Categorii

Mesaj adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională cu tema „Pastoraţia vocaţională şi viaţa consacrată. Orizonturi şi speranţe” (Roma, 1-3 decembrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Salut participanţii la acest Congres Internaţional promovat de Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică despre „Pastoraţia vocaţională şi viaţa consacrată. Orizonturi şi speranţe”. Mulţumesc Congregaţiei pentru iniţiativa acestui eveniment care vrea să fie aportul dicasterului la următorul Sinod al Episcopilor care se va ocupa de tema: „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”. Între timp, prin acest mesaj, vă salut pe voi toţi care aţi venit la Roma pentru a participa la această întâlnire, vă asigur şi de rugăciunea mea către Stăpânul secerişului pentru ca acest Congres să-i ajute pe toţi consacraţii să dea un răspuns generos la vocaţia lor şi, în acelaşi timp, să-i ajute pe toţi să intensifice pastoraţia vocaţională printre familii şi tineri în aşa fel încât aceia care sunt chemaţi la urmarea lui Cristos în viaţa consacrată, sau în alte vocaţii în cadrul poporului lui Dumnezeu, să poată găsi canalele adecvate pentru a primi această chemare şi a răspunde la ea cu generozitate.

Înainte de toate doresc să vă prezint câteva convingeri cu privire la pastoraţia vocaţională. Şi prima este aceasta: a vorbi despre pastoraţie vocaţională înseamnă a afirma că orice acţiune pastorală a Bisericii este orientată, prin însăşi natura sa, spre discernământul vocaţional, deoarece obiectivul său ultim este de a-l ajuta pe credincios să descopere drumul concret pentru a realiza proiectul de viaţă la care Dumnezeu îl cheamă.

Slujirea vocaţională trebuie să fie văzută ca sufletul întregii evanghelizări şi al întregii pastoraţii a Bisericii. Fidel faţă de acest principiu nu ezit să afirm că pastoraţia vocaţională nu se poate reduce la activităţi închise în ele însele. Ceea ce s-ar putea transforma în prozelitism şi ar putea duce şi la căderea în „ispita de recrutări uşoare şi neprevăzătoare” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, nr. 64). În schimb, pastoraţia vocaţională trebuie să fie în raport strâns cu evanghelizarea şi educaţia la credinţă, pentru ca pastoraţia vocaţională să fie un adevărat itinerar de credinţă şi să ducă la întâlnirea personală cu Cristos, şi cu pastoraţia obişnuită, în special cu pastoraţia familiei, în aşa fel încât părinţii să asume, cu bucurie şi responsabilitate, misiunea lor de a fi primii animatori vocaţionali ai copiilor, eliberându-se pe ei înşişi şi eliberând pe copiii lor de la blocarea în interiorul perspectivelor egoiste, de calcul şi de putere, care de multe ori apar în sânul familiilor, chiar şi în cele practicante. Asta înseamnă a consolida propunerea vocaţională, precum şi propunerea vocaţională la viaţa consacrată, într-o ecleziologie solidă şi într-o teologie adecvată a vieţii consacrate, care să propună şi să valorizeze în mod oportun toate vocaţiile în rândul poporului lui Dumnezeu.

O a doua convingere este că pastoraţia vocaţională trebuie să aibă „humusul” său mai adecvat în pastoraţia tineretului. Pastoraţia tineretului şi pastoraţia vocaţională trebuie să se ţină de mână. Pastoraţia vocaţională se sprijină, apare şi se dezvoltă în pastoraţia tineretului. La rândul său, pastoraţia tineretului, pentru a fi dinamică, completă, eficace şi cu adevărat formativă, trebuie să fie deschisă la dimensiunea vocaţională. Ceea ce înseamnă că dimensiunea vocaţională a pastoraţiei tineretului nu este ceva care trebuie să se propună numai la sfârşitul întregului proces sau unui grup deosebit de sensibil la o chemare vocaţională specifică, ci care trebuie să se propună constant în cursul întregului proces de evanghelizare şi de educaţie în credinţă a adolescenţilor şi a tinerilor.

O a treia convingere este că rugăciunea trebuie să ocupe un loc foarte important în pastoraţia vocaţională. Domnul spune asta clar: „Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Mt 9,38). Rugăciunea constituie slujirea cea dintâi şi de neînlocuit pe care o putem oferi cauzei vocaţiilor. Dat fiind că vocaţia este mereu un dar al lui Dumnezeu, chemarea vocaţională şi răspunsul la această vocaţie pot să răsune şi să se facă simţite numai în rugăciune, fără ca acest lucru să fie înţeles ca un mijloc uşor pentru a ne dezinteresa de munca în evanghelizarea tinerilor pentru ca să se deschidă la chemarea Domnului. A ne ruga pentru vocaţii presupune, în primul rând, a ne ruga şi a munci pentru fidelitatea faţă de propria vocaţie; a crea locuri în care să fie posibil să se asculte chemarea Domnului; a porni la drum pentru a vesti „evanghelia vocaţiei”, pentru a promova şi a trezi vocaţii. Cine se roagă cu adevărat pentru vocaţii, lucrează neobosit pentru a crea o cultură vocaţională.

