Categorii

Omul care ne face să creştem. Tatăl purtător de grijă al lui Isus

Yosef, care în ebraică înseamnă [Dumnezeu] să mărească, este fiul născut de Rahela, lovită înainte de sterilitate. „«A adunat Dumnezeu ocara de la mine!». Şi i-a pus numele Iosif, zicând: «Domnul să-mi dea un alt fiu!»” (Gen 30,24). Este fiul cel mai iubit de Iacob, visătorul care provoacă invidia fraţilor. Evanghelia după Matei pune o relaţie subtilă între el şi Iosif evanghelic, deja începând de la genealogia lui Isus: „Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos” (Mt 1,16).

Este diferită genealogia prezentă în Luca (3,23), în care tatăl lui Iosif nu are numele Iacob, ci Eli. Aşadar, Yosef face aluzie la o expansiune, la o creştere. După cum primul Iosif, salvându-l pe tatăl şi pe fraţi de foamete, devine instrumentul prin care Dumnezeu îl ridică pe poporul său, la fel al doilea, primindu-l şi ocrotindu-l pe fiul Mariei, devine instrumentul prin care Dumnezeu face să crească o nouă umanitate.

Evanghelia lui Matei se opreşte în mod deosebit asupra dramei care-l implică pe Iosif din momentul în care este chemat să devină tată al unui copil care nu e al său. Şi el primeşte vise. În contextul biblic, visul are adesea valoare teofanică, devine oglindă în care se revelează misterul. „Iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: «Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt»” (Mt 1,20). Îngerul Domnului este trimisul care vesteşte, dă avertismente, dirijează evenimentele pentru ca voinţa divină să poată intra în istorie fără a fi împiedicată. Iosif, cel drept, nu opune rezistenţă, este în ascultare, model prefect de ascultare: „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus” (Mt 1,24-25).

Iosif este omul tăcerii. Tace, ascultă şi acţionează. Evangheliile nu prezintă niciun cuvânt al său. Vorbirea sa constă în a face voinţa divină: „Iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: «Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă». Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui, în timpul nopţii, şi a plecat în Egipt” (Mt 2,13-14). Atent, prezent, blând. Se îngrijeşte, ocroteşte, păzeşte, însoţeşte, niciodată nu se dă înapoi: „«Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în ţara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau să ia viaţa copilului». El s-a sculat, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel” (Mt 2,19-22).

Tot Matei furnizează un fundament canonic tradiţiei care-l prezintă pe Iosif ca tâmplar, tradiţie derivată mai mult din evangheliile apocrife: „Nu este el fiul tâmplarului?” (Mt 13,55). Evanghelia după Luca, în afară de a reafirma că Iosif era din neamul lui David, era logodnicul Mariei, adaugă amănunte importante la momentul naşterii lui Isus: păstorii „au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle” (Lc 2,16).

Însă este necesar să se evidenţieze un alt elemente al naraţiunii lui Luca. Imediat după relatarea botezului în  Iordan, în timpul în care glasul din cer anunţă că Isus este fiul lui Dumnezeu, textul continuă afirmând că, ut putabatur, cum se credea, cum se considera, Isus este fiul lui Iosif. Isus, fiul lui Dumnezeu, are nevoie aşadar de un tată recunoscut social. Acel ut putabatur îi conferă lui Iosif atributul de tată purtător de grijă, adică de tată considerat, crezut ca atare. Urmează genealogia care urcă de la Iosif fiu al lui Eli până la Adam, şi el, numit aici „fiu al lui Dumnezeu”. În Luca este subliniat un fir de continuitate între Adam, punct de plecare, şi Isus, împlinirea sa. Iosif dând nume pruncului face în aşa fel încât el să devină Isus fiu al lui Iosif. Numai tatăl poate să dea nume fiului tutelându-i drepturile juridice.

Se tinde să se scoată în evidenţă ascultarea, răbdarea, umilinţa, tăcerea lui Iosif, se preamăreşte imaginea de muncitor. Însă elementul de noutate care într-adevăr îl distinge este că a acceptat rolul de tată purtător de grijă, că a acceptat să fie considerat juridic  tată cu toate drepturile al unui copil care nu era al său. Acest element constituie saltul de calitate care face din Iosif instrumentuil prin care ia origine noua umanitate care începe cu Isus.

