Categorii

Meditaţiile pentru Via Crucis prezidată de Sfântul Părinte în seara de Vinerea Sfântă

A vedea, a întâlni, a se ruga

Meditaţiile celor paisprezece staţiuni ale Via crucis – care va fi prezidată de Papa Francisc la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă, 30 martie – au fost scrise de un grup de tineri, aşa cum s-a întâmplat deja în 2013, când au fost încredinţate câtorva tineri libanezi sub conducerea cardinalului Béchara Boutros Raï, patriarh de Antiohia al maroniţilor. Este vorba despre cincisprezece tineri şi tinere, de vârste cuprinse între 16 şi 27 de ani, dintre care nouă sunt elevi ai liceului din Roma Pilo Albertelli. Grupul a fost coordonat de scriitorul Andrea Monda, care predă religia în acel institut. Textul pe care-l anticipăm, ca de obicei, va fi publicat şi de Libreria Editrice Vaticana. Imaginile – luate din ciclul care ilustrează broşura pregătită de Oficiul Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif – reproduc staţiunile de la Via Crucis realizată în 2013 de ucraineanul Ivan Klimochko pentru capela nunţiaturii apostolice din Cuba.

Staţiunea I

Isus este condamnat la moarte

Din Evanghelia după Luca (23,22-25): Pentru a treia oară le-a spus: „Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nici o vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. El l-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi crimă, iar pe Isus l-a lăsat în voia lor.

Te văd, Isuse, în faţa guvernatorului, care de trei ori încearcă să contrasteze voinţa poporului şi în sfârşit alege să nu aleagă, în faţa mulţumii, care de trei ori este întrebată şi mereu decide împotriva Ta. Mulţimea, adică toţi, adică nimeni. Ascuns în masă, omul pierde propria personalitate, este glas al altor mii de glasuri. Înainte de a te renega pe Tine, se renegă pe sine însuşi, împrăştiind propria responsabilitate în cea fluctuantă a mulţimii fără faţă. Şi totuşi este responsabil. Deviat de incitatori, de Răul care se propagă cu glas viclean şi asurzitor, omul e cel care Te condamnă.

Astăzi noi ne îngrozim în faţa unei astfel de nedreptăţi şi am vrea să ne distanţăm de ea. Dar făcând astfel uităm toate momentele în care noi cei dintâi am ales să-l salvăm pe Baraba şi nu pe Tine. Când urechea noastră a fost surdă la chemarea Binelui, când am preferat să nu vedem nedreptatea în faţa noastră.

În acea piaţă aglomerată, ar fi fost suficient ca o singură inimă să se îndoiască, un singur glas să se ridice împotriva miilor de glasuri ale Răului. De fiecare dată când viaţa ne va pune în faţa unei alegeri, să ne amintim de acea piaţă şi de acea eroare. Să permitem inimilor noastre să se îndoiască şi să impunem glasului nostru să se ridice.

Te rog, Doamne, veghează

asupra alegerilor noastre,

luminează-le cu Lumina ta,

cultivă în noi capacitatea

de a ne întreba:

numai Răul nu se îndoieşte niciodată.

Pomii care îşi înfig

rădăcini în teren,

dacă sunt irigaţi de Rău,

se ofilesc,

dar tu ai pus

rădăcinile noastre în cer

şi ramurile pe pământ

pentru a te recunoaşte şi a te urma.

Staţiunea a II-a

Isus ia crucea pe umeri

Din Evanghelia după Marcu (8,34-35): Chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”.

Te văd, Isuse, încoronat cu spini, în timp ce primeşti crucea ta. O primeşti, aşa cum ai primit mereu totul şi pe toţi. Îţi pun umeri lemnul, greu, cioturos, dar tu nu te răzvrăteşti, nu arunci acel instrument de tortură nedrept şi ruşinos. Îl iei asupra ta şi începi să mergi purtându-l pe umeri. De câte ori m-am răzvrătit şi m-am înfuriat împotriva sarcinilor pe care le-am primit, pe care le-am simţit ca grele sau nedrepte. Tu nu faci aşa. Eşti cu doar câţiva ani mai mare decât mine, astăzi s-ar spune că încă eşti tânăr, dar eşti docil şi iei în serios ceea ce îţi oferă viaţa, fiecare ocazie care ţi se prezintă, ca şi cum ai vrea să mergi până la capătul lucrurilor şi să descoperi că există mereu ceva mai mult decât ceea ce apare, o semnificaţie ascunsă şi surprinzătoare. Graţie ţie înţeleg că aceasta este cruce de mântuire şi de eliberare, cruce de sprijin în piedică, jug uşor, povară care nu apasă.

