Categorii

Întâlnirea Sfântului Părinte cu tineri şi bătrâni: „Sharing the wisdom of time / Înţelepciunea timpului”

Papa Francisc dialoghează cu tineri şi bătrâni la prezentarea cărţii „Înţelepciunea timpului” şi aminteşte cum s-a născut nazismul cerând să nu se uite astăzi lecţia trecutului. Volumul, îngrijit de părintele Antonio Spadaro, cu adunarea a 250 de interviuri luate de la bătrâni în peste 30 de ţări, graţie ajutorului unor organizaţii non-profit precum Unbound şi Jesuit Refugee Service, a fost prezentat în după-amiaza zilei de marţi 23 octombrie la Institutul Patristic Augustinianum. Ultima întrebare din acest dialog intergeneraţional a fost pusă papei Francisc de un bătrân special, regizorul american Martin Scorsese.

Federica Ancona (Italia, 26 de ani):

Papa Francisc, astăzi noi tinerii suntem mereu expuşi la modele de viaţă care exprimă o viziune „foloseşte şi aruncă”, ceea ce dumneavoastră numiţi „cultură a rebutului”. Mi se pare că astăzi societatea ne determină să trăim o formă de individualism care se termină după aceea în competiţie. Nu-mi cer să dau ceea ce am mai bun din mine, ci să fiu tot mai bună decât ceilalţi. Dar am impresia că acela care cade în acest mecanism la sfârşit ajunge să se simtă un falit. Care este în schimb drumul spre fericire? Cum pot să trăiesc o viaţă fericită? Cum putem noi tinerii să creăm raporturi adevărate şi autentice când totul în jurul nostru pare prefăcut, din plastic?

Papa Francisc:

Prefăcutul este din plastic, este cultura artificiului, ceea ce contează sunt aparenţele, succesul personal, chiar cu preţul de a călca în picioare capul celuilalt, a merge înainte în această competiţie. Cum să fii fericit în această piaţă a competiţiei, a aparenţelor? Tu nu ai spus cuvântul: în această piaţă a ipocriziei. Spun asta nu în sens moral, ci psihologic şi uman. A apare, dar înăuntru este golul sau strădania pentru a ajunge. Cu privire la asta îmi vine să-ţi spun un gest, un gest pentru a explica ceea ce vreau să spun: mâna întinsă şi deschisă. Mâna competiţiei este închisă şi ia, mereu ia, culege, de atâtea ori cu preţuri costisitoare, cu preţul dispreţuirii celuilalt. Aceasta este competiţia. A deschide mâna este anti-competiţie, înseamnă a ne deschide în mişcare. Competiţia în general stă pe loc, face calculele, nu intră în joc, face calcule. În schimb maturizarea în personalitate merge mereu pe drum, intră în joc, îşi murdăreşte mâinile, are mâna întinsă, pentru a saluta şi a îmbrăţişa. Asta mă face să mă gândesc la ceea ce spun sfinţii precum şi Isus: există mai multă iubire în a da decât în a primi. Împotriva acestei culturi care elimină sentimentele: slujirea. Şi tu vei vedea că tinerii mai maturi sunt aceia care merg înainte pe drum cu slujirea. Celălalt cuvânt este că ei riscă. Dacă nu în viaţă nu rişti, niciodată, niciodată nu vei fi matură, niciodată nu vei spune o profeţie. Numai iluzia adunării pentru a fi sigur, a avea toate asigurările posibile pentru a fi în ordine. Îmi vine în minte parabola lui Isus despre omul bogat care făcea hambare mari pentru grâul său şi Isus spune acest cuvânt: nebunule, în seara aceasta vei muri! Cultura competiţiei nu priveşte niciodată sfârşitul. Priveşte scopul pe care şi l-a propus în inima sa pentru a ajunge căţărându-se, călcând peste capete. În schimb cultura convieţuirii, a fraternităţii este o cultură de slujire care se deschide şi îşi murdăreşte mâinile. Acest gest al mâinii deschise este esenţial. Tu vrei să te salvezi de această cultură care te face să te simţi o falită, cultura rebutului şi a competiţiei: deschide mâna întinsă, zâmbetul, în mişcare, niciodată aşezată, murdăreşte-ţi mâinile şi vei fi fericită.

