Categorii

Nodul ucrainean şi viitorul ortodoxiei

Criza în raporturile dintre patriarhiile de Constantinopol şi de Moscova s-a agravat ca urmare a deciziei celui dintâi de a acorda statutul de autocefalie (independenţă ecleziastică) Bisericii ucrainene, care prezentase această cerere în aprilie prin intermediul preşedintelui Petro Porošenko. Într-un scurt comunicat, apărut la 7 septembrie 2018, secretariatul Sinodului Patriarhiei Ecumenice a comunicat numirea a doi exarhi (delegaţi) în Ucraina cu funcţia de a pregăti respectivele proceduri canonice.

Actualmente, în Ucraina există trei comunităţi ecleziastice paralele: o Biserică autonomă sub conducerea patriarhiei de Moscova; aşa-numita „Patriarhie de Kiev” (care a făcut cererea de autocefalie), încă nerecunoscută de Bisericile ortodoxe; „Biserica autocefală ucraineană”, mai mică demografic. Deci se estimează că misiunea exarhilor este aceea de a coase din nou sfâşierile interne din ortodoxia ucraineană, care a implicat diferit segmente politice şi sociale, şi să găsească o soluţie care să reconcilieze diferitele componente.

Autocefalia

Din punct de vedere istoric, conceptul de autocefalie n-a constituit o problemă pentru Orientul creştin. Încă din primele secole s-au format diferite baricentre ecleziastice în Asia Mică (Constantinopol), în Egipt (Alexandria), în Siria (Antiohia), în Palestina (Ierusalim), şi în Cipru. Acest policentrism a fost stabilit de legislaţia canonică din primul mileniu, care a încredinţat fiecăreia dintre aceste sedii un propriu domeniu jurisdicţional, păstrând numai pentru patriarhia de Constantinopol – numită „ecumenică”, tocmai pentru că a lui „ecumene”, adică a Imperiului – prerogative asupra teritoriilor dincolo de graniţele Bizanţului, încreştinate direct de emisari bizantini. În orice caz, era vorba de subiecţi ecleziali cu profil multietnic care n-au alimentat tendinţe separatiste.

Mai promiscuă este în schimb tipologia autocefaliilor moderne, născute în sânul impulsurilor naţionaliste care au interesat Balcanii şi Estul Europei în secolul al XIX-lea şi al XX-lea, din care Ucraina reprezintă ultimul inel din lanţul cronologic. Aceste procese sunt legat cu reînvierile naţionale, în care emancipările statale au mers în acelaşi pas cu cele ecleziastice. În acel context ideologic a reieşit ideea de „panslavism”, care a dus Biserica bulgară în 1870 să creeze exarhii numai pentru credincioşii de origine bulgară. Imediat a fost condamnarea naţionalismului religios (aşa-numitul filetism) ca erezie ecleziologică din partea unui sinod inter-ortodox ţinut în 1872 la Fanar.

Motivaţiile Constantinopolului

Decizia patriarhiei ecumenice de a se ocupa de problema ucraineană a fost asumată pe baza unor prescrieri canonice care consacră scaunului de Constantinopol o poziţie de precedenţă (primat de onoare) între Bisericile ortodoxe şi stabilesc prerogativele sale asupra eparhiilor ridicate de ea la statutul de autocefalie (canonul 28 de la Conciliul din Calcedon).

De aceea, puterile Constantinopolului asupra teritoriului ucrainean în calitate de „Biserică-mamă” ar fi legitimate de evenimente istorice precise, care merg de la încreştinarea lui Rus’ din Kiev în secolul al X-lea ca urmare a unui tratat cu împăratul bizantin Vasile al II-lea, până la crearea unui mitropolit de Kiev dependent de Constantinopol (existent încă din secolul al XIII-lea) şi la acordarea, în 1589, a statutului de autocefalie mitropoliei de Moscova prin mâna patriarhului ecumenic Ieremia al II-lea.

