Categorii

Măsura lumii. Crucea după John Henry Newman

Cu patru ani înainte de convertirea sa, în Duminica Floriilor 1841 (9 aprilie), John Henry Newman a rostit o predică despre „Crucea lui Cristos, măsura lumii”. Conţinutul acestei omilii arată fascinaţia misterului esenţial al credinţei creştine.

În această predică Newman porneşte de la faptul că oamenii care gândesc îşi pun întrebarea cu privire la semnificaţia şi interpretarea corectă a evenimentelor din lume, a cursului istoriei şi a evenimentelor din propria viaţă. Caută, pe scurt, o „cheie” pentru înţelegerea lumii. Ce este cheia corectă, interpretarea creştină a lumii? Newman răspunde: „Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. Moartea Cuvântului veşnic făcut trup ne învaţă exact ce anume trebuie să credem şi ce anume trebuie să spunem despre această lume. Crucea sa a dat valoarea justă la tot ceea ce vedem”.

Newman aplică această cheie în mod concret la diferite domenii ale vieţii umane. Începe cu căutarea umană a onoarei, a luxului şi a influenţei asupra altora: „Mergi la curtea suveranilor şi vezi comorile şi geniul a întregi popoare adunate pentru a onora un simplu om; observă cum mulţimile se supun câtorva indivizi; gândeşte-te la formalităţi şi la ceremonial, la luxul exterior, la grade şi la etichete, şi nu uita de lauda deşartă: vrei să ştii ce valorează toate acestea? Priveşte crucea lui Cristos”.

Predicatorul se îndreaptă apoi spre geloziile, invidiile şi egoismele din lumea politică, economică şi socială: „Observă geloziile reciproce ale naţiunilor, rivalităţile comerciale, armatele şi flotele adunate pentru bătălie; examinează diferitele grupuri în care este divizată societatea, partidele sale şi luptele sale interne, maşinaţiunile celor ambiţioşi şi intrigile celor puternici. Care va fi sfârşitul aceste agitări? Mormântul. Care este măsura ei? Crucea”.

Newman vorbeşte după aceea despre orgoliul şi despre mândria intelectului şi a ştiinţei: „Gândeşte-te la minunatele descoperiri spre care omul este concentrat, la dezvoltările tehnice care rezultă din asta, la realizările aproape miraculoase care arată puterea sa; dar în acelaşi timp reflectează asupra orgoliului şi asupra siguranţei raţiunii şi asupra cultului suprem faţă de lucrurile materiale care rezultă din asta. Vreo să-ţi formezi o judecată dreaptă despre toate acestea? Priveşte crucea”.

Newman nu uită nici lumea disperată a sărăciei şi a mizeriei: „Ia contact cu săracii şi cu cei abandonaţi, cu cei asupriţi şi cu prizonierii; mergi unde mâncarea este insuficientă şi cazările nepotrivite; gândeşte-te la suferinţă, la bolile prelungite şi la cele mai dureroase, la tot ceea ce provoacă frică şi repulsie, şi priveşte crucea, dacă vrei să ştii ce anume trebuie să gândeşti despre toate acestea”.

Subtitlul acestei predici este un cuvânt al sfântului Ioan: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Bazându-se pe această afirmaţie, Newman este convins că în cruce totul şi toţi se întâlnesc: „Totul este subordonat ei şi este legat de ea. Ea este centrul şi explicaţia, pentru că Isus a fost înălţat pe ea pentru a atrage la sine totul, oameni şi lucruri”.

Oricum se constată, aşa continuă Newman, că această cheie de interpretare nu este accesibilă tuturor. Lumea apare adesea mai atrăgătoare decât principiile creştine austere; oamenii cred că sunt creaţi pentru a se bucura de lucrurile din lume. Învăţătura crucii pare să facă incompatibile între ele cele două elemente ale unui sistem care în schimb par să fie făcute unul pentru celălalt, îndepărtând rodul de la cel care este destinat să-l mănânce şi bucuria de la cel care în schimb ar trebui să se bucure de el.

Newman răspunde la această obiecţie făcând aluzie la ispita din paradis. Sedusă de diavol, Eva şi-a dat seama că rodul pomului oprit era bun de mâncat şi plăcut ochilor (cf. Gen 3,6). A mâncat din rod şi i-a dat şi lui Adam: „Aşadar, ce este straniu”, se întreabă Newman, „că şi noi, descendenţi ai primilor părinţi, ne aflăm într-o lume în care creşte rodul oprit, că încercarea noastră constă tocmai în a-l avea la îndemână şi că fericirea noastră se află în a şti să renunţăm la el?”.