De aceea este urgent a analiza semnificaţia Sfintei Familii ca posibilitate, dată familiei umane, de a creşte fii ai lui Dumnezeu. Posibilitate care pentru a se realiza cere o nouă stare a conştiinţei. Sfânta Familie strică legăturile de sânge devenind vehicul de evoluţie spirituală. Cere o fecioară mamă, curată cu inima, fidelă faţă de alianţă, eliberată de seducţia idolilor, capabilă să-i educe pe copii la libertatea iubirii, de a-i face să crească până acolo încât să-şi poată lua zborul, să răspundă la misiunea încredinţată lor. O mamă eliberată de frici şi alipiri pentru că este înrădăcinată în Dumnezeu, ca mama lui Isus descrisă de evanghelistul Ioan. Autoritară la Cana, prezentă sub cruce. Sfânta Familie, împreună cu fecioara mamă, cere un tată purtător de grijă. Iosif asumând funcţiile de tată al unui copil negenerat carnal, renunţă la orice putere care derivă din legăturile de sânge, adică la posesie, la proprietatea copilului. Ştie că Isus este fiu al lui Dumnezeu, care nu-i aparţine. Acesta este adevăratul salt de calitate de scos bine în evidenţă. Figura tatălui purtător de grijă loveşte în inimă structura patriarhală în care tatăl, nu numai că este unic proprietar al tuturor bunurilor materiale, ci şi al soţiilor, al copiilor, al servitorilor, al copiilor servitorilor. O femeie aparţine mai întâi tatălui, după aceea soţului. Figura tatălui purtător de grijă strică această schemă ancestrală, simţită drept ceva natural şi încă puternic înrădăcinat în psihic, aşa cum demonstrează faptele de violenţă din timpurile noastre.

Această adevărată noutate evanghelică se referă la familie la care trebuie să privim pentru a merge înainte. În spate nu ne putem întoarce şi tocmai în vestirea evanghelică putem găsi calea de ieşire dintr-o situaţie care pare haotică şi lipsită de perspective. Tatăl purtător de grijă aduce la conştiinţă un nivel de paternitate nouă, care nu mai este strâns legată de generarea carnală. Familia umană în drum spre eliberarea vestită de Evanghelie, are nevoie de a dezvolta o maternitate şi o paternitate la baza cărora nu mai sunt legăturile de sânge şi de putere, ci relaţii de iubire eliberate, deci capabile să elibereze. Copiii care se nasc sunt toţi copii ai lui Dumnezeu, dar numai familia umană care asumă capacitatea de a fi părinţi care provine de la Duhul Sfânt poate să crească fii ai lui Dumnezeu. Contrar îi asupreşte, îi sufocă, lăsându-i să crească în acel humus bolnav şi contagios la care face aluzie dogma păcatului strămoşesc, adică într-o realitate de viaţă deformată, uscată şi nerodnică, pentru că este separată de origine, departe de ordinea divină, de măsura iubirii.

Această răsturnare de care aminteşte Evanghelia nu trebuie înţeleasă ca slăbire a capacităţii de a fi părinţi, contrară valorizării unei capacităţi de a fi părinţi dilatate, mai deschise, spirituale al cărei colant relaţional nu mai este sângele, ci iubirea. Este capacitatea de a fi părinţi pe care Dumnezeu, tată şi mamă, o stabileşte cu fiinţa umană şi pe care Isus o întrupează în plinătate făcând-o vizibilă, făcând-o cunoscută. De fapt, tradiţia creştină, din momentul în care s-a îngrijit de orfani, de copiii abandonaţi, angajându-se să le dea un nume, o protecţie, un sprijin care să-i poată face să crească, a dezvoltat prin călugări şi laici, noi figuri de părinţi, e suficient să ne gândim la toate instituţiile care au apărut de-a lungul secolelor pentru copii. În afară de asta, trebuie luate în consideraţie şi forme de paternitate şi maternitate spirituale menite să dezvolte viaţa interioară. Diferitele forme de adopţie, încredinţare, pot la fel să fie citite ca forme lărgite, mai mature şi conştiente, de capacitate de a fi părinţi.

Acum este urgent să se scoată bine în evidenţă aceste modele pentru ca să poată încolţi în cadrul acelei dezagregări actuale care ameninţă omenirea. Există un salt de calitate de făcut, foarte angajant, dar extrem de eliberator. Evanghelia revelează asta pentru ca să poată să fie întrupat.

De Antonella Lumini

(După L’Osservatore Romano, 22 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.