Categorii

Păcătos şi pescar. Interviu luat cardinalului Stella despre figura preotului

În ziua Preasfintei Inimi a lui Isus, la 23 iunie, este ziua de sfinţire sacerdotală, ocazie pentru un timp de rugăciune şi de comuniune între preoţi şi, mai mult, pentru a redescoperi şi a reînsufleţi darul preoţiei. Vorbeşte despre asta adesea Papa, care doreşte păstori cu inima lui Cristos, în slujba poporului lui Dumnezeu, aşa cum au fost în secolul trecut cei doi preoţi italieni, părintele Mazzolari şi părintele Milani, cărora la 20 iunie le-am adus onoare la Bozzolo şi Barbiana. Cel care subliniază asta este prefectul Congregaţiei pentru Cler, cardinalul Beniamino Stella, în acest interviu acordat ziarului L’Osservatore Romano.

Care este semnificaţia acestei zile?

Înainte de toate posibilitatea unui timp de rugăciune şi reflecţie care prezintă cel puţin trei aspecte. Primul este întocmai centralitatea rugăciunii; de fapt, rugându-se, preoţii îşi amintesc că slujirea lor nu este înrădăcinată în lucrurile care trebuie făcute şi că, fără relaţia personală cu Domnul, se riscă să se cufunde în muncă neglijându-l pe Isus. Al doilea aspect este redescoperirea valorii diecezanităţii pentru că nu suntem preoţi singuri, ci ca parte din familia preoţimii, şi această zi îi invită pe preoţi să regăsească frumuseţea fraternităţii prezbiterale în jurul propriului episcop, reînnoind angajarea de a depăşi divergenţele care adesea îi împiedică pe preoţi să trăiască comuniunea şi să lucreze împreună în domeniul pastoral. În sfârşit, prin momente de reflecţie şi de verificare, ziua vrea să-i ajute pe preoţi să redescopere esenţa identităţii lor şi sensul slujirii lor aduse poporului lui Dumnezeu.

Se poate schiţa un model de păstor conform magisteriului pontifical?

Adresându-se preoţilor sau vorbind despre slujirea lor, Papa puţin câte puţin a schiţat lent un adevărat portret al preotului. Şi rezultă modelul unui păstor care merge în mijlocul poporului său, participă cu propria viaţă la vicisitudinile sale, se înduioşează profund datorită rănilor sale şi în unge cu bucuria Evangheliei. Şi recent Pontiful a exprimat preocuparea sa cea mai mare: ca preoţii să cadă în ispita de a trăi slujirea ca o îndatorire de oficiu, ca şi cum ar fi, adică, „clerici de stat” sau „funcţionari ai sacrului”; dimpotrivă, poporul lui Dumnezeu are nevoie de un păstor care ascultă, primeşte, însoţeşte, devine bun samaritean pentru cel care a rămas la marginile vieţii. Recent, Sfântul Părinte a avut o expresie puternică despre figura preotului: „Este un mediator între Dumnezeu şi oameni, nu un funcţionar care nu-şi murdăreşte mâinile”. Preotul conform lui Francisc este omul relaţiei cu Tatăl şi cu oamenii, slujitor al compasiunii care ştie să mângâie şi să conducă, ştie să facă un discernământ pastoral în toate situaţiile şi este capabil să aprindă mici lumini şi în acele existenţe sau în acele contexte în care pare că totul este pierdut.

Papa tocmai a vizitat locurile unde au fost protagonişti doi preoţi „incomozi”, părintele Primo Mazzolari şi părintele Lorenzo Milani. Ce mesaj rezultă pentru parohii italieni de astăzi?

Aceste două etape, aşa de bogate de semnificaţii pentru spiritualitatea Bisericii din Italia, îmbogăţesc portretul preotului schiţat de Papa Francisc despre care vorbeam. A fost un omagiu important adus celor doi preoţi curajoşi, liberi, însufleţiţi de un autentic spirit evanghelic, care i-a făcut adesea „incomozi” – şi de aceea neînţeleşi – capabili de a comunica Evanghelia în „periferie”, şi la cei mai depărtaţi. Cu această dublă vizită, Papa a voit să reafirme că „parohii sunt forţa Bisericii din Italia”, îndemnând să trăiască preoţia în acea dimensiune profetică ce ne face „să mergem înainte”, chiar cu preţul de a fi, nu imediat şi nu de toţi, înţeleşi. Aş lua două aspecte ale acestor două figuri extraordinare de preoţi, subliniate de Pontif şi care pot reprezenta un mesaj important şi pentru preoţii de astăzi. Despre părintele Mazzolari a amintit cum îi plăcea să spună că „preotul nu este un repetitor pasiv şi fără suflet”, ci unul care proclamă adevărul printr-o „umanitate cordială”, făcând din el un instrument al milostivirii lui Dumnezeu; despre părintele Milani, a reevocat pasiunea educativă şi angajarea de „a reda săracilor cuvântul” subliniind că rădăcina acestei misiuni era faptul de a fi „un preot al credinţei”. În acest mod Pontiful descrie un preot care este un vestitor uman, cordial şi milostiv; şi, de asemenea, „om cu credinţă sinceră şi nu înecată”, pentru a putea trăi „o caritate pastorală faţă de toţi”.

De mai multe ori Pontiful a vorbit despre necesitatea unui drum de formare şi maturizare pentru preoţi. Cum se realizează?