Tony and Grace Naudi (Malta, 71 şi 65 de ani):

Soţia mea Grace şi cu mine am crescut o familie cu patru copii, un fiu şi trei fiice, şi avem cinci nepoţi. Ca multe familii, am dat copiilor noştri o educaţie catolică şi am făcut totul pentru a-i ajuta să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor zilnică. Şi totuşi, în pofida eforturilor noastre ca părinţi de a transmite credinţa, copiii uneori sunt foarte critici, ne contestă, par să respingă educaţia lor catolică. Ce trebuie să le spunem? Pentru noi credinţa este importantă. Este dureros pentru noi să-i vedem pe copiii noştri şi pe nepoţii noştri departe de credinţă sau foarte ocupaţi cu lucrurile mai lumeşti sau superficiale. Daţi-ne un cuvânt de încurajare şi de ajutor. Ce putem face noi ca părinţi şi bunici pentru a împărtăşi credinţa cu copiii noştri şi nepoţii noştri?

Papa Francisc:

Credinţa trebuie transmisă în dialect familial, mereu. Gândiţi-vă la mama acelor şapte tineri care este în cartea Macabeilor, de trei ori spune că îi încuraja în dialect, în limba maternă. Credinţa se transmite acasă, mereu. Sunt exact bunicii în momentele mai dificile ale istoriei cei care au transmis credinţa. Să ne gândim la dictaturile din secolul trecut. Bunicii erau cei care în ascuns îi învăţau să se roage şi care în ascuns îi duceau pe nepoţi să fie botezaţi. De ce nu părinţii? Pentru că aceştia din urmă erau implicaţi în filozofia partidului şi dacă s-ar fi aflat că îşi botezau copiii, ar fi pierdut locul de muncă devenind victime ale persecuţiilor. Povestea o învăţătoare dintr-una din aceste ţări că lunea după Paşte trebuiau să-i întrebe pe copii: ce aţi mâncat ieri acasă. Despre cei care spuneau „ouă”, trebuia transmisă informaţia pentru ca părinţii să fie pedepsiţi. În aceste momente bunicii au avut o mare responsabilitate. Credinţa se transmite în dialect, dialectul din casă, al prieteniei, al apropierii. Credinţa nu sunt numai conţinuturile Catehismului, ci este modul de a se bucura, de a se întrista, de a trăi. Există o viaţă de transmis. Nu ne putem întreba dacă am eşuat. Noi încercăm să transmitem credinţa, apoi lumea face propuneri şi atâţia tineri se îndepărtează de credinţă, uneori făcând alegeri în mod inconştient. Întâi: să nu ne înspăimântăm, să nu pierdem pacea, vorbind mereu cu Domnul. A nu încerca niciodată să convingem, deoarece credinţa nu creşte prin prozelitism ci prin atracţie, adică prin mărturie, aşa cum spune Benedict al XVI-lea. A-i însoţi în tăcere. Îmi vine în minte o anecdotă a unui conducător sindicalist care la 21 de ani a căzut în dependenţă de alcool şi trăia numai cu mama. El se îmbăta şi dimineaţa când mama pleca pentru a lucra ca spălătoreasă, el se prefăcea că doarme. Observa cum mama îl privea cu duioşie. Asta l-a distrus. Acea tăcere, acea duioşie a mamei, a distrus toate rezistenţele şi apoi el şi-a făcut o familie bună, o carieră bună. Tăcerea care însoţeşte este una dintre virtuţile bunicilor. De atâtea ori numai tăcerea bună poate ajuta. Apoi dacă unul se întreabă care sunt cauzele acestei îndepărtări a tinerilor, există un singur cuvânt: mărturiile urâte. Nu întotdeauna în familie, de atâtea ori le auzi în Biserică: preoţi nevrotici, oameni care spun că sunt catolici şi duc o viaţă dublă, incoerenţă… Întotdeauna mărturiile urâte îndepărtează. Şi apoi aceşti oameni care îndură asta, acuzarea: eu am pierdut credinţa pentru că am văzut asta şi asta… Numai o contra-mărturie cu blândeţea şi răbdarea, aceea a lui Isus care suferea, poate atinge inima. Părinţilor şi bunicilor le sfătuiesc multă înţelegere, duioşie, mărturie, răbdare şi rugăciune: gândiţi-vă la sfânta Monica, ea a învins cu lacrimile. A nu discuta niciodată, niciodată. Este o capcană: copiii vor să-i aducă pe părinţi la discuţie.

