Categorii

Numai şi numai iubirea lui Dumnezeu. Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

Publicăm mari fragmente din omilia rostită joi, 14 septembrie, de patriarhul ecumenic în timpul liturgiei divine pentru sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. La rit, celebrat în catedrala „Sfântul Petru” din Bologna, au asistat printre alţii arhiepiscopul oraşului, monseniorul Matteo Maria Zuppi, preoţi şi credincioşi catolici şi ortodocşi. Patriarhul face o vizită de trei zile (13-15 septembrie) în oraşul din Emilia. După liturgia divină a mers la mănăstirea de la Monte Sole (în zona parcului istoric dedicat memoriei măcelurilor naziste din Marzabotto), în timp ce, seara, va fi în parohia „Corpus Domini” pentru a-i întâlni pe credincioşii bolognezi din vicariat şi din diferite comunităţi.

Această sărbătoare se naşte probabil la Ierusalim, după găsirea crucii din partea fericitei Elena, mama lui Constantin. Conform tradiţiei, Elena a fost condusă la locul găsirii crucii de aroma puternică a unei plante, busuiocul. De fapt, în timpul sărbătorii sfintei cruci, ea este îmbrăcată complet cu busuioc. Unii istorici ecleziastici, ca Nichifor şi Filostorgiu, afirmă că crucea, imediat ce a fost găsită, a fost pusă pe o femeie decedată de puţit timp şi a avut puterea de a o readuce în viaţă. Pentru aceasta sfânta Elena, la 14 septembrie din anul 355, a dus crucea la episcopul de Ierusalim, Macarie, care a înălţat-o în aceeaşi zi pe Golgota, pe Calvar şi de acolo a dus-o în noua biserică „Anastasis”, a Învierii, pe mormântul Domnului, la sfântul mormânt. Crucea a fost furată după aceea de persani deoarece aceştia o considerau magică, un instrument magic, însă istoria relatează că împăratul Heraclie a readus-o la Ierusalim. Era 14 septembrie din anul 626. Mai propriu-zis unii istorici cred că această dată trebuie legată în schimb cu o transferare a crucii la Constantinopol.

Totuşi Biserica din Ierusalim a considerat că ea trebuia să aparţină întregii creştinătăţi şi atunci, probabil pentru a evita alte furturi, crucea a fost subîmpărţită în mici bucăţi care au fost încredinţate tuturor Bisericilor locale acelui timp din Orient şi din Occident: unul dintre motivele pentru care se întâlnesc, mai ales în mănăstiri şi în mari centre ecleziastice, mici părţi din sfânta cruce. Conform unei profeţii antice, toate aceste părţi ale crucii se vor reuni pentru a compune unica şi singura cruce la sfârşitul timpurilor.

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ajunge din Orient în Occident graţie papei Sergiu, care era de origine bizantină, în secolul al VII-lea. Biserica de la început, Biserica apostolică îi identifica pe creştini cu simbolul peştelui, deoarece cuvântul „peşte”, în greacă, era acronimul lui „Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor”. Totuşi trebuie să punem accent deosebit pe toată prefigurarea vetero-testamentară a răstignirii lui Cristos. Primul şi cel mai vechi exemplu ale veneratei cruci se poate întâlni în „lemnul vieţii”: traducerea Septuagintei foloseşte cuvântul xylo pentru a indica ceea ce uneori este tradus în Geneză ca „pomul vieţii”. Cartea Genezei afirmă: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care îl plăsmuise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat, pomul vieţii (lemnul vieţii) în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului” (2,8-9). Adică trei tipuri de pomi: alături de pomul vieţii Dumnezeu adaugă pomul binelui, al frumosului, al cunoaşterii şi, de cealaltă parte, pomul care va face să se cunoască răul. Spune Severian: „Pentru ca să nu se poată amesteca binele cu răul”.

Mulţi părinţi ai Bisericii au văzut în acesta prototipul sfintei cruci. Sfântul Ioan Damaschinul vede în cruce acelaşi semn: „Lemnul vieţii care în paradis a condus spre moarte, prin acelaşi lemn al vieţiii trebuie să fie acum dăruită învierea” (De fide orthodoxa). Un alt părinte, Filotei din Constantinopol, subliniază că moartea lui Adam, şi apoi a omenirii, în ea moartea învins, adică guverna, însă moartea lui Cristos şi a celor care mor cu El duce la înviere, la viaţă, la o cale de har şi de mântuire pentru toţi oamenii. Reluându-l iar pe sfântul Ioan Gură de Aur, părinte al Bisericii, arhiepiscop de Constantinopol, el vede în toate acestea trei simboluri ale slăbiciunii: înainte de toate Eva, lemnul şi moartea. Asta în Adam, ca slăbiciune. Dar tot aceste trei simboluri sunt simboluri de victorie în Cristos. În locul Evei: Maria. În locul lemnului cunoaşterii: lemnul crucii. În locul morţii lui Adam: moartea lui Cristos. Lemnul vieţii este deci în mod esenţial şi fundamental lemnul crucii lui Cristos. Între primul tip de lemn şi al doilea există o relaţie teologică: de fapt ambele poartă la unul şi acelaşi scop, care este cel al vieţii veşnice. Şi pentru aceasta mulţi părinţi ai Bisericii caracterizează, nu numai în mod retoric, adică prin cuvinte mari, ci în mod teologic lemnul veneratei cruci ca „lemn de mântuire”, „lemn de incoruptibilitate”, „lemn de viaţă veşnică”, „plantă de nemurire”, şi asupra tuturor acestor caracterizări au dat multe explicaţii şi imagini.

