Categorii

„Nu adulţilor adolescenţi veşnici: împiedică creşterea copiilor”

Adolescenţi neliniştiţi şi pentru aceasta „medicalizaţi” de părinţi ca şi cum nemulţumirile tipice din această „fază-punte” ar fi o „patologie”. Mame şi taţi care încearcă să ocupe timpul copiilor umplându-le agenda cu activităţi ca aceea a unui „înalt director”. Adulţi veşnic Peter Pan care ocupă spaţiul tinerilor şi fac orice – de la culoarea părului la operaţiile estetice chiar şi „la inimă” – numai să se disimuleze timpul care trece, ca şi cum „a creşte, a îmbătrâni, «a se parca» ar fi un rău”. Unchi „necăsătoriţi” care pentru a câştiga simpatia nepoţilor îi învaţă cuvinte urâte sau le oferă ţigări. De asemenea: o societate „dezrădăcinată” care cheltuieşte pe cosmetice ca pentru alimente, bătrâni lăsaţi singuri pentru că sunt neproductivi, o „lăcomie” care face mai mult să se „devoreze” decât să se hrănească, să se „consume consumul”.

Având într-o mână Amoris laetitia, în cealaltă Retorica lui Aristotel, şi citând-o chiar şi pe „marea” Anna Magnani, Papa Francisc intră în lumea complexă a educaţiei părinţilor dată copiilor adolescenţi, temă despre care dieceza de Roma a voit să dedice acest an tradiţionala sa Întâlnire eclezială care se deschide astăzi la „Sfântul Ioan din Lateran” cu intervenția Pontifului şi continuă cu workshop şi laboratoare în cele 38 de prefecturi ale diecezei.

O alegere ţintită a Bisericii capitoline care vrea să facă să se simtă apropierea sa de multele familii adesea strivite de rutina şi ritmurile nebune ale vieţii. De fapt, dacă tema raportului părinţi-copii în timpul adolescenţei este o tema deja în sine delicată, asumă conotaţii riscante într-un oraş ca Roma marcat de problematici precum: „Distanţele dintre casă şi loc de muncă (în unele cazuri până la 2 ore pentru a ajunge); lipsa de legături familiale apropiate, din cauza faptului că au trebuit să se mute pentru a găsi loc de muncă sau pentru a putea plăti o chirie; a trăi mereu „la sutime” pentru a ajunge la sfârşitul lunii, pentru că ritmul de viaţă este în sine mai scump (la ţară se descurcă mai bine); timpul de atâtea ori insuficient pentru a-i cunoaşte pe vecini acolo unde trăim; faptul de a trebui să fie lăsaţi singuri copiii în foarte multe cazuri…”.

„Provocări” şi „tensiuni” despre care Papa vorbeşte cu mare realism în discursul lung din bazilică, unde ajunge alături de cardinalul vicar care îşi încheie activitatea, Agostino Vallini, şi de succesorul său, episcopul Angelo De Donatis. „Viaţa familiilor şi educaţia adolescenţilor într-o mare metropolă ca Roma cere la bază o atenţie deosebită şi nu putem s-o luăm cu uşurătate. Nu este acelaşi lucru a educa sau a fi familie într-un mic sat şi într-o metropolă. Nu spun că este mai bine sau mai rău, este pur şi simplu diferit”, subliniază el.

Aşadar Bergoglio indică „fundamentele”; înainte de toate cere să se gândească, dar şi să se reflecteze şi să se roage, „în romanesco”, dialectul propriu al romanilor. De ce? Pentru că „adesea – explică el – cădem în tentaţia de a gândi sau de a reflecta asupra lucrurilor «în general», «în abstract». A ne gândi la probleme, la situaţii, la adolescenţi… Şi astfel, fără a ne da seama, cădem în mod deplin în nominalism. Am vrea să îmbrăţişăm totul dar nu ajungem la nimic”. Deci trebuie să gândim „în dialect”, adică „cu feţe de familii foarte concrete şi gândind cum să vă ajutăm între voi ca să-i formaţi pe copii voştri în cadrul acestei realităţi”.

Un alt aspect important, continuă Papa, este „experienţa de a ne simţi «dezrădăcinaţi»”. Lângă „societatea lichidă” – sau mai bine zis „gazoasă” – se alătură de fapt „fenomenul crescând al societăţii dezrădăcinate”, adică „persoane, familii care încet-încet pierd legăturile lor”. Un pericol grav pentru că, avertizează Pontiful, „o cultură dezrădăcinată, o familie dezrădăcinată este o familie fără istorie, fără amintire, fără rădăcini”. Şi „atunci când nu sunt rădăcini, orice vânt ajunge să te măture”.