Din scandalul morţii Fiului lui Dumnezeu, moarte de păcătos, moarte de răufăcător, se naşte harul de a redescoperi în durere învierea, în suferinţă gloria ta, în angoasă mântuirea ta. Aceeaşi cruce, simbol pentru om de umilire şi durere, se revelează acum, prin harul jertfei tale, ca o promisiune: din orice moarte va învia viaţa şi în orice întuneric va străluci lumina. Şi putem exclama: „Bucură-te, cruce, unică speranţă!”.

Te rog, Doamne, fă

ca la lumina Crucii,

simbol al credinţei noastre,

să putem accepta suferinţele

noastre şi, luminaţi

de iubirea ta,

să îmbrăţişăm crucile noastre,

făcute glorioase de moartea

şi învierea ta.

Dăruieşte-ne harul de a privi

la istoriile noastre

şi de a redescoperi în ele

iubirea ta faţă de noi.

Staţiunea a III-a

Isus cade pentru prima oară

Din cartea profetului Isaia (53,4): Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit.

Te văd, Isuse, suferind în timp ce parcurgi calea spre Calvar, încărcat cu păcatul nostru. Şi te văd căzând, cu mâinile şi genunchii la pământ, suferind. Cu câtă umilinţă ai căzut! Câtă umilire simţi acum! Natura ta de om adevărat se vede clar în acest fragment al vieţii tale. Crucea pe care o porţi este grea; ai avea nevoie de ajutor, dar când cazi la pământ nimeni nu te ajută, dimpotrivă, oamenii îşi bat joc de tine, râd în faţa imaginii unui Dumnezeu care cade. Poate că sunt dezamăgiţi, poate că şi-au făcut o idee greşită despre Tine. Uneori credem că a avea credinţă în Tine înseamnă a nu cădea niciodată în viaţă. Împreună cu Tine cad şi eu, şi cu mine ideile mele, acelea pe care le aveam despre Tine: cât de fragile erau!

Te văd, Isuse, că strângi din dinţi şi, complet abandonat iubirii Tatălui, te ridici şi reiei drumul tău. Cu aceşti primi paşi spre cruce, aşa de şovăitori, Isuse, îmi aminteşti de un copil care face primii paşi spre viaţă şi pierde echilibrul şi cade şi plânge, dar apoi continuă. Se încredinţează mâinilor părinţilor şi nu se opreşte; îi este frică, dar merge înainte, pentru că după frică vine încrederea.

Cu curajul tău ne înveţi că eşecurile şi căderile nu trebuie să oprească niciodată drumul nostru şi că avem mereu o alegere: să capitulăm sau să ne ridicăm cu Tine.

Te rog, Doamne,

trezeşte în noi tinerii

curajul de a ne ridica după

fiecare cădere

exact cum ai făcut tu

pe calea Calvarului.

Te rog, fă ca să ştim

mereu să apreciem

darul foarte mare şi preţios

al vieţii

şi ca eşecurile şi căderile

să nu fie niciodată un motiv

pentru a o arunca,

fiind conştienţi că

dacă ne încredem în Tine,

putem să ne ridicăm

şi să găsim forţa de a merge

înainte,

mereu.

Staţiunea a IV-a

Isus o întâlneşte pe mama sa

Din Evanghelia după Luca (2,34-35): Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”.

Te văd, Isuse, când o întâlneşti pe mama ta. Maria este acolo, merge pe drumul aglomerat, sunt multe persoane alături de ea. Singurul lucru care o deosebeşte de ceilalţi este faptul că ea este acolo pentru a-l însoţi pe fiul său. O situaţie care se petrece zilnic: mamele îi însoţesc pe copii la şcoală, sau la medic, sau îi duc cu ele la muncă. Însă Maria se deosebeşte de celelalte mame: ea îl însoţeşte pe fiul său la moarte. A vedea pe propriul fiu murind este cea mai rea soartă care se poate ura unei persoane, cea mai nenaturală; încă şi mai atroce dacă fiul, nevinovat, moare prin mâna dreptăţii. Ce scenă nenaturală şi nedreaptă în faţa ochilor mei! Mama mea m-a educat la simţul dreptăţii şi să am încredere în viaţă, dar ceea ce văd astăzi ochii mei nu are nimic din aceasta, este lipsit de sens şi este plin de durere.

