Categorii

Jubileul Extraordinar al Milostivirii: Jubileul lucrătorilor din pelerinaje şi al rectorilor de sanctuare (21 ianuarie 2016)

Pelerinaj-sanctuareIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă primesc cordial pe voi toţi, lucrători din pelerinajele la sanctuare. A merge pelerini la sanctuare este una dintre exprimările cele mai elocvente ale credinţei poporului lui Dumnezeu şi manifestă evlavia generaţiilor de persoane, care cu simplitate au crezut şi s-au încredinţat mijlocirii Fecioarei Maria şi a sfinţilor. Această religiozitate populară este o formă genuină de evanghelizare, care are nevoie să fie mereu promovată şi valorizată, fără a minimaliza importanţa sa. Este curios: fericitul Paul al VI-lea, în Evangelii nuntiandi, vorbeşte despre religiozitatea populară, dar spune că este mai bine să fie numită „evlavie populară”; şi după aceea, Episcopatul latinoamerican în Documentul de la Aparecida face un pas în plus şi vorbeşte despre „spiritualitate populară”. Toate cele trei concepte sunt valabile, dar împreună. De fapt, în sanctuare, oamenii noştri trăiesc spiritualitatea lor profundă, acea evlavie care de secole a plăsmuit credinţa cu devoţiuni simple, dar foarte semnificative. Să ne gândim la cum devine intensă, în unele dintre aceste locuri, rugăciunea către Cristos Răstignit, sau cea a Rozariului, sau Via Crucis

Ar fi o eroare să considerăm că acela care merge în pelerinaj nu trăieşte o spiritualitate personală ci „de masă”. În realitate, pelerinul poartă cu sine propria istorie, propria credinţă, lumini şi umbre din propria viaţă. Fiecare poartă în inimă o dorinţă specială şi o rugăciune deosebită. Cine intră în sanctuar simte imediat că se află acasă la el, primit, înţeles şi susţinut. Îmi place mult figura biblică a Anei, mama profetului Samuel. Ea, în templul din Şilo, cu inimă umflată de tristeţe îl ruga pe Domnul pentru a avea un copil. În schimb preotul Eli credea că era beată şi voia s-o alunge afară (cf. 1Sam 1,12-14). Ana reprezintă bine atâtea persoane care se pot întâlni în sanctuarele noastre. Ochii îndreptaţi spre Răstignit sau spre imaginea Sfintei Fecioare Maria, o rugăciune făcută cu lacrimi în ochi, plină de încredere. Sanctuarul este realmente un spaţiu privilegiat pentru a-l întâlni pe Domnul şi a atinge cu mâna milostivirea sa. A spovedi într-un sanctuar înseamnă a avea experienţa de a atinge cu mâna milostivirea lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, cuvântul-cheie pe care doresc să-l subliniez astăzi împreună cu voi este primire: a-i primi pe pelerini. Cu primirea, ca să spunem aşa, „mizăm totul”. O primire afectuoasă, festivă, cordială şi răbdătoare. Este nevoie şi de răbdare! Evangheliile ni-l prezintă pe Isus mereu primitor faţă de cei care se apropie de El, în special bolnavii, păcătoşii, cei marginalizaţi. Şi ne amintim de acea expresie a sa: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40). Isus a vorbit despre primire, dar mai ales a practicat-o. Când ni se spune că păcătoşii – de exemplu Matei, sau Zaheu – îl primeau pe Isus în casa lor şi la masa lor, este pentru că înainte de toate ei s-au simţit primiţi de Isus şi acest lucru le-a schimbat viaţa. Este interesant că Faptele Apostolilor se încheie cu scena sfântului Paul care, aici la Roma, „îi primea pe toţi cei care veneau la el” (Fap 28,30). Casa sa, unde locuia ca prizonier, era locul unde vestea Evanghelia. Primirea este într-adevăr determinantă pentru evanghelizare. Uneori, e suficient pur şi simplu un cuvânt, un zâmbet, pentru a face ca o persoană să se simtă primită şi binevoită.

Pelerinul care ajunge la sanctuar este adesea obosit, înfometat, însetat… Şi de atâtea ori această condiţie fizică oglindeşte şi pe cea interioară. De aceea, această persoană are nevoie să fie primită bine fie pe planul material fie pe cel spiritual. Este important ca pelerinul care trece pragul sanctuarului să se simtă tratat mai mult decât un oaspete, ca unul din familie. Trebuie să se simtă acasă la el, aşteptat, iubit şi privit cu ochi de milostivire. Oricine ar fi, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, bolnav şi chinuit sau turist curios, să poată găsi primirea cuvenită, pentru că în fiecare este o inimă care-l caută pe Dumnezeu, uneori fără să-şi dea seama de asta pe deplin. Să facem în aşa fel încât fiecare pelerin să aibă bucuria de a se simţi în sfârşit înţeles şi iubit. În acest mod, întorcându-se acasă va simţi nostalgie pentru ceea ce a experimentat şi va avea dorinţa de a se întoarce, dar mai ales va voi să continue drumul de credinţă în viaţa sa obişnuită.

O primire cu totul deosebită este aceea pe care o oferă slujitorii iertării lui Dumnezeu. Sanctuarul este casa iertării, unde fiecare se întâlneşte cu gingăşia Tatălui care are milă de toţi, nimeni exclus. Cel care se apropie de confesional face asta pentru că este căit, este căit de propriul păcat. Simte nevoia să se apropie acolo. Percepe clar că Dumnezeu nu-l condamnă, ci îl primeşte şi îl îmbrăţişează, ca tatăl fiului risipitor, pentru a-i reda demnitatea filială (cf. Lc 15,20-24). Preoţii care desfăşoară o slujire în sanctuare trebuie să aibă inima impregnată de milostivire; atitudinea lor trebuie să fie aceea a unui tată.

Iubiţi fraţi şi surori, să trăim cu credinţă şi cu bucurie acest Jubileu: să-l trăim ca un unic mare pelerinaj. Voi, în mod special, să trăiţi slujirea voastră ca o faptă de milostenie trupească şi sufletească. Vă asigur pentru asta de rugăciunea mea, prin mijlocirea Mariei Mama noastră. Şi voi, vă rog, cu rugăciunea voastră, însoţiţi-mă şi pe mine în pelerinajul meu. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.