Categorii

Luther ecumenic

În mod normal se indică începutul ecumenismului modern cu conferinţa mondială misionară de la Edinburgh în 1910. Conferinţa concluzionase că obstacolul cel mai mare în calea propagării misionare a Evangheliei constă în divizarea creştinătăţii în atâtea Biserici despărţite. Aceasta este o teză care astăzi, mai mult ca oricând, cere atenţia noastră. Ea spune că ecumenismul nu este un program instituţional şi organizator. Nu este vorba despre o reintegrare de Biserici ca instituţii. Tema călăuzitoare este propagarea Evangheliei. Conciliul al II-lea din Vatican a asumat aceeaşi poziţie. În decretul despre ecumenism el afirmă: „Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura”.

Astfel, epoca ecumenică trebuie inserată în istoria bimilenară a predicării Evangheliei în care Domnul, înviat în Duh, se face prezent în istorie cu predicarea Evangheliei.

Deşi nu se poate afirma cu certitudine că Martin Luther a fost un ecumenist în sens modern, şi el poate să fie încadrat în acest context, pentru că, la început, intenţia sa fundamentală nu era să constituie o Biserică reformatoare despărţită, ci să demareze o reformă, sau mai bine zis, o convertire evanghelică a Bisericii universale, pe care am numi-o astăzi o nouă evanghelizare a Bisericii care trebuie mereu reformată. Din motive multiple, fie teologice fie non-teologice, şi din vina tuturor părţilor implicate, reforma protestantă şi reforma catolică (aşa cum o numim astăzi, în loc de contrareformă), au ajuns într-un confesionalism şi într-un pluralism de Biserici opuse unele altora.

Programul ecumenic ar trebui să fie formulat în următorii termeni: un catolicism evanghelic şi un protestantism catolic. La ce punct suntem pe acest drum ecumenic? Am redescoperit unitatea noastră fundamentală în Isus Cristos şi comuniunea fundamentală deja existentă, în unicul botez în Isus Cristos. Deşi încă nu suntem în comuniune deplină, aparţinem deja astăzi, în forme diferite, unicului şi singurului trup al lui Cristos, adică Biserica sa. În situaţia actuală, această unire, în pofida tuturor diferenţelor încă existente, nu este ceva lipsit de valoare; nu este numai o idee abstractă şi convingerea unor ecumenisme stranii, care s-au îndepărtat de realităţile ecleziale concrete. Ba chiar, această unire a fost redescoperită în mijlocul realităţii din secolul al XX-lea abia trecut, care a marcat sfârşitul epocii burgheze moderne cu primul război mondial, sfârşitul Europei tradiţionale şi clasice, care a dat început cotiturilor dramatice din secolul al XX-lea. În al doilea război mondial, soldaţi catolici şi evanghelici s-au întâlnit în aceleaşi tranşee; oamenii rămaşi acasă s-au adăpostit în aceleaşi refugii antiaeriene în timpul bombardamentelor; cei persecutaţi de regimurile fasciste şi totalitare stăteau împreună în aceleaşi lagăre de concentrare; pe baza credinţei lor creştine, au redescoperit rezistenţa lor comună în faţa inumanităţii neo-păgâne şi atee. După război, când multe biserici erau distruse, a devenit o practică normală ca protestanţi şi catolici să se invite reciproc în respectivele lor biserici încă funcţionale; între comunităţi a început astfel o nouă prietenie care durează şi astăzi.

După cotiturile războiului şi a timpului de după război, ecumenismul a devenit o realitate zilnică şi trăită, care a condus Bisericile despărţite să experimenteze o situaţie nouă. Nu mai există, sau există rar, teritorii despărţite, exclusiv catolice sau exclusiv protestante; în societatea noastră pluralistă actuală, catolicii şi protestanţi trăiesc uşă la uşă, adesea în aceeaşi familie. Situaţia noastră post-burgheză este şi o situaţie post-confesională, şi adesea şi o situaţie post-creştină (în sensul sociologic al termenului).

Adevărata divizare nu mai există între catolici şi evanghelici, mai degrabă, pe de o parte, între cei care cred în Isus Cristos şi în Dumnezeu Tatăl lui Isus Cristos, şi, pe de altă parte, între cei care nu cred în Cristos şi adesea nu cred nici în Dumnezeu sau – pentru a ne exprima în mod mai atent – între cei care sunt indiferenţă faţă de Dumnezeu şi trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista.

Dietrich Bonhoeffer şi iezuitul Alfred Delp, în timp ce erau prizonieri ai Gestapoului, înainte de mărturia lor de martiri, au experimentat această situaţie de non-religiozitate a mulţimilor, care nu mai cunosc diferenţele confesionale şi nici nu se interesează de ele. Aceste mulţimi nu sunt neo-păgâne, pentru că păgânii aveau religia lor, dar în ele lipseşte adesea antena, adică semnalul care transmite întrebarea şi dorinţa de Dumnezeu, sau măcar ni se pare că lipseşte, probabil pentru că nu ştim noi să transmitem mesajul nostru pe lungimea lor de undă.

În această situaţie nouă, pentru oamenii obişnuiţi, dezbaterile confesionale devin desuete. Dacă nu vrem ca Bisericile să se golească şi mai mult, trebuie să ne concentrăm asupra fundamentalului. Trebuie să spunem ce înseamnă a crede împreună în Isus Cristos, ce înseamnă a fi răscumpăraţi şi justificaţi de Isus Cristos.

După declaraţia comună despre justificare, niciunul dintre documentele despre Biserică, euharistie şi slujiri, n-a fost confirmat oficial. Ar fi iresponsabil să se arhiveze toate aceste rezultate, să se lase ca praful să le acopere în rafturile bibliotecilor şi să se facă din ele numai material pentru dizertaţii doctorale. O propunere în perspectivă este aşadar să se reia ideea profesorului Harding Mayer şi să se încerce compunerea unui aşa-numit Document pe cale, care, cu o anumită oficialitate, să confirme rezultatele obţinute, fără a neglija întrebările încă deschise. În pofida tuturor apropierilor întâlnite, vor rămâne problemele despre conceputul de unitate în diversitate sau de unitate în diversitate reconciliată, despre venerarea sfinţilor mai ales a Sfintei Fecioare Maria, despre chestiunea primatului şi despre problemele etice. Totuşi, dacă nu facem o evaluare cu privire la starea dialogului, discuţia se va mişca mereu în cerc. Recent, în 2017, un document al unei comisii din Conferinţa Episcopală din Statele Unite a făcut o lucrare pregătitoare pentru un astfel de Document pe cale şi a ilustrat progresele obţinute cu privire la temele Bisericii, euharistiei, slujirii. Recentul simpozion internaţional de la Universitatea Pontificală Gregoriana, despre Luther şi sacramentele (26 februarie – 1 martie 2017), a confirmat clar rezultatele.

De Walter Kasper

(După L’Osservatore Romano, 8 iunie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.