Te văd, Marie, în timp ce-l priveşte pe sărmanul tău băiat: are semnele biciuirii pe spate şi este constrâns să suporte povara crucii, probabil în curând va cădea sub ea din cauza oboselii. Şi totuşi ştiai că, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla, ţi se profeţise, dar acum când s-a întâmplat este total diferit; şi aşa este mereu, suntem mereu nepregătiţi în faţa vieţii, a cruzimii sale. Marie, acum eşti tristă, aşa cum ar fi orice femeie în locul tău, dar nu eşti disperată. Ochii tăi nu sunt stinşi, nu privesc în gol, tu nu mergi cu capul plecat. Eşti strălucitoare şi în tristeţea ta, pentru că ai speranţă, ştii că aceea a fiului tău nu va fi o călătorie numai dus şi ştii, simţi asta, aşa cum numai mamele o simt, că îl vei revedea curând.

Te rog, Doamne: ajută-ne

să ţinem cont mereu

de exemplul Mariei,

care a acceptat moartea

fiului său

ca mister mare

de mântuire.

Ajută-ne să acţionăm cu privirea

orientată spre binele celorlalţi

şi să murim în speranţa

învierii

şi cu conştiinţa

că nu suntem singuri niciodată,

nici abandonaţi de Dumnezeu,

nici de Maria,

mamă bună care mereu

îi are la inimă pe fiii săi.

Staţiunea a V-a

Simon din Cirene îl ajută pe Isus să poarte crucea

Din Evanghelia după Luca (23,26): Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus.

Te văd, Isuse, strivit sub povara crucii. Văd că nu te descurci singur; chiar în momentul efortului cel mai mare, ai rămas singur, nu sunt cei care se declarau prieteni ai tăi: Iuda te-a trădat, Petru te-a renegat, ceilalţi te-au abandonat. Dar iată o întâlnire neaşteptată, un cineva, un om oarecare, care probabil a auzit vorbindu-se despre tine sau nu te-a urmat şi în schimb acum este aici, alături de tine, umăr la umăr, să împărtăşească jugul tău. Se numeşte Simon şi este un străin care vine de departe, din Cirene. Pentru el astăzi un neprevăzut, care se revelează o întâlnire.

Sunt infinite întâlnirile şi ciocnirile pe care le trăim în fiecare zi, mai ales noi tinerii care intrăm încontinuu în contact cu realităţi noi, cu persoane noi. Şi în întâlnirea neaşteptată, în incident, în surpriza nemaiauzită este ascunsă oportunitatea de a iubi, de a recunoaşte ceea ce este mai bun în aproapele, chiar şi atunci când ni se pare diferit.

Uneori ne simţi ca tine, Isuse, abandonaţi de cei pe care-i credeam prietenii noştri, sub o povară care ne striveşte. Dar nu trebuie să uităm că există un Simon din Cirene gata să ia crucea noastră. Nu trebuie să uităm că nu suntem singuri şi din această conştiinţă putem scoate forţa pentru a lua asupra noastră crucea celui pe care-l avem lângă noi.

Te văd, Isuse: acum se pare că simţi un pic de alinare, reuşeşti o clipă să respiri, acum când nu mai eşti singur. Şi îl văd pe Simon: cine ştie dacă a experimentat că jugul tău este uşor, cine ştie dacă îşi dă seama ce înseamnă acel neprevăzut în viaţa sa.

Doamne, te rog

pentru ca fiecare dintre noi

să poată găsi curajul

de a fi ca Simon din Cirene,

care ia crucea

şi urmează paşii tăi.

Fiecare dintre noi să fie aşa de umil

şi puternic

încât să luăm asupra noastră crucea

celui pe care-l întâlnim.