În acest sens trebuie înţeles apelul recentei adunări a mitropoliţilor din patriarhia ecumenică (1-3 septembrie 2018) la „încetarea dezbinărilor” şi „la unitatea poporului ucrainean”, care a „primit credinţa şi botezul de la Biserica-mamă a Constantinopolului”. Pe aceeaşi undă, Bartolomeu a subliniat că „tentaţia cea mai mare din al doilea mileniu a fost mulţimea regimurilor jurisdicţionale”. La originea acestei probleme se află filetismul, aspiraţiile expansioniste şi nerespectarea termenilor stabiliţi de Tomurile patriarhale (documente de acordare a autocefaliei). Tronul ecumenic, a continuat Bartolomeu, „are responsabilitatea canonică de a îngriji anomaliile jurisdicţionale”, pentru că este unicul care a primit de la conciliile ecumenice „această obligaţie înaltă şi excepţională”.

Pe malul rus

La rândul său, patriarhia de Moscova consideră că autoritatea sa asupra tuturor Rusiilor (inclusiv Ucraina) este implicită în autocefalia acordată ei, deci ar fi irevocabilă. De aici reacţia imediată în ambientele ruseşti, imediat ce s-a primit ştirea despre numirea exarhilor. A fost contestată o „interferenţă ilegitimă” a patriarhiei ecumenice în problemele interne ale Bisericii ruse, „interpretarea falsă a faptelor istorice” şi lipsa oricărui acord prealabil cu Moscova. Cineva chiar a văzut în ultimele mişcări tentativa de a introduce un soi de „papism ortodox”.

Restul lumii ortodoxe încă nu s-a pronunţat deschis în această privinţă, cu excepţia patriarhului din Serbia, Irineu, care a transmis o scrisoare lui Bartolomeu, invitându-l să nu cedeze presiunilor politice care duc spre înmulţirea autocefaliilor şi care ar putea să compromită unitatea ortodoxiei.

Irineu are motive să fie preocupat: aşa-numita „Biserică ortodoxă macedoneană”, după ce s-a autoproclamat autocefală în 1967, s-a sustras de la autoritatea Bisericii sârbe. Patriarhia ecumenică, la apelul „Bisericii macedonene”, a decis să repare această schismă. Identificarea strânsă a ierarhiei micului stat din fosta Iugoslavie cu guvernul local ar putea explica probabil teama lui Irineu, preocupat că o confirmare a acestei autocefalii poate să încurajeze aspiraţii asemănătoare independente în Muntenegru, şi el sub jurisdicţia Belgradului.

E greu să se facă previziuni

În starea actuală este greu să se imagineze cum va evolua criza. Nu este complet improbabil ca numirea exarhilor să facă în aşa fel încât patriarhia rusă să întrerupă provizoriu comuniunea cu Constantinopolul.

Conform unor analişti, se profilează o despicătură inevitabilă între ortodoxia elenofonă şi cea slavă. Se vorbeşte chiar despre pericolul unei iminente schisme, în funcţie de interesele fiecăreia, cu unul dintre cele două blocuri. În această privinţă, trebuie amintită neparticiparea patriarhiilor de Antiohia, Moscova, Bulgaria şi Georgia la lucrările Conciliului panortodox din Creta, exemplul cărora ar putea să fie urmat acum de alte Biserici din zona slavă (Polonia, Republica Cehă şi Slovacia).

În schimb, cel care crede că blocul „grec” (Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia şi Albania) nu va abandona Fanarul. Este mai prudentă poziţia patriarhiei din România, conform căreia rezolvarea problemei ucrainene trebuie să includă toate comunităţile ortodoxe prezente în zonă.

Ortodoxia slăbită?

