Categorii

Omilia Sfântului Părinte Francisc la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. A XXII-a Zi a Vieţii Consacrate

La patruzeci de zile după Crăciun îl celebrăm pe Domnul care, intrând în templu, merge în întâmpinarea poporului său. În Orientul creştin această sărbătoare este numită întocmai „Sărbătoarea întâlnirii”: este întâlnirea dintre Dumnezeul prunc, care aduce noutate, şi omenirea în aşteptare, reprezentată de bătrânii din templu.

În templu are loc şi o altă întâlnire, cea între două cupluri: pe de o parte tinerii Maria şi Iosif, pe de altă parte bătrânii Simeon şi Ana. Bătrânii primesc de la tineri, tinerii se inspiră de la bătrâni. De fapt, Maria şi Iosif găsesc în templu rădăcinile poporului, şi este important, pentru că promisiunea lui Dumnezeu nu se realizează individual şi într-o singură clipă, dar în acelaşi timp şi de-a lungul istoriei. Şi găsesc şi rădăcinile credinţei, deoarece credinţa nu este o noţiune de învăţat dintr-o carte, ci arta de a trăi cu Dumnezeu, care se învaţă din experienţa celui care ne-a precedat în drumul nostru. Astfel cei doi tineri, întâlnindu-i pe bătrâni, se regăsesc pe ei înşişi. Şi cei doi bătrâni, pe la sfârşitul zilelor lor, îl primesc pe Isus, sens al vieţii lor. Astfel acest episod împlineşte profeţia lui Ioel: „bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni” (3,1). În acea întâlnire tinerii văd misiunea lor şi bătrânii realizează visele lor. Toate acestea pentru că în centrul întâlnirii este Isus.

Să privim la noi, iubiţi fraţi şi surori consacraţi. Totul a început de la întâlnirea cu Domnul. De la o întâlnire şi de la o chemare s-a născut drumul de consacrare. Trebuie să ne amintim de acest moment. Şi dacă ne vom aminti bine vom vedea că în acea întâlnire nu eram singuri cu Isus: era şi poporul lui Dumnezeu, Biserica, tineri şi bătrâni, ca în Evanghelie. Aici este un amănunt interesant: în timp ce tinerii Maria şi Iosif respectă cu fidelitate prescrierile din Lege – Evanghelia spune asta de patru ori – şi nu vorbesc niciodată, bătrânii Simeon şi Ana vin acolo şi profeţesc. Ar părea că trebuie să fie contrariul: în general tinerii sunt cei care vorbesc cu elan despre viitor, în timp ce bătrânii păstrează trecutul. În Evanghelie se întâmplă invers, pentru că atunci când este întâlnit Domnul, vin punctual surprizele lui Dumnezeu. Pentru a lăsa ca să se întâmple în viaţa consacrată este bine să amintim că nu se poate reînnoi întâlnirea cu Domnul fără celălalt: niciodată să nu-l lăsăm în urmă, niciodată să nu facem rebuturi generaţionale, ci să ne însoţim în fiecare zi, avându-l pe Domnul în centru. Pentru că dacă tinerii sunt chemaţi să deschidă uşi noi, bătrânii au cheile. Şi tinereţea unui institut se află în a merge la rădăcini, ascultându-i pe bătrâni. Nu există viitor fără această întâlnire dintre bătrâni şi tineri; nu există creştere fără rădăcini şi nu există înflorire fără vlăstari noi. Niciodată profeţie fără amintire, niciodată amintire fără profeţie; şi întotdeauna întâlnirea.

Viaţa frenetică de astăzi induce să se închidă atâtea uşi la întâlnire, adesea de frica de celălalt – mereu deschise rămân uşile centrelor comerciale şi conexiunile de reţea –; însă în viaţa consacrată să nu fie aşa: fratele sau sora pe care Dumnezeu mi-i dă sunt parte din istoria mea, sunt daruri de păstrat. Să nu se întâmple să privim mai mult ecranul celularului decât ochii fratelui, sau să ne fixăm mai mult pe programele noastre decât în Domnul. Pentru că atunci când se pun în centru proiectele, tehnicile şi structurile, viaţa consacrată încetează să atragă şi nu mai comunică; nu înfloreşte pentru că uită „ceea ce are în subteran”, adică rădăcinile.

