Categorii

Întâlnirea Sfântului Părinte Francisc cu Dieceza de Roma (14 mai 2018)

Iubiţi fraţi şi surori,

Munca despre bolile spirituale a avut două roade. Primul, o creştere în adevărul condiţiei noastre de nevoiaşi, de bolnavi, reieşită în toate parohiile şi realităţile care au fost chemate să se confrunte cu bolile spirituale indicate de mons. De Donatis. Al doilea, experienţa că din această adeziune la adevărul nostru nu au venit numai descurajare şi frustrare, ci mai ales conştiinţa că Domnul n-a încetat să folosească milostivire faţă de noi: pe acest drum El ne-a luminat, ne-a susţinut, a demarat un parcurs în anumite privinţe inedit de comuniune între noi, şi toate acestea pentru că noi putem relua drumul nostru în urma Lui. Am devenit mai conştienţi că suntem, în anumite privinţe şi în anumite dinamici reieşite din verificările noastre, un „non-popor”. Acest cuvânt „non-popor” este un cuvânt biblic, folosit mult de profeţi. Un non-popor chemate să refacă încă o dată alianţa cu Domnul.

Chei de lectură ca acestea deja ne duc, chiar şi numai intuitiv, la ceea ce a trăit poporul din vechea alianţă, care cel dintâi s-a lăsat condus de Dumnezeu să devină poporul său. Şi noi putem să ne lăsăm din nou luminaţi de paradigma Exodului, care relatează exact cum Domnul şi-a ales şi şi-a educat un popor cu care să se unească, pentru a face din el instrumentul prezenţei sale în lume.

Ca paradigmă pentru noi, experienţa lui Israel are nevoie de o conjugare pentru a deveni limbaj, adică pentru a fi comprehensibil şi pentru a transmite şi a ne face şi pe noi să trăim ceva astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea Domnului, caută pe cineva cu care să se conjuge, să se unească: viaţa noastră. Cu aceşti oameni care suntem noi astăzi, El va acţiona cu aceeaşi putere cu care a acţionat eliberând poporul său şi dăruindu-i o nouă ţară.

Istoria Exodului vorbeşte despre o sclavie, despre o ieşire, despre o trecere, despre o alianţă, despre o ispită/murmurare şi despre o intrare. Dar este un drum de vindecare.

Începând această nouă etapă a unui drum eclezial care la Roma nu începe acum desigur, ci mai degrabă durează de două mii de ani, a fost important să ne întrebăm – aşa cum am făcut în aceste luni – oricare ar fi sclaviile – bolile, sclaviile care ne iau libertatea – care au ajuns să ne facă sterili, aşa cum faraonul voia Israelul fără copii care la rândul lor să dea naştere. Acest „fără copii” mă face să mă gândesc la capacitatea de rodnicie a comunităţii ecleziale. Este o întrebare pe care v-o las. Ar trebui probabil să găsim şi cine este astăzi faraonul: această putere care se pretinde divină şi absolută şi care vrea să împiedice poporul să-l adore pe Domnul, să-i aparţină, făcându-l în schimb sclav al altor puteri şi al altor preocupări.

Va fi necesar să se dedice timp (probabil un an?) pentru ca, fiind recunoscute cu umilinţă slăbiciunile noastre şi împărtăşindu-le cu alţii, să putem simţi şi să experimentăm acest fapt: există un dar de milostivire şi de plinătate de viaţă pentru noi şi pentru toţi cei care locuiesc la Roma. Acest dar este voinţa bună a Tatălui faţă de noi: noi fiecare şi noi popor. Este luarea sa de iniţiativă, precedarea sa în a ne atesta că El în Cristos ne-a iubit şi ne iubeşte, care are la inimă viaţa noastră şi noi nu suntem creaturi abandonate destinului lor şi sclaviilor lor. Că totul este pentru convertirea noastră şi pentru binele nostru: „De fapt – cum spune sfântul Paul –, ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemaţi după planul lui” (Rom 8,28).

Analiza bolilor a scos în evidenţă o oboseală generală şi sănătoasă a parohiilor fie de a umbla în gol fie de a fi rătăcit drumul care trebuie parcurs. Ambele sunt atitudini urâte şi care fac rău. A umbla în gol este cam ca a fi într-un labirint; şi a rătăci drumul înseamnă a merge pe drumuri greşite.

Probabil că ne-am închis în noi înşişi şi în lumea noastră parohială pentru că în realitate am neglijat sau nu ne-am confruntat serios cu viaţa persoanelor care ne-au fost încredinţate (cele din teritoriul nostru, din locurile noastre de viaţă zilnică), în timp ce Domnul se manifestă mereu întrupându-se aici şi acum, adică exact şi în acest timp aşa de dificil de interpretat, în acest context aşa de complex şi aparent departe de El. N-a greşit punându-ne aici, în acest timp, şi cu aceste provocări înainte.