Astăzi se simte în mod special această necesitate, de care într-adevăr nu se poate face abstracţie, a formării preoţilor, şi ei discipoli chemaţi să meargă în urma lui Isus: trebuie să fie plăsmuiţi de cuvântul său şi să configureze inima lor cu aceea a Bunului Păstor. Trebuie insistat mult asupra calităţii parcursului care se trăieşte în seminarii şi cu privire la asta Congregaţia pentru Cler investeşte multe energii. Avem nevoie de seminarii care să fie locuri de creştere umană, spirituală, academică şi pastorală; şi avem nevoie de formatori pregătiţi, care să ştie să ofere candidaţilor posibilităţi de maturizare psiho-afectivă şi de înrădăcinare în rugăciune, într-un climat comunitar fratern, capabil să-i facă să iasă din ei înşişi şi de a-i ajuta treptat să se insereze în domeniul pastoral.

Cum se depăşeşte ispita „sentimentului de înfrângere, care ne transformă în pesimişti nemulţumiţi şi decepţionaţi cu faţa întunecată”, cum se citeşte în Evangelii gaudium?

Papa Francisc arată că are, în afară de o limpede capacitate de lectură a vieţii pastorale, ceea ce am putea numi pulsul vieţii: adică ştie că în viaţa credincioşilor şi a preoţilor pot să existe momente de descurajare, oboseală, frustrare. Preotul trăieşte pe piele proprie logica Evanghelie, adică a împărăţiei care creşte ca o sămânţă mică sau ca o plămadă ascunsă, în mod invizibil şi dincolo de calculele umane. Pentru aceasta trebuie să aibă armura puternică a credinţei şi a rugăciunii, pentru ca să nu interpreteze niciodată misiunea sa ca echivalentul unui loc de muncă la o firmă, bazat pe profit; trebuie să scoată încrederea din ascultarea Cuvântului şi din colaborarea activă cu confraţii şi cu laicii, luptând împotriva oricărui pesimism şi căutând să fie creativ şi dinamic în vestirea Evangheliei. Aşa cum a afirmat Pontiful, când un preot se lasă obosit de problemele şi de necesităţile persoanelor, primeşte afectul şi iubirea gratuită a poporului lui Dumnezeu. Şi asta devine pentru el mângâiere şi antidot pentru orice sentiment de înfrângere şi de descurajare.

Adesea preoţii se află în faţa eclipsei credinţei. Cum se depăşeşte această încercare?

Există zone ale lumii marcate de un secularism crescând, de sărăcie şi de nedreptate, de conflictele etnice şi religioase: aici este greu de mărturisit credinţa creştină şi, mai mult, de trăit slujirea sacerdotală. Uneori există impresia – cum afirmă Papa în Evangelii gaudium – că se merge spre o „deşertificare spirituală” şi spre o slăbire a dinamismului evanghelizării însăşi. Cred că preotul în asemenea contexte trebuie înainte de toate să se înrădăcineze într-o relaţie intimă şi personală cu Isus, care în timpul misiunii sale a trăit dificultăţi, a fost împiedicat şi la sfârşit a fost ucis; învierea Domnului dăruieşte certitudinea interioară că, în cadrul slăbiciunii noastre şi a „scandalului pătimirii” la care adesea este supusă însăşi vestirea Evangheliei, străluceşte puterea iubirii lui Dumnezeu. În întâlnirea cu preoţii din Milano, Pontiful a amintit în afară de asta că nu trebuie să ne temem niciodată de provocări: pentru că ne fac să creştem, ne salvează de o gândire închisă şi ideologică şi, într-un fel ne incomodează. În încercare, aş spune, suntem provocaţi să ne oprim, să ne întoarcem la Domnul despuindu-ne de orice prezumţie, să căutăm căi noi pentru vestirea Evangheliei, ieşind din obiceiuri consolidate şi din pretenţia de a fi deja sosiţi. Astfel, şi un moment de încercare se poate revela ca o ocazie de creştere.

Cum convieţuiesc într-un preot sau într-un episcop conştiinţa că sunt păcătoşi în ochii lui Dumnezeu şi conştiinţa chemării lui Isus de a fi pescari de oameni?

În dinamica vocaţiei sacerdotale există acest paradox, foarte vizibil în chemarea apostolilor din partea Domnului: cine este chemat nu este niciodată un perfect sau o persoană care are daruri extraordinare, ci dimpotrivă Isus se opreşte pe malul mării pentru a se adresa câtorva simpli pescari şi, puţin după aceea, unui perceptor de taxe. Un preot sau un episcop experimentează asta în timpul întregii lor vieţi; simt că exigenţa misiunii încredinţate lor este dusă înainte pentru că milostivirea lui Dumnezeu vine în ajutorul slăbiciunii lor şi fragilităţilor lor; învaţă, în fiecare zi, să fie apostoli nu pentru merite personale, ci pentru că au fost aleşi de Domnul, care i-a chemat şi i-a trimis. Cele două aspecte – a fi păcătoşi şi a fi pescari de oameni, trimişi să vestească Evanghelia – nu numai că ele convieţuiesc bine, dar sunt şi o garanţie pentru sfinţirea noastră: dacă totul ar depinde de perfecţiunea noastră, repede am uita de Dumnezeu şi am ajunge în mândrie. În urmă cu puţine zile, într-o omilie la „Sfânta Marta”, Papa a spus că nu trebuie să ne machiem pentru a părea „vase de aur” ci, dimpotrivă, trebuie să acceptăm că suntem „vase de lut”; nu astfel olarul, care este Dumnezeu, ne modelează cu iubire şi permite ca, până şi în cadrul slăbiciunii noastre, să strălucească tezaurul Evangheliei, care trebuie dus întregii lumii.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 22 iunie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.