Fă ca, atunci când ne simţim singuri,

să putem recunoaşte

pe drumul nostru

un Simon din Cirene

care se opreşte şi ia asupra sa

povara noastră.

Dăruieşte-ne să ştim să căutăm

ceea ce este mai bun în fiecare persoană,

să fim deschişi la orice

întâlnire şi în diversitate.

Te rog pentru ca fiecare dintre noi

să se poată descoperi

pe neaşteptate alături de tine.

Staţiunea a VI-a

Veronica şterge faţa lui Isus

Din cartea profetului Isaia (53,2-3): Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinţei, de care îţi ascunzi faţa. Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă.

Te văd, Isuse, lipsit, aproape de nerecunoscut, tratat ca ultimul dintre oameni. Mergi cu greu spre moartea ta cu faţa însângerată şi desfigurată, chiar dacă blândă şi smerită ca întotdeauna, îndreptată în sus. O femeie îşi face loc printre mulţime pentru a observa de aproape acea faţă a ta care, probabil, de atâtea ori a vorbit sufletului său şi pe care ea o iubise. Nu o lasă să treacă, sunt mulţi, prea mulţi, şi înarmaţi. Dar pe ea toate aceste nu o interesează, este determinată să ajungă la tine şi reuşeşte pentru o clipă să te atingă, să te mângâie cu marama ei. Forţa sa este forţa duioşiei. Ochii voştri s-au intersectat o clipă, faţa în faţa celuilalt.

Acea femeie, Veronica, despre care nu ştim nimic, nu-i cunoaştem istoria, îşi câştigă paradisul cu un simplu gest de caritate. Se apropie de tine, observă faţa ta sfâşiată şi o iubeşte şi mai mult decât înainte. Veronica nu se opreşte la aparenţă, astăzi atât de importantă în societatea noastră a imaginilor, ci iubeşte necondiţionat o faţă urâtă, neîngrijită, nemachiată şi imperfectă. Acea faţă, faţa ta, Isuse, chiar în imperfecţiunea sa arată perfecţiunea iubirii tale faţă de noi.

Te rog, Isuse, dă-mi forţa

de a mă apropia de celelalte persoane,

de orice persoană,

tânără sau bătrână, săracă sau bogată,

îndrăgită de mine sau necunoscută,

şi să văd pe feţele acelea

faţa ta.

Ajută-mă să nu întârzii

să-l ajut pe aproapele,

în care tu locuieşti,

aşa cum Veronica a alergat la tine

pe calea Calvarului.

Staţiunea a VII-a

Isus cade a doua oară

Din cartea profetului Isaia (53,8.10): A fost luat cu violenţă şi judecată; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii,
pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit. […] Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă.

Te văd, Isuse, căzând iarăşi în faţa ochilor mei. Căzând iarăşi îmi demonstrezi că eşti om, un adevărat om. Şi văd că te ridici din nou, mai hotărât decât înainte. Nu te ridici cu mândrie; nu există orgoliu în privirea ta, există iubire. Şi în continuarea drumului tău, ridicându-te după fiecare cădere, vesteşti Învierea ta, demonstrezi că eşti gata să iei încă o dată şi pentru totdeauna, pe umerii tăi însângeraţi, povara păcatului omului.

Căzând iarăşi ne-ai trimis un mesaj clar de umilinţă, ai căzut la pământ, pe acel humus din care suntem născuţi noi „umani”. Suntem pământ, suntem noroi, suntem nimic în comparaţie cu tine. Dar tu ai voit să devii ca noi şi acum te arăţi aproape de noi, cu înseşi trudele noastre, înseşi slăbiciunile noastre, cu însăşi sudoarea frunţii noastre. Acum şi tu, în această vineri, cum ni se întâmplă şi nouă, eşti doborât de durere. Dar tu ai forţa de a merge înainte, nu-ţi este frică de dificultăţile pe care le poţi întâlni şi ştii că la sfârşitul trudei este paradisul; te ridici pentru a te îndrepta chiar acolo, pentru a ne deschide porţile împărăţiei tale. Un rege straniu eşti, un rege în praf.

Simt o ameţeală: noi nu suntem vrednici să comparăm trudele noastre şi căderile noastre cu ale tale. Ale tale sunt o jertfă, jertfa mai mare decât vor putea vreodată să vadă ochii mei şi întreaga istorie.