Pentru aceasta, unul dintre primele lucruri la care trebuie să ne gândim ca părinţi, familii, păstori sunt „scenariile în care să generăm legături, să găsim rădăcini, unde să facem să creştem acea reţea vitală care să ne permită să ne simţim «acasă»”. Reţelele sociale par „să ne ofere acest spaţiu de «reţea»”, dar în realitate ele, prin însăşi virtualitatea lor, „ne lasă ca «în aer» şi de aceea foarte «volatili»”. Şi „nu există alienarea mai rea pentru o persoană să simtă că nu are rădăcini, că nu aparţine nimănui”, afirmă Bergoglio.

Care le aminteşte părinţilor faptul că „de atâtea ori cerem de la copiii noştri o formare excesivă în unele domenii pe care le considerăm importante pentru viitorul lor. Îi punem să studieze o cantitate de lucruri pentru ca să dea «maximul». Dar nu dăm tot atâta importanţă faptului ca să cunoască ţara lor, rădăcinile lor”. Aşadar tinerii sunt privaţi „de cunoaşterea geniilor şi a sfinţilor” care i-au generat, precum şi de „visele profetice” ale bunicilor lor. „Dacă vrem ca fiii noştri să fie formaţi şi pregătiţi pentru ziua de mâine, nu numai învăţând limbi (ca să dăm un exemplu) ei vor reuşi. Este necesar ca să se conecteze, ca să-şi cunoască rădăcinile. Numai aşa vor putea zbura sus, altminteri vor fi cuprinşi de «viziunile» altora”.

De aici invitaţia de a înfrunta „în globalitatea sa” faza adolescenţei care interesează nu numai pe tineri ci toată familia. „Este o fază-punte – evidenţiază Papei – şi pentru acest motiv adolescenţii nu sunt nici de aici nici de acolo, sunt pe drum, în tranzit. Nu sunt copii (şi nu vor să fie trataţi ca atare) şi nu sunt adulţi (dar vor să fie trataţi ca atare, în special la nivel de privilegii). Trăiesc tocmai această tensiune, înainte de toate în ei înşişi şi apoi cu cei care-i înconjoară. Caută mereu confruntarea, întreabă, discută totul, caută răspunsuri. Trec prin diferite stări sufleteşti, şi familiile împreună cu ei”.

Pare un coşmar, în schimb este „un timp preţios în viaţa copiilor voştri”, afirmă Francisc, pentru că în pofida riscurilor, schimbărilor şi instabilităţii, „este un timp de creştere” pentru toţi. Aşadar, vai să se trateze adolescenţa ca „o patologie” care trebuie combătută: „Un copil care trăieşte adolescenţa sa (oricât ar putea să fie de dificilă pentru părinţi) este un copil cu viitor şi speranţă. Mă preocupă de atâtea ori tendinţa actuală de a «medicaliza» precoce pe tinerii noştri. Pare că totul se rezolvă medicalizând, sau controlând totul cu sloganul «a exploata la maxim timpul», şi astfel rezultă că agenda tinerilor este mai rea decât aceea a unui înalt director”.

„Să încadrăm bine discernămintele noastre în cadrul proceselor vitale previzibile”, sugerează Pontiful, „există margini pe care este necesar să le cunoaştem pentru a nu ne alarma, pentru a nu fi nici neglijenţi, ci pentru a şti să însoţim şi să ajutăm la creştere. Nu este totul indiferent, dar nici nu are totul aceeaşi importanţă”. În afară de asta, este bine „să se discearnă ce bătălii trebuie făcute şi ce bătălii nu trebuie făcute”, eventual apelând la ajutor cuplurilor cu experienţă care nu oferă „reţete”, ci sunt de ajutor cu mărturia lor pentru „a cunoaşte marginea sau gama asta sau aia de comportamente”.

Cum ar fi, de exemplu, voinţa tinerilor de a se simţi protagonişti. „Nu le place deloc să se simtă condamnaţi sau să răspundă la «ordine» care vin de la lumea adultă (respectă regulile de joc ale «complicilor» lor). Caută acea autonomie complice care îi face să se simtă „comandaţi de ei înşişi”. Pentru aceasta uneori se refugiază în unchi, cei necăsătoriţi şi fără copii care „pentru a câştiga stima nepoţilor” închid un ochi cu privire la primele ţigări sau îi învaţă vorbe murdare: „Eu am învăţat primele vorbe murdare de la un unchi necăsătorit”, povesteşte Bergoglio, „ne oferea şi ţigări”. Deci, „atenţie, nu spun că nu fac bine, dar fiţi atenţi”.

De fapt, tinerii sunt în căutare continuă a „«ameţelii» care să-i facă să se simtă vii”. „Să le-o dăm!”, solicită Papa, „să stimulăm tot ceea ce îi ajută să transforme visele lor în proiecte”, „să le propunem ţinte ample, provocări mari şi să-i ajutăm să le realizeze, să obţină ţintele lor”, „să-i provocăm mai mult decât cei care ne provoacă”. Pentru că altminteri vor merge să caute această „ameţeală” în altă parte, la cel care „pune în pericol viaţa lor”.

