Categorii

Minunea cotidianului

Marţi 10 octombrie. Puigdemont întârzie discursul său în faţa parlamentului din Catalonia. Mii de priviri sunt îndreptate spre ceea ce se întâmplă la Barcelona. Veronica nu ştie nimic despre asta. Lumea nu priveşte la ea. Dar istoria sa ajunge astăzi la apogeul său special. Cu mai mare profunzime decât orice declaraţie, sau nu, de independenţă.

O capelă, la Getafe, în acea periferie reală şi existenţială care înconjoară Madridul. Uşa se deschide. Intră cu soţul său, se ţin de mână. O jumătate de zâmbet. Percep pasul său un pic ezitant. Lent. Pasul celui care ştie că se apropie de mister. „Am văzut mereu în ea pe anawin, pe săracii lui Iahve”, şopteşte mama Sacramento, superioară generală a calasanzienelor care îi însoţeşte până la altar. Se opresc, se opreşte timpul.

Au trecut paisprezece ani de la acea zi în care Veronica a intrat în spitalul din Santiago de Cile. Este însărcinată, sângerează mult, trebuie să forţeze naşterea. Copilul său, în afara oricărui pericol. Ea, intră în comă. Trec zilele. Totul este pierdut. Decid să scoată aparatele din priză. Medicii îi telefonează acasă soţului său pentru ca să-i poată da ultimul salut. El, înainte de a face asta, decide să meargă cu copiii în capela şcolii. Cu maica Patricia îl roagă împreună pe părintele Faustino, fondator al institutului calasanzian al Fiicelor Divinei Păstoriţe. Om de ştiinţă şi educator, acest scolopian din Galiţia a trăit dedicându-se îngrijirii bolnavilor şi sufletelor. „Pelaíto, ajut-o pe Veronica”, imploră Pedro, mai mult cu afect decât cu descurajare. Rugăciunea sa, el încă nu ştie, este ascultată. După câteva minute se schimbă semnele vitale ale Veronicăi. Sfârşitul acestei istorii se va scrie duminică, atunci când papa îl va proclama sfânt pe preotul om de ştiinţă şi învăţător.

Astăzi Veronica stă în faţa trupului neputrezit al mijlocitorului său. O frază a lui Faustino se află sub sicriu: „Să-l lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze, pentru că va fi mai bine”. Pare scrisă pentru ea. Lacrimi spontane în întâlnire. Ale sale. Şi cele ale micului grup care o însoţeşte în capelă. Cu câteva bănci mai în spate, cineva este contagiat de emoţie, cel care, cu o credinţă îmbătată de raţionalitate, refuză să creadă în ceva nesperat, în ceea ce este invizibil ochilor, în tot ceea ce scapă de sub controlul său. Însă numai credinţa Veronicăi, mişcă, înduioşează, interpelează, interoghează.

Rugăciune. Tăcere. Ruptă numai de un mulţumesc spontan care iese din glasul său delicat: „Ajută-mă să învăţ de la umilinţa ta, ca eu să merit darul pe care l-am primit, această nouă oportunitate de a fi vie”. Din nou tăcere. Veronica şi familia sa au nevoie de mai multă intimitate. Cer să rămână singuri în sanctuar. Numai ei şi Faustino. Numai ei, în faţa Dumnezeului vieţii.

Ceilalţi în afară. De cealaltă parte a peretelui, flash back-ul celorlalte cuvinte ale sale care răsună ca o formulă magică: „Minunile încă există. În fiecare zi sunt acolo, dar noi nu ne dăm seama de asta, continuăm să mergem ca şi cum n-ar fi nimic. Faptul că răsare soarele, că există copacii, că putem respira, este o minune constantă. Dumnezeu există, este acolo”.

Acele mici minuni. Acelea de fiecare zi. Imperceptibile. Dar cu certificat de autenticitate. Acelea care, mulţumire fie lui Dumnezeu, şi prin mijlocirea noului sfânt, au loc prin mâinile celor care construiesc Împărăţia. Calasanzienele şi cei care împărtăşesc misiunea lor. În casa familie din Buenos Aires, unde s-a ţesut un viitor pentru copilele din Villa 1-11-14, şi printre ele Tatiana, micuţa pe care cardinalul Bergoglio o asista ca şi cum ar fi nepoata sa. Sau la Futrù, în Camerun, unde nu se ştie cum se înmulţesc pâinile şi peştii pentru a duce înainte un laborator de promovare a femeilor. Sau în câmpiile din India, unde se consolidează o şcoală în stilul Míguez, „pentru ca nevinovăţia inimii să nu se piardă în întunericul ignoranţei”. Sau la Getafe, unde există o bancă pentru studentul migrant, pentru cel care are o familie rănită, sau cel care nu ştie cum să canalizeze hiperactivitatea sa. Este minunea zilnică a lui a educa, a căuta şi a orienta. Ştie asta Veronica. Ştie asta Tatiana. Ştie asta Faustino.

De José Beltrán

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.