Categorii

Omagiu adus prefectului sfinţilor

Cu un cordial omagiu adus cardinalului Angelo Amato, care la 8 iunie 2018 împlineşte optzeci de ani, se deschide al patrulea volum al operei foarte celebre a lui Prospero Lambertini, după aceea papă din 1740 până în 1758 cu numele de Benedict al XIV-lea. Volumul tocmai publicat din De servorum Dei beatificatione et beatorum beati (iv, 1, Citt? del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2018, 754 de pagini) este prezentată de fapt, responsabililor şi angajaţilor de la dicaster în dimineaţa zilei de 8 iunie.

Dedicarea în latineşte, care se găseşte la începutul cărţii, reparcurge etapele principale ale slujirii ca teolog şi ca prelat în Curia Romană ale lui Angelo Amato la încheierea deceniului petrecut ca prefect în Congregaţia Cauzelor Sfinţilor. De fapt, Benedict al XVI-lea a fost cel care, la 2 iulie 2008, l-a voit la conducerea dicasterului, după ce a fost „colaboratorul său fidel”.

Născut la Molfetta – „fiu ilustru al Bisericii din Puglia” se citeşte în dedicare – şi după ce a părăsit ţinutul natale împreună cu o carieră promiţătoare, a intrat în societatea saleziană a lui don Bosco. Mai înainte în aspirandatul din Torre Annunziata, după aceea în noviciatul de la Portici Bellavista şi în sfârşit în colegiul filozofic „Sfântul Grigore” din Catania. Transferându-se la Roma, a obţinut licenţa în filozofie şi în teologie la Ateneul Pontifical Salezian.

Hirotonit preot la 22 decembrie 1967, tânărul Amato, după doctoratul în teologie la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde iniţial a petrecut patru luni în reşedinţa ateniană a iezuiţilor pentru pregătirea lingvistică în vederea înscrierii la universitate. Înscris la facultatea de teologie din Salonic, a frecventat după aceea cursurile de istorie a dogmelor ale lui Jannis Kaloghirou şi pe cele de dogmatică sistematică ale lui Jannis Ramanidis.

Între timp, tânărul teolog a făcut o cercetare despre sacramentul pocăinţei în teologia greco-ortodoxă din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, publicată după aceea în colecţia „Análekta Vlatádon”. Întors la Roma, a predat cristologie în facultatea de teologie de la Universitatea Pontificală Saleziană, unde a fost decan din 1981 până în 1987 şi apoi din 1994 până în 1999.

La 19 decembrie 2001, Ioan Paul al II-lea l-a numit secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, condusă de peste douăzeci de ani de cardinalul Joseph Ratzinger. Şi la 6 ianuarie 2003, în bazilica vaticană a primit hirotonirea episcopală din mâinile papei Wojtyła.

În cei zece ani pe care i-a avut la conducerea Congregaţiei Sfinţilor, care pentru această ocazie îi urează cardinalului „tot binele cu inimă recunoscătoare”, au fost canonizaţi 100 de fericiţi şi au fost beatificaţi 1233 de venerabili. Printre primii: Angela de Foligno, Pietro Favre, Francesco de Laval, Giuseppe de Anchieta, Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea, Tereza de Calcutta, Giuseppe Gabrirele del Rosario Brochero, Francisc şi Iacinta Marto. În cele 146 de rituri de beatificare celebrate, prezidată aproape întotdeauna în cele cinci continente de cardinalul prefect, au fost ridicaţi la cinstea altarelor, între alţii, Giuseppe Puglisi, Odoardo Focherini, Álvaro del Protillo, Paul al VI-lea, Óscart Arnulfo Romero (Vladimir Ghika, Anton Durcovici, Veronica Antal, adaos al traducătorului).

Alţi fericiţi, a căror minune a fost recunoscută în lunile trecute, vor fi canonizaţi la 14 octombrie. De fapt, în consistoriul ordinar public pentru votul despre unele cauze de canonizare, desfăşurat la 19 mai, papa Francisc a anunţat că vor fi ridicaţi la cinstea altarelor Giovanni Battista Montini, arhiepiscopul martir din San Salvador, împreună cu doi preoţi diecezani, o soră germană şi o călugăriţă spaniolă.

Şi despre minuni se vorbeşte în textul lui Prospero Lambertini tocmai publicat şi care este dedicat cardinalului Amato. Este vorba despre al patrulea volum din ediţia originală în latină, care în traducerea italiană este împărţit în trei părţi. Aşa cum explică părintele capucin Vincenzo Criscuolo, raportor general al dicasterului, în prezentarea la volum, tema deosebită a întregii prime părţi din acest volum „face referinţă numai la chestiunile referitoare la minuni”. Există câteva „fire roşii”, sau „orientări de fond”, care „însufleţesc practic toată tratarea despre minuni”.

Primul este constituit de convingerea lui Lambertini că Biserica, „sau mai bine zis Congregaţia Riturilor, se pronunţă cu multă seriozitate şi mare scrupulozitate în procedurile complexe referitoare la aprobarea minunilor”. Al doilea este reprezentată de importanţa fundamentală rezervată părerii medicilor în evaluarea cu privire la vindecările miraculoase, mai ales în raport „cu gravitatea bolii şi la obţinerea instantanee a vindecării”. Al treilea face referinţă la dorinţa viitorului Benedict al XIV-lea de „a pregăti cu lucrarea sa un ghid sigur şi criterii oportune de discernământ pentru consultanţii Congregaţiei Riturilor în formularea evaluării lor cu privire la evenimentelor miraculoase”. Şi un ultim fir roşu este constituit „de referinţa continuă şi constantă la diferiţii erudiţi din ştiinţa medicală din timpul său”.

În sfârşit este interesant capitolul despre „vindecarea divină extraordinară a şchiopilor şi a celor care nu erau în stare să meargă”. Îndeosebi se face referinţă la o minune atribuită mijlocirii lui Tereza de Ávila. Un copil de patru ani, şchiop din naştere, nu reuşea să stea în picioare şi nici măcar întins nu se putea mişca. Pruncul a fost dus în chilia din mănăstirea unde a locuit Tereza a lui Isus şi, în ultima zi a novenei, a fost vindecat pe loc. A fost notat că „a fost eliberat de contracţie şi a început să meargă fără greutate cu picioarele sale”. Acest fapt a fost atribuit de auditorii de la Rota unei minuni de gradul al doilea, „adică ţinând cont de gravitatea bolii, de rugăciunea precedentă şi de vindecarea obţinută în mod rapid şi perfect”. Prin mijlocirea marii Tereza.

(După L’Osservatore Romano, 8 iunie 2018)

De Nicola Gori

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.