Probabil, pentru asta ne-am aflat într-o condiţie de sclavie, adică de limitare sufocantă, de dependenţă de lucruri care nu sunt Domnul, gândind eventual că asta ar fi suficient sau aproape chiar ceea ce El ne cerea să facă: să stea aproape de oala cu carne şi a face cărămizi, care după aceea vor fi folosiţi pentru a construi depozitele faraonului, pentru a folosi aceleiaşi puteri care exercita sclavia.

Ne-am mulţumit de ceea ce aveam: noi înşine şi „oalele” noastre. Noi înşine: şi aici este marea temă a „hipertrofiei individului”, aşa de prezentă în verificări: a eu-ului care nu reuşeşte să devină persoană, să trăiască din relaţii şi care crede că raportul cu alţii nu-i este necesar; şi „oalele” noastre: adică grupurile noastre, micile noastre apartenenţe, care s-au revelat până la urmă autoreferenţiale, nu deschise la întreaga viaţă. Ne-am concentrat asupra preocupărilor de administraţie ordinară, de supravieţuire. De câte ori se aude asta: „Preoţii sunt ocupaţi, trebuie să ţină cont de asta, trebuie să facă asta, asta, asta…”. Şi oamenii percep asta. „Este un preot bun, dar pentru ce ne lăsăm luaţi în acest vârtej nebunesc?”. Este interesant.

Este un bine că această situaţia ne-a obosit, este un har al lui Dumnezeu această oboseală: ne face să dorim să ieşim.

Şi pentru a ieşi, avem nevoie de chemarea lui Dumnezeu şi de prezenţa/compania aproapelui nostru. Trebuie să ascultăm fără teamă setea noastră de Dumnezeu şi strigătul care se ridică de la oamenii noştri din Roma, întrebându-ne: în ce sens strigătul nostru exprimă o nevoie de mântuire, adică de Dumnezeu? Cum vede şi ascultă Dumnezeu acel strigăt? Câte situaţii, între cele reieşite din verificările voastre, exprimă în realitate chiar acel strigăt! Invocaţia ca Dumnezeu să se arată şi să ne scoată din impresia (sau din experienţa amară, aceea care ne face să murmurăm) că viaţa noastră este inutilă şi ca expropriată de frenezia lucrurilor de făcut şi de odinioară care încontinuu ne scapă dintre mâini; expropriată de raporturile numai utilitariste/comerciale şi mai puţin gratuite, de frica de viitor; expropriată şi de o credinţă concepută numai ca lucruri de făcut şi nu ca o eliberare care ne face noi la fiecare pas, binecuvântaţi şi fericiţi de viaţa pe care o trăim.

Aşa cum cred că aţi înţeles, vă invit să întreprindem o altă etapă a drumului Bisericii de Roma: într-un anumit sens un nou exod, o nouă plecare, care să reînnoiască identitatea noastră de popor al lui Dumnezeu, fără regrete pentru ceea ce va trebui să părăsim.

Va trebui, aşa cum spunea, să ascultăm strigătul poporului, aşa cum Moise a fost îndemnat să facă: ştiind astfel să interpretaţi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, fenomenele sociale şi culturale în care sunteţi cufundaţi. Adică învăţând să discerneţi unde El este deja prezent, în forme foarte obişnuite de sfinţenie şi de comuniune cu El: întâlnindu-l şi însoţindu-vă tot mai mult cu oameni care deja trăiesc Evanghelia şi prietenia cu Domnul. Oameni care eventual nu merg la catehism, şi totuşi au ştiut să dea un sens de credinţă şi de speranţă experienţelor elementare ale vieţii; care deja au făcut să devină semnificaţie a existenţei lor pe Domnul şi chiar în cadrul acelor probleme, acelor locuri şi acelor situaţii de care pastoraţia noastră obişnuită rămâne în mod normal departe. Mă gândesc acum la Pua şi Sifra, cele două moaşe care au obiectat la porunca ucigătoare a faraonului şi care astfel au împiedicat exterminarea (cf. Ex 1,8,-21). Şi la Roma există cu siguranţă bărbaţi şi femei care interpretează munca lor de fiecare zi ca o muncă destinată să dea viaţă vreunuia şi nu s-o ia şi fac asta fără mandate deosebite din partea cuiva ci pentru că „se tem de Dumnezeu” şi îl slujesc. Viaţa poporului lui Israel datorează mult acelor două femei, aşa cum Biserica noastră datorează mult persoanelor rămase anonime dar care au pregătit venirea lui Dumnezeu. Şi firul istoriei, firul sfinţeniei, este dus înainte de oameni pe care noi toţi îi cunoaştem: anonimii, cei care sunt ascunşi şi duc înainte totul.