Te rog, Doamne, fă

ca să fim gata să ne ridicăm

după ce am căzut,

ca să putem învăţa

ceva din eşecurile noastre.

Aminteşte-ne că atunci când ne revine

nouă să greşim şi să cădem,

dacă suntem cu tine şi strângem

mâna ta,

putem învăţa şi să ne ridicăm.

Fă ca noi tinerii să putem

duce la toţi mesajul tău

de umilinţă

şi ca generaţiile viitoare

să deschidă ochii spre tine

şi să ştie să înţeleagă

iubirea ta.

Învaţă-ne să-l ajutăm pe cel care suferă

şi cade lângă noi:

să ştergem sudoarea sa

şi să întindem mâna

pentru a-l ridica.

Staţiunea a VIII-a

Isus întâlneşte femeile din Ierusalim

Din Evanghelia după Luca (23,27-31): Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut şi pieptul care n-a alăptat!» Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: Cădeţi peste noi! şi colinelor: Acoperiţi-ne! Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”.

Te văd şi te ascult, Isuse, în timp ce le vorbeşti femeilor pe care le întâlneşti de-a lungul drumului tău spre moarte. În toate zilele tale ai trecut întâlnind atâtea persoane, ai mers în întâmpinare şi ai vorbit cu toţi. Acum vorbeşti cu femeile din Ierusalim care te văd şi plâng. Şi eu sunt una dintre acele femei. Dar tu, Isuse, în avertismentul tău foloseşti cuvinte care mă lovesc, sunt cuvinte concrete şi directe; la un prim impact pot să apară dure şi severe pentru că sunt autentice. De fapt, astăzi suntem obişnuiţi cu o lume formată din eufemisme, o ipocrizie rece învăluie şi filtrează ceea ce vrem să spunem realmente; avertismentele se evită tot mai mult, se preferă să fie lăsat celălalt în voia propriului destin, neavând grijă să fie solicitat pentru binele său.

În timp ce tu, Isuse, vorbeşti femeilor ca un tată, chiar reproşându-le; cuvintele tale sunt cuvinte de adevăr şi ajung imediat cu singurul scop al corectării, nu al judecării. Este un limbaj diferit de al nostru, tu vorbeşti mereu cu umilinţă şi ajungi direct la inimă.

În această întâlnire, ultima înainte de cruce, reiese încă o dată iubirea ta fără măsură faţă de cei din urmă şi cei marginalizaţi; de fapt, în acel timp, femeile nu erau considerate demne de a fi interpelate, în timp ce tu, în gentileţea ta, eşti cu adevărat revoluţionar.

Te rog, Doamne, fă ca eu,

împreună cu femeile şi cu

bărbaţii din această lume,

să putem deveni tot

mai caritabili

faţă de cei nevoiaşi,

exact cum făceai tu.

Dă-ne forţa de a merge

împotriva curentului

şi de a intra în contact autentic

cu alţii,

făcând punţi şi evitând

să ne închidem în egoismul

care ne conduce la singurătatea

păcatului.

Staţiunea a IX-a

Isus cade a treia oară

Din cartea profetului Isaia (53,5-6): Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi. Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor.

Te văd, Isuse, în timp ce cazi pentru a treia oară. De două ori deja ai căzut şi de două ori te-ai ridicat. Nu mai sunt limite la trudă şi la durere, de acum pari înfrânt definitiv, în această a treia şi ultimă cădere. De câte ori, în viaţa de toate zilele, ni se întâmplă să cădem! Cădem aşa de multe ori încât pierdem numărul, dar sperăm mereu că fiecare cădere este ultima, pentru că este nevoie de curajul speranţei pentru a înfrunta suferinţa. Când unul cade de atâtea ori, la sfârşit forţele se prăbuşesc şi speranţele dispar definitiv.