Asta cere educatori „capabili de a se angaja în creşterea tinerilor”, care le urmează „ritmul”, şi nu se limitează la „un model de instruire pur şcolară, numai de idei”, ci tind să-i facă să câştige autostima, „să creadă că realmente pot reuşi în ceea ce îşi propun”. Acest proces cere „o alfabetizare socio-integrată, adică o educaţie bazată pe intelect (capul), afecte (inima) şi acţiune (mâinile)”. „Este urgent să se creeze locuri unde fragmentarea socială să nu fie schema dominantă”, subliniază Pontiful; „de-a lungul drumului lăsăm drumului analfabeţi emotivi şi tineri cu atâtea proiecte neîmplinite pentru că n-au găsit pe cineva să-i înveţe să «facă». Am concentrat educaţia în creier neglijând inima şi mâinile. Şi aceasta este şi o formă de fragmentare socială”.

În discursul său, Papa reflectează şi asupra noii „dinamici ambientale” a tinerilor care „vor să fie «mari»” şi „mari” care „vor să fie sau au devenit adolescenţi”. „Astăzi este o specie de competiţie între părinţi şi copii; diferită de aceea din alte epoci în care în mod normal se petrecea confruntarea între unii şi alţii”, afirmă Francisc. „Astăzi am trecut de la confruntare la competiţie. Tinerii noştri astăzi găsesc multă competiţie şi puţine persoane cu care să se confrunte. Lumea adultă a primit ca paradigmă şi model de succes «veşnica tinereţe». Se pare că a creşte, a îmbătrâni, «a fi parcat» este un rău. Este sinonim al unei vieţi frustrate sau epuizate. Astăzi se pare că totul este mascat şi disimulat. Ca şi cum însuşi faptul de a trăi n-ar avea sens”.

„Cât de trist este când cineva vrea să facă «lifting» la inimă! Cât de dureros este când cineva vrea să şteargă «ridurile» atâtor întâlniri, atâtor bucurii şi tristeţi!”, exclamă Bergoglio amintind vestita frază a actriţei foarte celebre Anna Magnani, care i-a spus machiatorului său: „Lasă-mi toate ridurile, să nu-mi scoţi niciuna. Am trăit o viaţă pentru a face să mi se facă aceste riduri”.

Astăzi este dificil să auzi anumite fraze. Mai mult, statisticile relatează că numărul cel mai mare de cheltuieli este revărsat în domeniul cosmeticii, aproape cât pentru alimente. Şi dacă mai înainte „cosmetica se referea mai mult la femei, acum este egal pentru ambele sexe”. „Este urât acest lucru”, admite Papa Francisc, destăinuind totuşi: „Mie nu-mi place când văd unul, chiar elegant, care îşi vopseşte părul”. Pentru Papa „una dintre ameninţările «inconştiente» mai periculoase în educaţia adolescenţilor noştri” este tocmai această „excludere de la procesele lor de creştere pentru că adulţii ocupă locul lor”. Adulţi „care nu vor să fie adulţi şi vor să joace să fie adolescenţi pentru totdeauna”. „Această «marginalizare» – avertizează  el – poate să mărească o tendinţă naturală pe care o au tinerii de a se izola sau de a frâna procesele lor de creştere datorită lipsei de întărire”.

Episcopul de Roma tratează apoi un ultim punct: austeritatea. Într-un „context de consumism foarte puternic”, în care „pare că suntem împinşi să consumăm consum”, este „urgent – spune el – să se recupereze acel principiu spiritual aşa de important şi subevaluat” al austerităţii. „A educa la austeritate este o bogăţie incomparabilă”, afirmă episcopul de Roma, pentru că „deschide spre alţii” şi trage în afară din acel „vârtej” care induce „să credem că valorăm atât cât suntem capabili să producem şi să consumăm, atât cât suntem capabili să avem”. Papa o defineşte un soi de „lăcomie spirituală”, atitudinea de „a se îmbuiba mâncând”. Aşadar, ne va face bine, reafirmă el, „să ne educăm mai bine, ca familie, în această «lăcomie» şi să dăm spaţiu austerităţii drept cale pentru a ne întâlni, a face punţi, a deschide spaţii, a creşte cu alţii şi pentru alţii”.

Înainte de întâlnirea din Lateran, Papa Francisc a întâlnit un grup de circa 30 refugiaţi şi care cer azil primiţi de parohiile din Roma, între care câţiva copii. Alături de el era cardinalul Vallini care, după aceea, în bazilică, a mulţumit public pentru slujirea sa de zece ani care se va încheia la 29 iunie. Cu o glumă: „Cardinalul nu iese la pensie pentru că este în şase congregaţii, şi un napolitan fără loc de muncă ar fi o calamitate în dieceză”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 19 iunie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.