Ce revelează aşadar crucea, pornind de la învăţătura biblică şi patristică? Revelează pilaştri portanţi ai credinţei, împreună cu învierea. Pentru aceasta crucea este instrument şi simbol al răscumpărării neamului omenesc: nu ca simbol idolatric, ci ca fundament. Fără cruce n-am putea să ne gândim la o Biserică a lui Cristos răstignit. Apostolul Paul, în scrisorile sale, defineşte crucea pentru sine şi pentru Biserică drept o laudă.

Crucea, conform iconografiei, revelează patru adevăruri: crucea este cea mai mare revelaţie a înălţimii iubirii lui Cristos, revelaţie care a fost realizată în lume în favoarea omului; crucea este iubirea care se revelează din faptul de a considera lumea ca o realitate pentru a-l găsi, a-l vedea şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu; crucea este revelaţia iubirii inefabile a lui Cristos ca Dumnezeu-Om faţă de creatura sa, omul; în cruce avem cea mai puternică revelaţie a Dumnezeului întreit. „Pe Cruce s-a manifestat iubirea Tatălui care răstigneşte, a Fiului care este răstignit, iubirea Duhului Sfânt care triumfă prin forţa crucii. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea: iată începutul, mijlocul şi sfârşitul crucii lui Cristos. Numai şi numai iubirea lui Dumnezeu” (Sfântul Filaret din Moscova, Meditaţii).

Aşadar crucea a devenit instrument de sfinţire şi har, cu braţele sale deschise Cristos îmbrăţişează întregul cosmos. Noul lemn nu mai este lemnul din Eden, prin jertfa lui Cristos care aduce forţă, comuniune întregului neam omenesc, fraternitate, dreptate, pace. Deci, venerarea sfintei cruci nu este idolatrie, pentru că această venerare înseamnă venerare şi adorare a lui Cristos însuşi, care este semnul şi subiectul acestei jertfe de răscumpărare. Această nouă comuniune umană în Cristos este foarte diferită de orice alt tip de comuniune, pentru că este întemeiată pe iubirea totală a lui Dumnezeu până acolo încât Dumnezeu l-a dat pe Fiul său.

În acelaşi timp iconografia a făcut ceea ce Scriptura a anunţat şi ceea ce Biserica trăieşte. În reprezentările iconografice bizantine crucifixul nu este niciodată reprezentat în realismul său al trupului despuiat şi mort, nici în agonie: nu este niciodată un Dumnezeu suferind. Ioan Gură de Aur spune în această privinţă: „Eu îl văd răstignit şi îl numesc Rege”. Mântuitorul pe cruce nu este numai Cristos mor ci Stăpânul propriei morţi şi al propriei vieţi, rămâne Logosul vieţii veşnice care se încredinţează morţii şi o învinge. Pentru acest motiv în icoanele bizantine ale răstignirii nu se reproduce de obicei în inscripţia dată nouă de evanghelişti (Isus Nazarineanul regele iudeilor), ci expresia „Regele gloriei”, pentru că la Ade aşa a fost El anunţat.

Un alt aspect comun pentru icoana crucii este că ea apare plantată mereu pe un munte mic, Golgota, Calvarul, în ale cărui măruntaie se văd un craniu şi oase. Craniul este cel al lui Adam, care constituie omul vechi, sămânţa care a murit din care s-a născut omul nou, pomul vieţii. O tradiţie spune că crucea a fost plantată acolo unde a fost înmormântat primul om şi pe acel om căzut se înalţă omul nou care este Cristos.

Crucea este simbolul creştin prin excelenţă. Misterele Bisericii se ţin prin acţiunea Duhului Sfânt cu semnul crucii, nu se ţin acţiuni liturgice fără ea. Binecuvântările sunt cu semnul crucii, templele sacre înalţă crucea. Veşmintele, vasele sacre se însemnează cu crucea. Creştinul poartă asupra sa crucea de la naştere până la moarte. Crucea se află în case, la locurile de muncă, în maşină. Mama însemnează propriul copil cu crucea atunci când este bolnav, atunci când iese din casă: în fiecare moment, frumos sau urât, ne însemnăm cu semnul crucii pentru liniştea noastră spirituală. Creştinul începe şi termină ziua cu crucea. Sfânta cruce este cel mai mare păzitor al credincioşilor: în fiecare acţiune liturgică de sfinţire Biserica îi însemnează pe credincioşi cu crucea. Desigur asta se întâmplă numai cu libera colaborare a credinciosului la participarea forţei de răscumpărare la unirea sa intimă cu Cristos, desigur nu printr-un aspect „magic” al crucii.

Crucea sfinţeşte şi dă mântuire: cu ea omul răstigneşte propriul egoism şi patimile. Crucile pot să fie şi multe pentru om: de exemplu cităm crucea vorbind despre sărăcie, despre boală, despre văduvie, despre criză economică, despre drame familiale, despre ateism, despre lupta spirituală a creştinului în faţa cărnii, a lumii, a diavolului, a morţii, a unei morţi rele, până la ultimele clipe ale vieţii. Dar de ce o cruce? Pentru a putea spune şi noi cu tâlharul: „Aminteşte-ţi de mine, Doamne, când vei fi în Împărăţia ta”. Aşadar cum să purtăm crucea? Aşa cum a făcut Cristos: a purta crucea cu încredere în înviere. Crucea şi învierea, am spus la început şi o spunem şi la sfârşit, sunt fundamentul credinţei noastre şi coloanele vieţii noastre.

(După L’Osservatore Romano, 15 septembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.