Aşadar, există temerea că rezultatul neînţelegerii va lăsa o ortodoxie slăbită de conflictele interne şi probabil fragmentată în mod iremediabil. Şi totuşi, cine priveşte la criza ucraineană ca la o înfruntare între Constantinopol şi Moscova cu privire la exercitarea primatului în ortodoxie – dezbatere adesea încărcată de semnificaţii mai mult geopolitice decât ecleziale – riscă să facă o lectură ideologică a lumii ortodoxe, a cărei misiune primară este vestirea Evangheliei în circumstanţele complexe ale lumii globalizate şi post-etnice de astăzi.

Deja în timpul conciliului din Creta, arhiepiscopul de Tirana, Anastasios Yannoulatos, expert misiolog şi figură de mare prestigiu a ortodoxiei contemporane, autor al reconstruirii Bisericii din Albania după dărâmăturile lăsate de regimul hoxhian, a definit egocentrismul naţional şi religios „mamă a tuturor ereziilor”, deoarece „otrăveşte relaţiile umane”. Dacă se acceptă această observaţie, este posibil de afirmat că adevărata provocare a ortodoxiei din noul secol nu se va juca pe terenul împărţirilor geo-ecleziastice, nici pe cel al afirmării filetismelor, ci pe cel care păstrează ca un lucru preţios valoarea unitivă a Evangheliei, care nu închide credinţa în prefixe naţionale şi care evidenţiază respiraţia universală şi „diplomaţia iubirii” lui Cristos.

În afară de ortodoxia de factură etnocentrică, moştenitoare a unei percepţii aproape mesianice a cununiei dintre naţiune şi religiei, înfloreşte în tăcere o „nouă”, putem spune, ortodoxie pe care o întâlnim înainte de toate în zonele diasporei, în care confruntarea cu societăţile pluraliste şi secularizate şi promovarea dialogului ecumenic devine un element indispensabil al identităţii sale. Să ne gândim, de exemplu, la munca teologilor ruşi care, mergând la Paris după revoluţia bolşevică, au expus bagajul lor spiritual în manieră deschisă şi originală, care a stimulat chiar şi cercetările acelei nouvelle théologie care şi-a lăsat amprenta pe Conciliul al II-lea din Vatican. Şi acel placet al patriarhiei ecumenice pentru recăsătorirea preoţilor a dat ascultare exigenţelor pastorale, până acum neînfruntate, care ar interesa mai ales clerul din diaspora.

În afară de asta există misiunile ortodoxe în diferitele periferii globale; nu este întâmplătoare deliberarea patriarhiei de Alexandria de a restabili, după peste un mileniu, ordinul diaconiţelor, care vor fi folosite tocmai în exigenţele misionare ale Africii. Între timp, în Asia, reiese o ortodoxie a cărei misiune este să proiecteze înculturarea Evangheliei într-un continent care astăzi reprezintă aproape jumătate din populaţia mondială.

Semne de noutate

Aceşti fermenţi sunt semnale mici, dar importante, ale voinţei unei anumite ortodoxii de a ieşi dintr-o mentalitate izolaţionistă, care percepe în manieră hieratică şi imobilă tradiţia şi care se află într-o apologie împotriva şi nu în drum cu şi pentru lume.

Cu alte cuvinte, este vorba de a recepta învăţătura de la Creta, adică apelul de a fi o „prezenţă vie” care anunţă „o nouă creaţie”. Asta schimbă mult perspectiva modului de a fi creştini în secolul al XXI-lea: cine se angajează în vestirea Evangheliei nu este legat de dinamicile despărţitoare ale istoriei (sociale, etnice, confesionale), ci îl însoţeşte pe om în neliniştile sale spirituale.

În fond, adevărata întrebare ucraineană este tocmai aceasta: cine va fi în măsură să exercite un rol de „primul” autentic eclezial, adică să tuteleze unitatea ortodoxiei în semnul sinodalităţii? Şi în ce măsură autocefaliile naţionale vor interacţiona cu acele periferii ecleziale care păstrează valoarea profetică a Evangheliei?

De Dimitrios Keramidas

(După http://www.settimananews.it, 19 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.