Categorii

O ocazie providenţială. Dialogul între religii

„Dialogul interreligios: o provocare, o ocazie de care trebuie să se profite?”: aceasta este tema conferinţei pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios a ţinut-o luni, 9 octombrie, cu ocazia inaugurării anului academic al Institutului Teologic din Assisi.

Contrar la ceea ce se spune adesea, dialogul interreligios nu favorizează relativismul, ci îl combate, dat fiind că primul lucru care se face nu este altul decât a proclama propria credinţă. Trebuie să mărturisesc că pentru mine Isus Cristos este Domnul. Trebuie să spun cum a schimbat viaţa mea. Şi partenerul meu în dialog va trebui să facă acelaşi lucru. Nu se poate stabili un dialog pe ambiguitate. Dialogăm pentru că Dumnezeu însuşi este dialog şi n-a abandonat niciodată omenirea. „Dumnezeu care de multe ori şi în diferite moduri în timpurile din vechime a vorbit părinţilor” (Evr 1,1). Cristos este unicul Mântuitor şi fiecare om a fost răscumpărat de El, chiar dacă nu este conştient de asta. Însă „Duhul suflă unde vrea” (In 3,8) şi este în acţiune în fiecare persoană umană. Deci suntem invitaţi să descoperim prezenţa lui Dumnezeu în orice cultură şi în orice persoană, în orice om. Suntem faimoşii semina verbi.

Conform credinţei noastre, Dumnezeu este prezent în fiecare om încă de la începutul existenţei sale, deci cu mult înainte de a aparţine la o religie. Acest Dumnezeu este Dumnezeul-Treime, care invită pe fiecare dintre noi să împărtăşească viaţa sa. Deci suntem invitaţi să intrăm în dialogul fundamental început de Dumnezeu însuşi.

Cuvântul „dialog”, în latină colloquium, apare pentru prima dată într-un document al magisteriului în enciclica Ecclesiam suam a lui Paul al VI-lea. În realitate, papa vorbeşte despre colloquium salutis, adică dialogul mântuirii pentru care Dumnezeu ia iniţiativa şi sugerează astfel că dacă Biserica dialoghează cu omenirea, face asta pentru că mărturiseşte că Dumnezeu s-a revelat El însuşi lumii printr-un proces de dialog. Deci, pentru Paul al VI-lea, dimensiunea dialogală a revelaţiei întemeiază caracterul dialogal al misiunii. De amintit că enciclica vorbeşte despre colloquium salutis pentru „toată omenirea”, şi nu numai cu religiile omenirii. Este pentru că mărturisim că Dumnezeu a ales, pentru a se revela, calea dialogului cu omenirea, că misiunea Bisericii constă întocmai în a lua iniţiativa dialogului cu omenirea.

Pentru noi creştinii centrul de gravitate al dimensiunii religioase nu trebuie căutat într-o carte sacră, în rituri sau precepte minuţioase, ci se găseşte în persoana umană, aşa cum plinătatea revelaţiei nu este cartea Scripturilor, ci persoana lui Cristos Fiul lui Dumnezeu „mediator şi plinătate a revelaţiei” (Dei Verbum, 2). Asta comportă consecinţe asupra modului de a concepe dialogul interreligios. De exemplu, dacă noi ne interesăm de Coran, nu este pentru Coranul însuşi, ci din cauza respectului pe care musulmanii îl au faţă de această carte, unde găsesc răspunsurile la întrebările lor.

Dacă ne referim la învăţătura lui Ioan Paul al II-lea, începând din anul 1986, după prima reuniune de la Assisi din 27 octombrie, avem o viziune clară a fundamentelor teologice ale angajării Bisericii în dialogul interreligios. Mă refer mai ales la discursul din 22 decembrie 1986 adresat Curiei Romane. Papa dezvoltă reflecţia sa în trei puncte. Unitatea familiei umane: toţi oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci fiecare om este un frate, fiecare femeie, o soră, pentru care Cristos a murit (1Cor 8,11). Deci există un unic plan divin pentru fiecare fiinţă umană, un început şi un sfârşit unice, oricare ar fi culoarea pielii, orizontul geografic şi istoric, cultura în care au trăit.

După ce a evocat unitatea familiei umane, Ioan Paul al II-lea subliniază diferenţele: unele, datorate istoriei, trebuie să fie depăşite; altele sunt o ocazie pentru a cunoaşte bine tradiţiile naţionale şi religioase ale altora şi a fi gata să se respecte acele seminţe ale Cuvântului care sunt ascunse acolo. Spunând asta, conciliul vorbeşte şi  în decretul Ad gentes despre necreştini care pot să înveţe de la noi ce bogăţii a dat Dumnezeu, în mărinimia sa, popoarelor şi, în acelaşi timp, în lumina Evangheliei, de a le elibera şi de a le conduce sub autoritatea lui Dumnezeu Mântuitor.

