei cărora „le este foame şi sete de Dumnezeu”: experienţa credinţei, a remarcat el, „nu foloseşte la rezolvarea setei” ci la „dilatarea dorinţei noastre de Dumnezeu, la intensificarea căutării noastre”.

Invitaţia este de a urma exemplul Mariei, maestră şi model de „fericire” la care să privim nu „în cheie abstractă” ci „reală şi concretă”. Îndeosebi predicatorul aminteşte momentul dialogului cu îngerul în timpul Bunei Vestiri: un dialog „sincer”, un climax de emoţii, îndoieli, uimire al acestei tinere femei, care la sfârşit devine un mare şi necondiţionat „da” spus lui Dumnezeu. Maria „onestă”, „ospitalieră”, „deschisă la viaţă”, „la slujirea unui proiect mai mare”: la ea trebuie să privim pentru că, fără ea, Biserica – avertizează părintele José – riscă „să se dezumanizeze” şi să ajungă într-un funcţionalism care ar face din ea „o fabrică febrilă incapabilă de pauză”.

„A asculta setea periferiilor” a fost, în schimb, îndemnul din inima catehezei de ieri după-amiază a părintelui Tolentino. Primul pas, a spus el, este „a privi cu ochi bine deschişi realitatea lumii care este în jurul nostru” şi „a-l căuta pe fratele nostru printre cei săraci şi cei din urmă din lume” nedespărţind „setea spirituală” de „setea literală”. Accesul la apă, drept inalienabil al oricărei persoane umane, este, de fapt, criteriul de bază pentru a înţelege ce este „centru” şi ce este „periferie”.

Teologul portughez s-a legat de Laudato si’ a papei Francisc şi de datele organizaţiilor internaţionale care denunţă că peste 2 miliarde de fiinţe umane nu au posibilitate de a se bucura de apă potabilă. În faţa acestei mulţimi însetate, în adevăratul sens al termenului, „devine urgent să se adopte o convertire autentică a stilurilor de viaţă şi a inimii care să meargă în direcţie contrară culturii risipei şi inegalităţii sociale”, a spus predicatorul.

Pe de o parte sunt ţările bogate care irosesc resursele lor, pe de altă parte toate acele ţări care „trăiesc în chin”. Aşadar, Bisericii „nu trebuie să-i fie frică să fie profetică şi să pună degetul în rană”, mergând „să-şi murdărească mâinile” în această periferie care este „în ADN-ul creştin”. „Este o cheie indispensabilă pentru hermeneutica sa spirituală şi existenţială. În toate epocile va rămâne, pentru experienţa creştină, locul privilegiat în care să-l întâlnească şi să-l reîntâlnească pe Isus”, a afirmat preotul-poet.

„Alegerea întâlnirii cu periferiile nu este numai un imperativ al carităţii, este o mobilizare istorică şi geografică ce permite întâlnirea cu ceea ce creştinismul a fost şi cu ceea ce este el. Şi periferiilor Bisericii le este sete: să fie ascultate”, a adăugat el. Este actual, în acest sens, avertismentul sfântului Ioan Gură de Aur ca Biserica să fie atentă să evite „schisma teribilă” între „ceea ce desparte sacramentul altarului de sacramentul fratelui, ceea ce în mod periculos îndepărtează sacramentul euharistiei de sacramentul săracului”. Sărac nu este numai cel economic: „Ştim cu toţii că între noi şi cel care se află lângă noi sunt adesea distanţe infinite de îmbrăţişat şi de înfrânt”, a concluzionat predicatorul. Pentru aceasta omenirea trebuie îmbrăţişată şi chiar dacă nu reuşim să împiedicăm lacrimile pe faţa aproapelui, putem măcar să-i întindem o batistă şi să spunem: „Sunt aici, nu eşti singur”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 23 februarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.