Teologul din Oxford adaugă că este superficial a considera că viaţa în această lume este făcută pentru plăcere. Cel care nu se opreşte la aparenţa lucrurilor şi a evenimentelor, ci priveşte în profunzime, vede repede realitatea foarte răspândită a mizeriei, a suferinţei, a tristeţii, a păcatului. „Deci crucea lui Cristos nu face decât să ne înveţe anticipat care va fi experienţa noastră a lumii. Ea ne cere, este adevărat, să ne căim de păcatele noastre în timp ce totul în jurul nostru este zâmbet şi atracţie; dar dacă nu ne îngrijim de asta, pe parcurs, înseşi pedeapsa dură a păcatului ne va constrânge la plâns”.

Putem admite că învăţătura crucii nu apare clară pentru lume. „Adevărurile pe care ea ni le revelează sunt ascunse şi la prima vedere ne înspăimântă, aşa încât putem fi tentaţi să ne răzvrătim. Se poate întâmpla ca şi noi să spunem, ca sfântul Petru: «Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată» (Mt16,22). Şi totuşi învăţătura sa este adevărată: adevărul nu se află la suprafaţă ci în profunzime”. În mod asemănător, adevăraţii creştini nu spun tuturor propriul secret, ci trăiesc „în credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20). Şi postul creştin, de exemplu, trebuie să fie ascuns în aşa fel încât celălalt nu-şi dă seama (Mt 6,17). Astfel adevărul Răstignitului este, conform cuvintelor sfântului Paul, un mister al înţelepciunii „ascunse” a lui Dumnezeu (1Cor 2,7) – ascunsă pentru lume, ascunsă în sufletul credinciosului.

Pentru aceste motive Newman numeşte sublima învăţătură a crucii „inima religiei” şi explică: „Se poate spune că inima este sediul vieţii; este izvorul mişcării, al căldurii, al activităţii: din inimă sângele circulă până la părţile cele mai periferice ale trupului. Inima face în aşa fel încât omul să rămână puternic şi să poată folosi facultăţile sale; dăruieşte creierului puterea de a gândi; şi dacă se îmbolnăveşte şi nu mai funcţionează, omul moare. În acelaşi mod sfânta învăţătură a jertfei ispăşitoare a lui Cristos este principiul vital din care creştinul trăieşte, şi fără de care creştinismul nu există”. Renunţând la această învăţătură ar face zadarnice toate celelalte învăţături ale credinţei. A crede în divinitatea lui Cristos, în umanitatea sa, în Sfânta Treime, în judecata viitoare şi în învierea trupului n-ar fi credinţă autentic creştină fără a adera şi la învăţătura jertfei lui Cristos.

În sfârşit, Newman scoate în evidenţă că creştinismul nu este o religie tristă. Este adevărat că credinţa creştină ne împiedică să devenim superficiali şi să ne pierdem în satisfacţiile trecătoare şi zadarnice din această lume. Crucea lui Cristos mai întâi se dovedeşte dureroasă, însă, încet-încet, din suferinţă vor odrăsli pace şi mângâiere. Astfel crucea ne deschide calea spre înviere, bucurie, victorie pascală. De aceea Newman afirmă că nu trebuie să ne încredem în lume, nu trebuie să începem de la lume, „ci de la credinţă, de la Cristos, de la crucea sa şi de la umilirea la care ea ne conduce. Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei şi toate celelalte lucruri ni se vor adăuga (cf. Mt 6,33). Numai cel care a ales lumea invizibilă ca punct de plecare, va putea să se bucure realmente şi de lumea vizibilă. Numai cel care mai întâi a postit, va putea după aceea să se bucure. Numai cel care a învăţat să nu abuzeze de bunurile pământului, va putea după aceea să se folosească de ele. Numai cel care interpretează realităţile pământeşti ca imagini ale realităţilor viitoare şi le părăseşte pe acelea din iubire faţă de acestea, va deveni moştenitor a toate”.

În concluzie, conform lui Newman umilinţa lui Dumnezeu se arată în faptul că Atotputernicul a devenit neputincios, Veşnicul a devenit temporal, Dumnezeul mare a devenit un mic om, un răstignit. Tocmai prin condescendenţa sa, prin intermediul legăturilor iubirii, ne atrage la sine, ne primeşte ci fii ai săi şi ne uneşte în Biserica sa. crucea este cheia pentru înţelegerea vocaţiei noastre creştine în lume.

De Hermann Geissler

(După L’Osservatore Romano, 31 octombrie 2018)

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.