Astfel se înţelege mai bine care este vocaţia Bisericii în sânul omenirii. Biserica are misiunea de a mărturisi că toate diferenţele sunt orânduite spre unicul popor al lui Dumnezeu. Ea devine sacrament „adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1).

Dialogul interreligios devine o ocazie de învăţare şi de mărturisire a propriei credinţe. Iată pentru ce mi se pare că astăzi credincioşii sunt în faţa a trei provocări, cum a amintit papa Francisc musulmanilor la Al-Azhar, la Cairo la 28 aprilie 2017. Provocarea identităţii: cine este Dumnezeul meu? Viaţa mea este coerentă cu convingerile mele religioase? Provocarea alterităţii: cine practică o religie diferită de a mea nu este în mod necesar un duşman, ci un pelerin spre adevăr. Provocarea sincerităţii: Dumnezeu este în acţiune în fiecare persoană, deci, prin căile pe care numai El le cunoaşte, poate să-i conducă pe oamenii care fără vina lor ignoră Evanghelia, la acea credinţă „fără de care este imposibil să-i fim plăcuţi” (Evr 11,6). Vedeţi: nu este vorba de a pune între paranteze credinţa noastră, de a tace în faţa discriminărilor, a persecuţiilor, la care ca victime în lume atâţia fraţi ai noştri în credinţă.

Revoluţia franceză din 1789 a încercat să organizeze o societate fără Dumnezeu. Marile ideologii din secolul trecut, marxismul şi nazismul, aveau scopul de a organiza societatea împotriva lui Dumnezeu şi, în anii şaptezeci, când religiile era încă o realitate majoritară, s-a încercat privatizarea lor. Puteau să fie credincioşi, dar nu trebuia să se vadă asta. Marele paradox este că dacă Dumnezeu s-a întors pe scena societăţilor occidentale (de fapt niciodată nu ieşise de pe scenă), este graţie musulmanilor. Musulmanii sunt cei care au cerut spaţiu pentru a zidi moscheile lor, respect faţă de riturile lor, spaţiu pentru Dumnezeu în societate.

Din păcate, fundamentalismul şi terorismul au fost şi încă sunt identificate în mod eronat cu religia islamică. Desigur, nu este vorba despre adevăratul islam, practicat de cea mai mare majoritate a adepţilor acestei religii. Religiile sunt capabile de mai rău sau de mai bine, pot să fie în slujba unui proiect de sfinţenie sau de alienare, pot să predice pacea sau războiul. Deci pun întrebarea: dialogul interreligios este un risc sau o oportunitate?

Cu siguranţă, cu dialogul îmi asum un risc: nu renunţ la credinţa mea, dar accept să mă las interpelat de convingerile celuilalt, să iau în considerare argumente diferite de ale mele. Fiecare religie are identitatea sa, dar accept să consider că Dumnezeu este în acţiune în toţi, în sufletul celui care-l caută cu sinceritate. Nu este vorba de a voi să se creeze la masa verde o religie universală, sau de a căuta „minima denumire religioasă comună”. Prima condiţie pentru ca dialogul interreligios să fie rodnic este claritatea. Fiecare credincios trebuie să fie conştient de propria identitate spirituală. Deci, după părerea mea, când se face asta, riscul relativismului nu există. În schimb, dialogul interreligios este o oportunitate providenţială pentru a aprofunda propria credinţă cu o cateheză corespunzătoare, precum şi pentru a cunoaşte religiile celorlalţi.

Aşadar, dialogul nu se naşte din tactică sau tactică, ci este cerut de respectul profund faţă de tot ceea ce a realizat în om Duhul, care suflă unde vrea. Aşadar, dialogul interreligios îi mobilizează pe toţi cei care sunt în drum spre Dumnezeu sau spre Absolut. Noi credem că o căutare bâjbâită a lui Dumnezeu răspunde la planurile Providenţei şi, pentru a elimina orice suspiciune de relativism, nu spunem că toate religiile învaţă acelaşi lucru, ci că toţi credincioşii şi căutătorii de Dumnezeu au aceeaşi demnitate. Gândindu-ne, îndeosebi, la dificultăţile pe care le întâlneşte dialogul cu musulmanii, foarte des, problemele se datorează ignoranţei din ambele părţi, şi ignoranţa generează frica. Pentru a trăi împreună, trebuie să-l privim pe cel care este diferit de noi cu o curiozitate binevoitoare, cu stimă şi dorinţă de a merge împreună. Prezenţa masivă a musulmanilor în societăţile noastre poate să fie providenţială pentru că ne determină să fim mai transparenţi, să nu ne fie frică să ne arătăm creştini şi să mărturisim credinţa noastră.

De cardinal Jean-Louis Tauran

(După L’Osservatore Romano, 14 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.