Pentru a face asta va trebui ca să devină capabile comunităţile noastre să genereze un popor – acest lucru este important, să nu-l uitaţi: Biserica împreună cu popor, nu Biserică fără popor –, capabili, adică, să ofere şi să genereze relaţii în care oamenii noştri să se poată simţi cunoscuţi, recunoscuţi, primiţi, binevoiţi, aşadar: parte anonimă a unui tot. Un popor în care se experimentează o calitate de raporturi care este deja începutul unei Ţări Promise, al unei lucrări pe care Domnul o face pentru noi şi cu noi. Fenomene precum individualismul, izolarea, frica de a exista, fragmentarea şi pericolul social…, tipice în toate metropolele şi prezente şi la Roma, au deja în comunităţile noastre un instrument eficace de schimbare. Nu trebuie să inventăm altceva, noi suntem deja acest instrument care poate să fie eficace, cu condiţia ca să devenim subiecţi ai aceleia pe care în altă parte am numit-o revoluţia duioşiei.

Şi dacă direcţiunea unei comunităţi creştine este misiune specifică a slujitorului hirotonit, adică a parohului, îngrijirea pastorală este încardinată în Botez, înfloreşte din fraternitate şi nu este misiune numai a parohului sau a preoţilor, ci a tuturor celor botezaţi. Această îngrijire răspândită şi multiplicată a relaţiilor va putea să provoace şi la Roma o revoluţie a duioşiei, care va fi îmbogăţită de sensibilităţile, de privirile, de istoriile multora.

Ţinând asta ca o primă îndatorire pastorală, vom putea fi instrumentul prin care fie că vom experimenta acţiunea Duhului Sfânt printre noi (cf. Rom 5,5), fie vom vedea cum se schimbă vieţi (cf. Fap4,32-35). Aşa cum prin omenitatea lui Moise Dumnezeu a intervenit pentru Israel, tot aşa omenitatea vindecată şi reconciliată a creştinilor poate să fie instrumentul (aproape sacramentul) acestei acţiuni a Domnului care vrea să elibereze poporul său din tot ceea ce îl face non-popor, cu încărcătura sa de nedreptate şi de păcat care generează moarte.

Dar trebuie privit la acest popor şi nu la noi înşine, să ne lăsăm interpelaţi şi incomodaţi. Asta va produce cu siguranţă ceva nou, inedit şi voit de Domnul.

Există o trecere prealabilă de reconciliere şi de conştiinţă pe care Biserica de Roma trebuie s-o facă pentru a fi fidelă faţă de această chemare a sa: adică să se reconcilieze şi să reia o privire cu adevărat pastorală – atentă, grijulie, binevoitoare, implicată – fie faţă de ea însăşi şi faţă de istoria sa, fie faţă de poporul la care este trimisă.

Aş vrea să vă invit să dedicaţi timp pentru asta: să faceţi în aşa fel încât acest an să fie un soi de pregătire a rucsacului (sau a bagajelor) pentru a începe un itinerar de câţiva ani care să ne facă să ajungem la noua ţară pe care coloana de nor şi de foc ne-o va indica; adică noi condiţii de viaţă şi de acţiune pastorală, mai corespunzătoare misiunii şi nevoilor romanilor din acest timp al nostru; mai creative şi mai eliberatoare şi pentru preoţi şi pentru cei care colaborează mai direct la misiunea şi la edificarea comunităţii creştine. Pentru a nu ne mai fi frică de ceea ce suntem şi de darul pe care-l avem, ci pentru a-l face să rodească. Drumul poate să fie lung: poporul lui Israel a avut nevoie de 40 de ani. Să nu ne descurajăm, să mergem înainte!

Domnul ne cheamă pentru ca „să mergem şi să aducem rod” (cf. In 15,16). În plantă, rodul este acea parte produsă şi oferită pentru viaţa altor fiinţe vii. Nu vă frică să aduceţi rod, nu vă lăsaţi „mâncaţi” de realitatea pe care o veţi întâlni, chiar dacă acest „a vă lăsa mâncaţi” se aseamănă mult cu o dispariţie, cu o moarte. Probabil că unele iniţiative tradiţionale vor trebui reformate sau probabil chiar vor trebui să înceteze: vom putea face asta numai ştiind unde mergem pentru ce şi cu Cine.

Vă invit să citiţi astfel şi câteva dintre dificultăţile şi dintre bolile pe care le-aţi găsit în comunităţile voastre: ca realităţi care probabil nu mai sunt bune de mâncat, nu mai pot fi oferite pentru foamea cuiva. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu mai putem produce nimic, ci că trebuie să altoim noi vlăstare: altoi care vor da noi roade. Curaj şi înainte. Timpul este al nostru. Înainte.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.