Aceste principii mă fac acum să vă prezint câteva provocări pe care le consider importante. O primă provocare este aceea a încrederii. Încredere în tineri şi încredere în Domnul. Încredere în tineri, pentru că sunt mulţi tineri care, deşi aparţin generaţiei „selfie” sau acestei culturi care, mai mult decât „fluide” pare să fie „gazoasă”, caută un sens deplin pentru viaţa lor, chiar dacă nu întotdeauna îl caută acolo unde-l pot găsi. Aici noi consacraţii avem un rol important: a rămâne treji pentru a-i trezi pe tineri, a fi centraţi pe Domnul pentru a-l putea ajuta pe tânăr să se centreze pe El. De multe ori tinerii aşteaptă de la noi o vestire explicită a „evangheliei vocaţiei”, o propunere curajoasă, exigentă evanghelic şi în acelaşi timp profund umană, fără reduceri şi fără rigidităţi. În afară de asta, încredere în Domnul, fiind siguri că El continuă să ridice în poporul lui Dumnezeu diferite vocaţii pentru slujirea Împărăţiei. Trebuie învinsă ispita uşoară care ne face să credem că în unele locuri nu mai este posibil a ridica vocaţii. „Nimic nu este imposibil” lui Dumnezeu (Lc 1,37). Fiecare etapă a istoriei este timp al lui Dumnezeu, şi al nostru, pentru că Duhul său suflă unde vrea, cum vrea şi când vrea (cf. In 3,8). Orice perioadă poate să fie un „kairos2 pentru a secera recolta (cf. In 4,35-38).

O altă provocare importantă este luciditatea. Este necesar să avem o privire ascuţită şi, în acelaşi timp, o privire de credinţă asupra lumii, şi îndeosebi asupra lumii tinerilor. Este esenţial a cunoaşte bine societatea noastră şi actuala generaţie a tinerilor în aşa fel încât, căutând mijloacele oportune pentru a le anunţa Vestea Bună, să le putem vesti şi „evanghelia vocaţiei”. Altminteri am da răspunsuri la întrebări pe care nimeni nu şi le pune.

O ultimă provocare pe care aş vrea s-o semnalez este convingerea. Pentru a propune astăzi unui tânăr acel „vino şi urmează-mă” (cf. In 1,39) este nevoie de îndrăzneală evanghelică; convingerea că urmarea lui Cristos, şi în viaţa consacrată, se merită şi că dăruirea totală de sine pentru cauza Evangheliei este ceva minunat şi frumos care poate da un sens unei întregi vieţi. Numai astfel pastoraţia vocaţională va fi naraţiune a ceea ce se trăieşte şi cu care se umple de sens propria viaţă. Şi numai astfel pastoraţia vocaţională va fi o propunere convingătoare. Tânărul, ca toţi contemporanii noştri, nu mai crede mult în învăţători, vrea în schimb să vadă martori ai lui Cristos (cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, nr. 41).

Dacă dorim ca o propunere vocaţională de a-l urma pe Cristos să atingă inima tinerilor şi aceştia să se simtă atraşi de Cristos şi de sequela Christi proprie vieţii consacrate, pastoraţia vocaţională trebuie să fie:

Diferenţiată, în aşa fel încât să răspundă la întrebările pe care fiecare tânăr şi le pune şi să ofere fiecăruia dintre ei necesarul pentru a umple din belşug dorinţa lor de căutare (cf. In 10,10). Nu se poate uita că Domnul cheamă pe fiecare pe nume, cu istoria sa, şi oferă şi cere fiecăruia un drum personal şi netransferabil în răspunsul său vocaţional.

Narativă. Tânărul vrea să vadă „narat” în viaţa concretă a unui consacrat modelul de urmat: pe Isus Cristos. Pastoraţia „contagierii”, a acelui „vino şi vei vedea”, este unica pastoraţie vocaţională cu adevărat evanghelică, fără gust de prozelitism. „Tinerii simt nevoia de figuri de referinţă apropiate, credibile, coerente şi oneste, în afară de locuri şi ocazii în care să pună la încercare capacitatea de relaţie cu alţii” (Sinodul Episcopilor, a XV-a Adunare Generală Ordinară, Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional. Document pregătitor, 2017, nr. 2). Numai o propunere de credinţă vocaţională întrupată poate intra în viaţa unui tânăr şi nu contrariul.

