Categorii

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Paști (31 martie 2018)

Această celebrare am început-o afară, cufundaţi în întunericul nopţii şi în frigul care o însoţeşte. Simţim povara tăcerii în faţa morţii Domnului, o tăcere în care fiecare dintre noi se poate recunoaşte şi care coboară adânc în fisurile inimii discipolului care rămâne fără cuvinte în faţa crucii.

Sunt orele discipolului amuţit în faţa durerii generate de moartea lui Isus: ce să spunem în faţa acestei realităţi? Discipolul care rămâne fără cuvinte conştientizând propriile reacţii în timpul orelor cruciale ale vieţii Domnului: în faţa nedreptăţii care l-a condamnat pe Învăţătorul discipolii au făcut tăcere; în faţa calomniilor şi a mărturiei false îndurate de Învăţător discipolii au tăcut. În timpul orelor dificile şi dureroase ale Pătimirii discipolii au experimentat în mod dramatic incapacitatea lor de a risca şi de a vorbi în favoarea Învăţătorului; mai mult, l-au renegat, s-au ascuns, au fugit, au fost liniştiţi (cf. In 18,25-27).

Este noaptea tăcerii discipolului care se simte anchilozat şi paralizat, fără să ştie unde să meargă în faţa atâtor situaţii dureroase care-l oprimă şi-l înconjoară. Este discipolul de astăzi, amuţit în faţa unei realităţi care i se impune făcându-l să simtă şi, ceea ce este mai rău, să creadă că nu se poate face nimic pentru a învinge atâtea nedreptăţi pe care le trăiesc în carnea lor atâţia fraţi ai noştri.

Este discipolul năucit pentru că este cufundat într-o routine zdrobitoare care-l privează de amintire, face să tacă speranţa şi îl obişnuieşte cu acel „mereu s-a făcut aşa”. Este discipolul amuţit şi întunecat care ajunge să se obişnuiască şi să considere normală expresia lui Caiafa: „nu înţelegeţi că este mai bine pentru voii ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întreaga naţiune” (In 11,50).

Şi în mijlocul tăcerilor noastre, când tăcem în mod aşa de zdrobitor, atunci pietrele încep să strige (cf. Lc 19,40: „Vă spun, dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele”) şi să lase spaţiu celei mai mari veşti pe care istoria a putut vreodată s-o conţină în sânul ei: „Nu este aici. A înviat” (Mt 28,6). Piatra de la mormânt a strigat şi cu strigătul său a vestit tuturor o nouă cale. Creaţia a fost prima care a devenit ecou al triumfului Vieţii asupra tuturor realităţilor care încearcă să reducă la tăcere şi să potolească bucuria evangheliei. Piatra de la mormânt a fost prima care a tresăltat şi, în modul său, a intonat o cântare de laudă şi de entuziasm, de bucurie şi de speranţă la care toţi suntem invitaţi să participăm.

Şi dacă ieri, cu femeile, l-am contemplat „pe cel pe care l-au străpuns” (In 19,37; cf. Zah 12,10), astăzi cu ele suntem chemaţi să contemplăm mormântul gol şi să ascultăm cuvintele îngerului: „Nu vă temeţi […] A înviat” (Mt 28,5-6). Cuvinte care vor să ajungă la convingerile şi certitudinile noastre cele mai profunde, la modurile noastre de a judeca şi de a înfrunta evenimentele zilnice; în special modul nostru de a ne relaţiona cu alţii. Mormântul gol vrea să provoace, să mişte, să interogheze, dar mai ales vrea să ne încurajeze să credem şi să avem încredere că Dumnezeu „se întâmplă” în orice situaţie, în orice persoană şi că lumina sa poate să ajungă în colţurile cele mai imprevizibile şi mai închise ale existenţei. A înviat din moarte, a înviat din locul din care nimeni nu se aştepta la nimic şi ne aşteaptă – aşa cum aştepta femeile – pentru a ne face părtaşi de lucrarea sa de mântuire. Acesta este fundamentul şi forţa pe care le avem fiind creştini pentru a trăi viaţa noastră şi energia noastră, inteligenţa, afectele şi voinţa în a căuta şi în special în a genera drumuri de demnitate. Nu este aici… A înviat! Este vestea care susţine speranţa noastră şi o transformă în gesturi concrete de caritate. Câtă  nevoie avem să lăsăm ca fragilitatea noastră să fie unsă de această experienţă! Câtă nevoie avem ca să fie reînnoită credinţa noastră, ca orizonturile noastre mioape să fie puse în discuţie şi reînnoite de această veste! El a înviat şi cu El învie speranţa noastră creativă pentru a înfrunta problemele actuale, pentru ca să ştim că nu suntem singuri.

A celebra Paştele înseamnă a crede din nou că Dumnezeu intră năvalnic şi nu încetează să intre năvalnic în istoriile noastre, sfidând determinismele noastre uniformizante şi paralizante. A celebra Paştele înseamnă a lăsa ca Isus să învingă acea atitudine laşă care de atâtea ori ne asediază şi încearcă să îngroape orice tip de speranţă.

Piatra de la mormânt a făcut partea sa, femeile au făcut partea lor, acum invitaţia este adresată încă o dată vouă şi mie: invitaţie de a întrerupe obiceiurile repetitive, de a reînnoi viaţa noastră, alegerile noastre şi existenţa noastră. O invitaţie care ne este adresată acolo unde ne aflăm, în ceea ce facem şi ceea ce suntem; cu „cota de putere” pe care o avem. Vrem să participăm la această veste de viaţă sau vom rămâne muţi în faţa evenimentelor?

Nu este aici, a înviat! Şi te aşteaptă în Galileea, te invită să te întorci la timpul şi la locul primei iubiri, pentru a-ţi spune: „Nu-ţi fie frică, urmează-mă”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.