Viaţa consacrată se naşte şi se renaşte din întâlnirea cu Isus aşa cum este: sărac, curat şi ascultător. Există o dublă şină pe care călătoreşte: pe de o parte iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu, de la care porneşte totul şi la care trebuie să ne întoarcem mereu; pe de altă parte răspunsul nostru, care este de iubire adevărată atunci când este fără dacă şi fără dar, când îl imită pe Isus sărac, curat şi ascultător. Astfel, în timp ce viaţa lumii încearcă să acapareze, viaţa consacrată lasă bogăţiile care trec pentru a-l îmbrăţişa pe Cel care rămâne. Viaţa lumii urmăreşte plăcerile şi voinţele eu-lui, viaţa consacrată eliberează afectul de orice posesie pentru a-l iubi pe deplin pe Dumnezeu şi pe ceilalţi. Viaţa lumii să încăpăţânează să facă ceea ce vrea, viaţa consacrată alege ascultarea umilă ca libertate mai mare. Şi în timp ce viaţa lumii lasă repede goale mâinile şi inima, viaţa conform lui Isus umple de pace până la sfârşit, ca în Evanghelie, unde bătrânii ajung fericiţi la apusul vieţii, avându-l pe Domnul în mâini şi bucuria în inimă.

Cât de bine ne face, asemenea lui Simeon, să-l ţinem pe Domnul „în braţe” (Lc 2,28)! Nu numai în cap şi în inimă, ci în mâini, în fiecare lucru pe care-l facem: în rugăciune, la muncă, la masă, la telefon, la şcoală, cu săracii, pretutindeni. A-l avea pe Domnul în mâini este antidotul la misticismul izolat şi la activismul neînfrânat, pentru că întâlnirea reală cu Isus îi îndreaptă atât pe sentimentaliştii evlavioşi cât şi pe activiştii frenetici. A trăi întâlnirea cu Isus este şi remediul la paralizia normalităţii, înseamnă a ne deschide la uluirea zilnică a harului. A ne lăsa întâlniţi de Isus, a face să fie întâlnit Isus: este secretul pentru a menţine vie flacăra vieţii spirituale. Este modul pentru a nu ne lăsa absorbiţi într-o viaţă leşinată, unde plângerile, amărăciunea şi dezamăgirile inevitabile înving. A ne întâlni în Isus ca fraţi şi surori, tineri şi bătrâni, pentru a depăşi retorica sterilă a „timpurilor frumoase trecute” – acea nostalgie care ucide sufletul –, pentru a reduce la tăcere acel „aici nu mai merge bine nimic”. Dacă este întâlnit în fiecare zi Isus şi fraţii, inima nu se polarizează spre trecut sau spre viitor, ci trăieşte prezentul lui Dumnezeu în pace cu toţi.

La sfârşitul Evangheliilor este o altă întâlnire cu Isus care poate să inspire viaţa consacrată: aceea a femeilor la mormânt. Au mers să întâlnească un mor, drumul lor părea inutil. Şi voi mergeţi în lume împotriva curentului: viaţa lumii respinge cu uşurinţă sărăcia, castitatea şi ascultarea. Însă, ca femeile acelea, mergeţi înainte, în pofida preocupărilor pentru pietrele grele care trebuie date la o parte (cf. Mc 16,3). Şi ca femeile acelea, întâlniţi-l primii pe Domnul înviat şi viu, cuprindeţi-l (cf. Mt 28,9) şi vestiţi-l imediat fraţilor, cu ochii care strălucesc de bucurie mare (cf. v. 8). Astfel sunteţi zorii pereni ai Bisericii: voi, consacraţi şi consacrate, sunteţi zorii pereni ai Bisericii! vă urez să reînsufleţiţi chiar astăzi întâlnirea cu Isus, mergând împreună spre El: şi asta va da lumină ochilor voştri şi vigoare paşilor voştri.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.