Mă imaginez alături de tine, Isuse, în parcursul care te conduce la moarte. Este dificil să cred că eşti chiar tu Fiul lui Dumnezeu. Cineva a încercat deja să te ajute, dar de acum eşti epuizat, eşti oprit, paralizat şi pare că nu vei mai reuşi să mergi înainte. Dar iată că dintr-o dată văd că te ridici, îţi îndrepţi picioarele şi spinarea, atât cât este posibil cu o cruce pe umeri, şi începi să mergi, din nou. Da, mergi să mori, dar vrei să faci asta până la capăt. Probabil aceasta este iubirea. Ceea ce înţeleg este că nu contează de câte ori vom cădea, va exista mereu ultima, probabil cea mai rea, încercarea cea mai teribilă în care suntem chemaţi să găsim forţa pentru a ajunge la capătul parcursului. Pentru Isus capătul este răstignirea, absurdul morţii, dar care revelează o semnificaţie mai profundă, un scop mai înalt, acela de a ne mântui pe toţi.

Te rog,  Doamne, dăruieşte-ne

în fiecare zi

curajul pentru a merge înainte

pe drumul nostru.

Fă ca să primim până

la capăt

speranţa şi iubirea

pe care ni le-ai dăruit.

Toţi să poată înfrunta provocările

vieţii

cu forţa şi credinţa cu care

tu ai trăit

ultimele momente

în drumul tău

spre moartea pe cruce.

Staţiunea a X-a

Isus este despuiat de haine

Din Evanghelia după Ioan (19,23): După ce soldaţii l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui soldat o parte, şi tunica. Însă tunica era fără cusătură, ţesută dintr-o bucată, de sus până jos.

Te văd, Isuse, gol, aşa cum nu te-am văzut niciodată. Te-au privat de haine, Isuse, şi le joacă la zaruri. În ochii acestor oameni ai pierdut unica fărâmă de demnitate care îţi rămăsese, unicul obiect pe care-l posedai pe acest drum al tău de suferinţă. La începutul timpurilor, Tatăl tău a cusut haine pentru oameni, pentru a-i îmbrăca în demnitate; acum, nişte oameni le smulg de pe tine. Te văd, Isuse, şi văd un tânăr migrant, trup distrus care vine într-o ţară prea adesea crudă, gata să-i ia haina, unicul său bun, şi s-o vândă; să-l lase aşa numai cu crucea sa, ca a ta, numai cu pielea sa martirizată, ca a ta, numai cu ochii săi mari de durere, ca ai tăi.

Dar este ceva ce oamenii uită des cu privire la demnitate: ea se află sub pielea ta, este parte din tine şi va fi mereu cu tine, şi mai mult încă în acest moment, în această goliciune.

Aceeaşi goliciune cu care venim pe lume este aceea cu care pământul ne primeşte în seara vieţii. De la o mamă la alta. Şi acum aici, pe această colină, este şi mama ta, care te vede din nou gol.

Te văd şi înţeleg măreţia şi splendoarea demnităţii tale, a demnităţii fiecărui om, pe care nimeni n-o va putea şterge vreodată.

Te rog, Doamne, fă ca noi toţi

să putem recunoaşte

demnitatea proprie a naturii

noastre,

şi atunci când ajungem

goi şi singuri în faţa altora.

Fă ca să putem mereu

vedea demnitatea altora

şi s-o stimăm, şi s-o păzim.

Te rugăm să ne dai

curajul necesar

pentru a ne înţelege pe noi înşine

dincolo de ceea ce ne îmbracă;

şi să acceptăm goliciunea

care ne aparţine

şi ne aminteşte sărăcia noastră,

de care tu te-ai îndrăgostit

până acolo încât să-ţi dai viaţa pentru noi.

Staţiunea a XI-a

Isus este răstignit

Din Evanghelia după Luca (23,33-34): Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.

Te văd, Isuse, despuiat de toate. Au voit să te pedepsească pe tine, nevinovat, pironindu-te pe lemnul crucii. Ce aş fi făcut eu în locul lor, aş fi avut curajul de a recunoaşte adevărul tău, al meu? Tu ai avut forţa de a suporta povara unei cruci, de a nu fi crezut, de a fi condamnat pentru cuvintele tale incomode. Astăzi nu reuşim să digerăm o critică, ca şi cum orice cuvânt ar fi rostit pentru a ne răni.

