Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia celui de-al XVI-lea Congres Internaţional al Consociatio Internationalis Studio Iuris Canonici Promovendo

Iubiţi fraţi şi surori,

Data centenarului promulgării primului Cod de drept canonic, care a avut loc la 27 mai 1917 cu constituţia apostolică Providentissima Mater Ecclesia, induce la considerarea semnificaţie pe care din punct de vedere istoric a avut-o acea decizie îndrăzneaţă pentru viaţa Bisericii; o decizie dominată în întregime de preocuparea pastorală, având conştiinţa slujirii pe care un drept canonic clar, ordonat sistematic, accesibil tuturor va putea s-o aducă îngrijirii ordonate a poporului creştin. Instanţa pastorală a fost desigur determinantă în decizia sfântului Pius al X-lea, un papă care venea de la grija faţă de suflete, de a da dispoziţiilor canonice, acumulate de-a lungul secolelor, o sistematizare organică într-un cod. Înainte de a urca la scaunul lui Petru, Giuseppe Sarto, în slujirea sa sacerdotală şi episcopală, îşi formase convingerea că clerul trebuia ajutat, cu instrumente potrivite şi simple, pentru a face faţă noilor timpuri şi noilor exigenţe care se puneau în acţiunea pastorală. Din acest punct de vedere, organizarea normelor canonice în sistemul unui cod modern, destinat să sprijine viaţa zilnică a păstorilor, este în perfectă corespundere cu Catehismul care a luat numele de la acel sfânt pontif şi care s-a revelat un instrument formidabil pentru formarea creştină.

Alegerea codificării a marcat, după sfârşitul puterii temporale a papilor, trecerea de la un drept canonic contaminat de elemente de temporalitate la un drept canonic mai conform cu misiunea spirituală a Bisericii.

Privind la secolul care ne desparte de acel act de promulgare, nu se poate nega că acest Cod pio-benedictin a adus un mare serviciu Bisericii, în pofida limitelor oricărei opere umane şi a distorsiunilor pe care, în teorie şi în practică, le-au putut avea dispoziţiile din cod, inclusiv unele tentaţii pozitiviste. În substanţă, codificarea a înzestrat Biserica pentru a înfrunta navigaţia în apele agitate ale perioadei contemporane, menţinând unit şi solidar poporul lui Dumnezeu şi susţinând marele efort de evanghelizare, care cu ultima expansiune misionară a făcut prezentă cu adevărat Biserica în orice parte a lumii. Apoi nu trebuie subevaluat rolul desfăşurat de codificare în emanciparea instituţiei ecleziastice de puterea seculară, în coerenţă cu principiul evanghelic care impune „să se dea Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (cf. Mt 22,15-22). Sub acest profil, Codul a avut un dublu efect: să mărească şi să garanteze autonomia care este proprie Bisericii şi în acelaşi timp – indirect – să contribuie la afirmarea unei laicităţi sănătoase în orânduirile statale.

Totuşi, centenarul care se celebrează în acest an trebuie să fie şi ocazie pentru a privi la ziua de azi şi la ziua de mâine, pentru a redobândi şi a aprofunda sensul autentic al dreptului în Biserică, Trup Mistic al lui Cristos, unde dominaţia este a Cuvântului şi a Sacramentelor, în timp ce norma juridică are un rol necesar, e adevărat, dar de slujire. Aşa cum este ocazie propice pentru a reflecta asupra unei formări juridice genuine în Biserică, formare care să facă să se înţeleagă, întocmai, pastoralitatea dreptului canonic, instrumentalitatea sa în vederea lui salus animarum (can. 1752 din Codul din 1983), necesitatea sa pentru supunerea faţă de virtutea dreptăţii, care şi in Ecclesia trebuie să fie afirmată şi garantată.

Sub acest punct de vedere, revine insistentă invitaţia lui Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către seminarişti, dar valabilă pentru toţi credincioşii: „Dar învăţaţi şi să înţelegeţi şi – îndrăznesc să spun – să iubiţi dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă şi în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiţie a iubirii” (18 octombrie 2010). Nulla est charitas sine iustitia.

O altă consideraţie vreau să o amintesc, în acest centenar care induce să privim viitorul. A scris sfântul Ioan Paul al II-lea în constituţia apostolică Sacrae disciplinae leges, din 25 ianuarie 1983, cu care a fost promulgat noul Cod pentru Biserica latină, că acesta reprezintă „marele efort de a traduce în limbaj canonist […] ecleziologia conciliară”. Afirmaţia exprimă răsturnarea care, după Conciliul al II-lea din Vatican, a marcat trecerea de la o ecleziologie modelată după dreptul canonic la un drept canonic conformat ecleziologiei. Dar aceeaşi afirmaţie indică şi exigenţa ca dreptul canonic să fie mereu conform cu ecleziologia conciliară şi se devină instrument docil şi eficace de traducere a învăţăturilor Conciliului al II-lea din Vatican în viaţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. Mă gândesc, de exemplu, la cele două Motu proprio recente care au reformat procesul canonic pentru cauzele de nulitate a căsătoriei.

Ca orice Conciliu, şi cel de-al II-lea din Vatican este destinat să exercite în toată Biserica o influenţă lungă în timp. Aşadar, dreptul canonic poate să fie un instrument privilegiat pentru a favoriza receptarea lui în cursul timpului şi în succesiunea generaţiilor. Colegialitate, sinodalitate în conducerea Bisericii, valorizarea Bisericii particulare, responsabilitatea tuturor christifideles în misiunea Bisericii, ecumenismul, milostivirea şi apropierea ca principiu pastoral primar, libertatea religioasă personală, colectivă şi instituţională, laicitatea deschisă şi pozitivă, colaborarea sănătoasă între comunitatea eclezială şi cea civilă în diferitele sale exprimări: sunt câteva dintre marile teme în care dreptul canonic poate desfăşura şi o funcţie educativă, facilitând în poporul creştin creşterea unui simţ şi a unei culturi care să răspundă la învăţăturile conciliare.

Din Vatican, 30 septembrie 2017

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.