Eclezială. O propunere de credinţă sau vocaţională adresată tinerilor trebuie să se facă în cadrul eclezial al Conciliului al II-lea din Vatican. Aceasta este „busola pentru Biserică în secolul al XXI-lea” (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, nr. 43) şi pentru viaţa consacrată în zilele noastre. Acest cadru eclezial cere tinerilor o angajare şi o participare la viaţa Bisericii ca actori şi nu ca simpli spectatori. Trebuie să simtă părtaşi şi ai vieţii consacrate, cu activităţile sale, spiritualitatea sa, carisma sa, viaţa sa fraternă, modul său de a trăi urmarea lui Cristos.

Evanghelică şi ca atare angajată şi responsabilă. Propunerea de credinţă, precum şi propunerea vocaţională la viaţa consacrată, trebuie să pornească din centrul oricărei pastoraţii: Isus Cristos, aşa cum ne este prezentat în Evanghelie. Nu foloseşte a evada, nici nu folosesc fugile intimiste sau angajările pur sociale. „Pastoraţia show” sau „pastoraţia de petrecere a timpului” sunt departe de pastoraţia vocaţională. Tânărul trebuie pus în faţa exigenţelor Evangheliei. „Evanghelia este exigentă şi cere să fie trăită cu radicalitate şi sinceritate” (Scrisoare către toţi consacraţii, 21 noiembrie 2014, nr. 20). Tânărul trebuie pus într-o situaţie în care să accepte responsabil consecinţele propriei credinţe şi ale urmării lui Cristos. În acest tip de pastoraţie nu este vorba de a recruta agenţi sociali, ci adevăraţi discipoli ai lui Isus cu porunca nouă a Domnului drept cuvânt de ordine şi cu codul fericirilor ca stil de viaţă.

Însoţită. Un lucru este clar în pastoraţia tineretului: este necesar să fie însoţiţi tinerii, să se meargă cu ei, să fie ascultaţi, să fie provocaţi, să fie zdruncinaţi pentru ca să meargă dincolo de comodităţile în care se tolănesc, să se trezească dorinţa, să li se explice ce anume trăiesc, să fie conduşi la Isus, şi favorizând mereu libertatea pentru ca să răspundă la chemarea Domnului în mod liber şi responsabil (Sinodul Episcopilor, a XV-a Adunare Generală Ordinară, Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional. Document pregătitor, 2017, III, 1). Este necesar să se creeze un climat de încredere, să fie făcuţi tinerii să simtă că sunt iubiţi aşa cum sunt şi pentru ceea ce sunt. Textul despre discipolii din Emaus poate să fie un bun exemplu de însoţire (cf. Lc 24,13-35). Raportul personal cu tinerii din partea consacraţilor este de neînlocuit.

Perseverentă. Cu tinerii trebuie să se fie perseverenţi, să se semene şi să se aştepte cu răbdare ca sămânţa să crească şi într-o zi să poată aduce rod. Agentul de pastoraţie a tineretului în misiunea sa trebuie să fie foarte conştient că munca sa este aceea de a semăna, altcineva va face să crească şi alţii vor aduna roadele.

Tinerească. Nu putem să-i tratăm pe tineri ca şi cum n-ar fi tineri. Pastoraţia tineretului trebuie să fie caracterizată de următoarele caracteristici: dinamică, participativă, bucuroasă, plină de speranţă, îndrăzneaţă, încrezătoare. Şi mereu plină de Dumnezeu, care este Cel de care are mai mare nevoie un tânăr pentru a umple dorinţa sa justă de plinătate: plină de Isus care este unicul drum pe care tinerii trebuie să-l parcurgă, unicul adevăr la care sunt chemaţi să adere, unica viaţă pentru care se merită de dat totul (cf. In 1,35 şu).

Dragi participanţi la acest Congres, două lucruri mi se par sigure în tema pastoraţiei vocaţionale şi a vieţii consacrate. Primul este că nu există răspunsuri magice şi al doilea că vieţii consacrate, ca de altfel întregii Biserici, i se cere o adevărată „convertire pastorală”, nu numai de limbaj, ci şi de stil de viaţă, dacă vrem să ne conectăm cu tinerii pentru a le propune un drum de credinţă şi a le face o propunere vocaţională.

Fie ca nimeni să nu vă fure bucuria de a-l urma pe Isus Cristos şi curajul de a-l propune altora drept calea, adevărul şi viaţa (In 14,6). Să frângem fricile noastre! A venit momentul ca tinerii să viseze şi bătrânii să profeţească (cf. Il 2,28). Să ne ridicăm! „Să trecem la treabă” (cf. Esd 10,4). Tinerii ne aşteaptă. Este ora să pornim la drum.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.