Tu nu te-ai oprit nici în faţa morţii, ai crezut profund în misiunea ta şi te-ai încrezut în Tatăl tău. Astăzi, în lumea Internetului, suntem aşa de condiţionaţi de tot ceea ce circulă în reţea încât uneori mă îndoiesc şi de cuvintele mele. Dar cuvintele tale sunt diferite, sunt puternice în slăbiciunea ta. Tu ne-ai iertat, nu ai ţinut supărare, ai învăţat să întorci obrazul celălalt şi ai mers mai departe, până la jertfirea totală a persoanei tale.

Privesc în jurul meu şi văd ochi ţintuiţi de ecranul telefonului, angajaţi pe social network pentru a pironi orice eroare a altora fără posibilitatea de iertare. Oameni care, deveniţi pradă urii, urlă de a urî pentru motivele cele mai banale.

Privesc rănile tale şi sunt conştient, acum, că eu n-aş fi avut forţa ta. Dar sunt aşezat aici la picioarele tale şi mă despoi şi eu de orice ezitare, mă ridic de la pământ pentru a putea fi mai aproape de tine, chiar şi numai cu câţiva centimetri.

Te rog, Doamne, fă ca,

în faţa binelui,

eu să pot avea promptitudinea

de a-l recunoaşte;

fă ca, în faţa

unei nedreptăţi, eu să pot avea

curajul de a lua

în  mână viaţa mea şi să acţionez

diferit;

fă ca să mă pot elibera de toate

fricile

care ca nişte cuie mă

paralizează şi mă ţin

departe

de viaţa pe care tu ai sperat-o

şi ai pregătit-o pentru noi.

Staţiunea a XII-a

Isus moare pe cruce

Din Evanghelia după Luca (23,44-47): Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul. Când centurionul a văzut ceea ce s-a întâmplat, l-a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, omul acesta era drept”.

Te văd, Isuse, şi de data aceasta n-aş vrea să te văd. Mori. Erai frumos de privit când vorbeai mulţimilor, dar acum totul s-a terminat. Şi eu nu vreau să văd sfârşitul; de prea multe ori mi-am întors privirea în altă parte, aproape că m-am obişnuit să alung durerea şi moartea, m-am anesteziat.

Strigătul tău pe cruce este puternic, sfâşietor: nu eram pregătiţi pentru atâta chin, nu suntem pregătiţi, nu vom fi pregătiţi niciodată. Fugim din instinct, cuprinşi de panică, în faţa morţii şi a suferinţei, le refuzăm, preferăm să privim în altă parte sau să închidem ochii. În schimb tu rămâi acolo pe cruce, ne aştepţi cu braţele deschise, deschizându-ne ochii.

Este un mister mare, Isuse: ne iubeşti murind, fiind abandonat, dăruindu-l pe duhul tău, împlinind voinţa Tatălui, retrăgându-te. Tu rămâi pe cruce, şi gata. Nu încerci să explici misterul morţii, al consumării tuturor lucrurilor, faci mai mult: îl traversezi cu tot trupul tău şi duhul tău. Un mister mare, care continuă să ne interogheze şi să ne neliniştească; ne provoacă, ne invită să deschidem ochii, să ştim să vedem iubirea ta şi în moarte, ba chiar pornind chiar de la moarte. Acolo ne-ai iubit: în condiţia noastră cea mai adevărată, neeliminabilă şi inevitabilă. Acolo percepem, deşi încă în mod imperfect, prezenţa ta vie, autentică. De asta, mereu, ne va fi sete: de apropierea ta, de faptul de a fi Dumnezeu cu noi.

Te rog, Doamne,

deschide ochii mei,

ca eu să te văd şi

în suferinţe,

în moarte, în sfârşitul care nu

este adevăratul sfârşit.

Tulbură indiferenţa mea

cu crucea ta, zdruncină

aţipirea mea.

Interoghează-mă mereu

cu misterul tău tulburător,

care depăşeşte moartea

şi dăruieşte viaţa.

Staţiunea a XIII-a

Isus este coborât de pe cruce

Din Evanghelia după Ioan (19,38-40): După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-l lase să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit şi a luat trupul lui Isus. A venit şi Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de mir şi aloe, cam de o sută de litre. Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei.

