Categorii

Mesajul Sfântului Părinte cu ocazia celei de-a 60-a Zile Mondiale a Surdului (28 septembrie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori!

Astăzi aş fi vrut să fiu cu voi, dar din păcate nu mi-a fost posibil; de aceea mă fac prezent cu acest mesaj pentru a vă exprima apropierea mea, aşteptând să vă pot întâlni într-o ocazie următoare.

În această a 60-a Zi Mondială a Surdului – prima a fost celebrată la Roma la 28 septembrie 1958 –, doresc înainte de toate să-i mulţumesc Domnului pentru mărturia asociaţiei voastre, Instituţia Naţională Surzi (Ente Nazionale Sordi), şi atâtor bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, care de mulţi ani se angajează să combată excluderea şi cultura rebutului pentru a tutela şi a promova, în orice loc, valoarea vieţii fiecărei fiinţe umane şi, îndeosebi, demnitatea persoanelor surde.

Istoria E.N.S. este una făcută de persoane care au crezut în unitate, în solidaritate, în împărtăşirea de obiective comune, în forţa de a fi comunitate în cadrul unui drum lung presărat cu progrese, cu jertfe, cu bătălii zilnice. O istorie făcută de cel care nu a capitulat şi a continuat să creadă în autodeterminarea persoanelor surde. Acesta este un mare rezultat, dacă mă gândesc la atâţia surzi şi la cei din familiile lor care, în faţa provocării neputinţei, nu se mai simt singuri.

În aceste decenii au fost făcute mari progrese în diferite domenii, ştiinţific, social, cultural; dar în acelaşi timp s-a difuzat şi cultura periculoasă şi inacceptabilă a rebutului, drept consecinţă a crizei antropologice care nu-l mai pune pe om în centru, ci mai degrabă caută interesul economic, puterea şi consumul neînfrânat (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 52-53). Printre victimele acestei culturi sunt persoanele mai fragile, copiii cărora le este greu să participe la viaţa şcolară, bătrânii care experimentează singurătatea şi abandonul, tinerii care pierd sensul vieţii şi văd că li se fură viitorul şi cele mai bune vise.

Gândindu-mă la voi, aş vrea să amintesc că a fi şi a face asociaţie este în sine o valoare. Nu sunteţi o sumă de persoane, ci v-aţi asociat pentru a trăi şi a transmite voinţa de a însoţi şi a susţine pe cei care, ca şi voi, sunt în dificultate şi sunt înainte de toate purtători ai unei bogăţii umane inestimabile. Astăzi este multă nevoie de a trăi cu bucurie şi angajare dimensiunea asociativă: a fi uniţi şi solidari, a se întâlni, a împărtăşi experienţele, succesele şi eşecurile, a pune în comun resurse, toate acestea contribuie la creşterea patrimoniului uman, social şi cultural al unui popor. Asociaţiile ca a voastră – mulţumire fie lui Dumnezeu, în Italia nu sunt puţine – îi stimulează pe toţi să formeze comunitate, ba mai mult, să fie comunitate, să ne primim reciproc cu limitele noastre şi trudele noastre, dar şi cu bucuriile noastre şi zâmbetele noastre. Pentru că toţi avem capacităţi şi limite!

Suntem chemaţi împreună să mergem împotriva curentului, luptând înainte de toate pentru ca să fie mereu tutelat dreptul fiecărui bărbat şi al fiecărei femei la o viaţă demnă. Nu este vorba numai de a satisface anumite nevoi, ci şi mai mult de a vedea recunoscută propria dorinţă de a fi primiţi şi a putea trăi în autonomie. Provocarea este ca incluziunea să devină mentalitate şi cultură şi ca legislatorii şi guvernaţii să facă să nu lipsească acestei cauze sprijinul lor coerent şi concret. Printre drepturile de garantat nu trebuie uitate după aceea cele la studiu, la muncă, la casă, la accesibilitatea în comunicare. Pentru aceasta, în timp ce se duce înainte cu tenacitate lupta necesară împotriva barierelor arhitectonice, trebuie să ne angajăm pentru dărâmarea tuturor barierelor care împiedică posibilitatea de relaţie şi de întâlnire în autonomie şi pentru a ajunge la o cultură şi practică autentică a incluziunii. Acest lucru este valabil fie pentru societatea civilă, fie pentru comunitatea eclezială.

Mulţi dintre voi au ajuns la propria poziţie socială şi profesională, chiar de nivel înalt, cu mare trudă din cauza surzeniei, şi aceasta este o mare cucerire umană şi civilă. Dar cât de bucuros sunt când văd că voi, precum şi alte persoane cu dezabilităţi, în virtutea Botezului vostru ajungeţi la aceste ţinte şi în cadrul Bisericii, mai ales în domeniul evanghelizării! Asta devine exemplu şi stimulent pentru comunităţile creştine în viaţa lor zilnică.

Doresc ca în fiecare dieceză voi, surzii, împreună cu lucrătorii pastorali pregătiţi în limba semnelor, labiolectură şi subtitrare, să colaboraţi pentru ca persoanele surde să fie pe deplin inserate în comunitatea creştină şi să crească în ele simţul de apartenenţă. Pentru aceasta este necesară o pastoraţie inclusivă în parohii, în asociaţii şi în şcoli.

Primul loc de incluziune este, însă, ca întotdeauna, familia. De aceea, şi în acest caz, familiile cu persoane surde sunt protagoniste ale reînnoirii mentalităţii şi a stilului de viaţă. Sunt astfel fie ca destinatare de servicii, pe care în mod necesar le revendică din partea instituţiilor competente; fie ca subiecţi de acţiune promoţională în cadrul civil, social şi eclezial.

Dragi prieteni, s-a făcut mult, graţie şi vouă, pentru a face să crească primirea, incluziunea, întâlnirea, solidaritatea. Dar mai rămâne mult de făcut pentru promovarea persoanelor surde, depăşind izolarea din multe familii şi răscumpărând pe cei care încă sunt obiect de discriminări inacceptabile. Să vă însoţească în această angajare reînnoită rugăciunea mea şi binecuvântarea mea. Dar şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi pentru toată Biserica, pentru ca să devină tot mai mult comunitate fraternă şi ospitalieră.

Din Vatican, 28 septembrie 2018

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.