Te văd, Isuse, tot acolo, pe cruce. Un om în carne şi oase, cu fragilităţile sale, cu fricile sale. Cât ai suferit! Este o scenă insuportabilă, poate tocmai pentru că este pătrunsă de umanitate: acesta este cuvântul cheie, cifra drumului tău, presărat de suferinţă şi de trudă. Chiar acea umanitate pe care adesea uităm s-o recunoaştem în tine şi s-o căutăm în noi înşine şi în alţii, prea cuprinşi de o viaţă care apasă pe acceleraţie, orbi şi surzi în faţa dificultăţilor şi a durerii celuilalt.

Te văd, Isuse: acum nu mai eşti acolo, pe cruce; te-ai întors de unde ai venit, aşezat pe pântecele pământului, pe pântecele mamei tale. Acum suferinţa a trecut, a dispărut. Aceasta este ora milei. În trupul tău fără viaţă răsună forţa cu care ai înfruntat suferinţa; sensul pe care ai reuşit să i-l dai se reflectă în ochii celui care este încă acolo şi ţi-a rămas alături şi va rămâne mereu alături de tine în iubire, dăruită şi primită. Se deschide pentru tine, pentru noi, o nouă viaţă, cea cerească, fiind caracterizată de ceea ce rezistă şi nu este frântă de moarte: iubirea. Tu eşti aici, cu noi, în fiecare clipă, în fiecare pas, în fiecare incertitudine, în fiecare umbră. În timp ce umbra mormântului se lungeşte peste trupul tău întins în braţele mamei tale, eu te văd şi mi-e frică să nu disper, am încredere că lumina, lumina ta, va străluci din nou.

Te rog, Doamne,

fă ca în noi să fie mereu

vie speranţa,

credinţa în iubirea ta

necondiţionată.

Fă ca să putem menţine

mereu vie şi aprinsă

privirea spre mântuirea

veşnică,

şi să reuşim să găsim

răcorire şi pace

pe drumul nostru.

Staţiunea a XIV-a

Isus este aşezat în mormânt

Din Evanghelia după Ioan (19,41-42): În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Nu te mai văd, Isuse, acum e întuneric. Cad umbre lungi de pe coline şi luminile Shabbat-ului strălucesc în Ierusalim, în afara caselor şi în camere. Bat împotriva porţilor cerului, închis şi invincibil: pentru cine este atâta singurătate? Cine poate dormi într-o astfel de noapte? Răsună oraşul de plânsetele copiilor, de cântările mamelor, de inspecţiile soldaţilor: moare această zi şi numai tu ai adormit. Dormi? Şi pe cel fel de pat? Ce pătură te ascunde de lume?

De departe Iosif din Arimateea a urmat paşii tăi şi acum în vârful picioarelor te însoţeşte în somn, te sustrage privirilor celor indignaţi şi ale celor răi. Un giulgiu învăluie frigul tău, şterge sângele şi sudoarea şi plânsul. De pe cruce te prăbuşeşti, dar cu uşurinţă. Iosif te ţine pe umeri, dar tu eşti uşor: nu porţi povara morţii, nu a urii, nici a supărării. Dormi ca atunci când pe paiele umede erai înfăşat şi un alt Iosif te ţinea în braţe. Aşa cum atunci nu era loc pentru tine, acum nu ai unde să-ţi rezemi capul: dar pe Calvar, pe încăpăţânarea lumii, acolo creşte o grădină unde încă nimeni n-a fost înmormântat vreodată.

Unde ai plecat, Isus? Unde ai coborât, dacă nu în adânc? Unde, dacă nu în locul încă neumblat, în chilia cea mai îngustă? Eşti prins chiar în laţurile noastre, eşti închis chiar în tristeţea noastră: ca şi noi ai mers pe pământ şi acum sub pământ ca şi noi îţi faci spaţiu.

Aş vrea să alerg departe, dar înlăuntrul meu eşti tu; nu trebuie să ies ca să te caut, pentru că tu baţi la uşa mea.

Te rog, Doamne, care nu

te-ai manifestat în gloria

ci în tăcerea unei nopţi

întunecate.

Tu care nu priveşti

suprafaţa, ci vezi în ascuns

şi în adânc intri,

din adânc ascultă

glasul nostru:

fă ca să putem, obosiţi,

să ne odihnim în tine,

să recunoaştem în tine

natura noastră,

se vedem în iubirea feţei tale

care doarme

frumuseţea noastră pierdută.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.