Rosemary Lane (Statele Unite, 30 de ani):

Sfinte Părinte, am avut privilegiul de a petrece un an adunând înţelepciunea de la bătrâni din toată lumea pentru cartea Înţelepciunea timpului. Mi s-a întâmplat să-i întreb pe unii bătrâni cum înfruntă fragilităţile lor, nesiguranţele lor pentru viitor. O femeie înţeleaptă, Conny Caruso, mi-a spus că eu nu trebuie să mă las învinsă niciodată. Trebuie să acţionez, să lupt, să am încredere în viaţă. Dar astăzi încrederea nu poate fi considerată sigură. Şi de la dumneavoastră observ personal acest mesaj de încredere. Mă face să reflectez că încrederea îmi vine de la persoane care au trăit deja îndelung. Noi tinerii trăim o viaţă dificilă, trăim într-o lume instabilă şi plină de provocări. Ce aţi spune dumneavoastră, ca bunic, tinerilor care vor să aibă încredere în viaţă, care doresc să-şi construiască un viitor la înălţimea viselor lor?

Papa Francisc:

Bună treabă ai făcut tu cu aceste interviuri! Eu îţi iau ultimul cuvânt: la înălţimea viselor lor. Răspunsul este începe să visezi. Visează totul. Îmi vine în minte acel cântec frumos: sognare nel blu dipinto di blu, felice di stare lassù [a visa în albastru pictat în albastru, fericit de a fi acolo sus]. A visa este cuvântul. Şi a apăra visele aşa cum se apără copiii. Acest lucru este greu de înţeles dar uşor de simţit. Când tu ai un vis şi îl păstrezi şi îl aperi pentru ca obişnuinţa zilnică să nu ţi-l ia. A se deschide la noi orizonturi pentru a depăşi închiderile. Trebuie să visaţi şi să luaţi visele de la bătrâni. A-i purta pe bătrâni şi visele lor. A-i purta pe noi pe aceşti bătrâni şi visele lor. Visul pe care-l primim de la un bătrân este o povară, este o responsabilitate, trebuie să le ducem înainte. Există o icoană care se numeşte sfânta comuniune: un călugăr tânăr care duce înainte visele unui bătrân. Şi nu este uşor, trudeşte, dar în această iconiţă atât de frumoasă se vede un tânăr care a fost capabil să ia asupra sa visele bătrânilor şi le duce înainte pentru a le face să rodească. Probabil asta va fi de inspiraţie. A le duce înainte, îţi va face bine. Nu numai să le scrii, ci să le iei şi să le duci înainte şi asta îţi schimbă inima, te face să creşti, te face să te maturizezi. Ei în vise îţi vor spune şi ce anume au făcut în viaţă, greşelile, eşecurile, succesele. Ia toate acestea şi mergi înainte, acesta este punctul de plecare.

Fiorella Bacherini (Italia, 83 de ani):

Papa Francisc, sunt preocupată. Am trei copii. Unul este iezuit ca dumneavoastră. Au ales viaţa lor şi merg înainte pe drumul lor. Dar privesc şi în jurul meu, privesc la ţara mea, la lume. Văd crescând dezbinările şi violenţa. De exemplu, am rămas foarte uimită de duritatea şi de cruzimea la care am fost martori în tratarea refugiaţilor. Nu vreau să discut de politică, vorbesc despre umanitate. Cât de uşor este a face să crească ura printre oameni! Şi îmi vin în minte momentele şi amintirile de război pe care le-am trăit când eram mică. Cu ce sentimente înfruntaţi dumneavoastră acest moment dificil din istoria lumii?

Papa Francisc:

Mi-a plăcut: nu vorbesc de politică, di despre umanitate. Acest lucru este înţelept! Tinerii nu au experienţa celor două războaie. Eu am învăţat de la bunicul meu care a fost în primul război mondial în Piave şi am învăţat atâtea lucruri din povestirile sale. Şi cântecele foarte ironice împotriva regelui şi a reginei. Durerile războiului. Apoi ce lasă războiul: milioanele de morţi ale marelui măcel. Apoi a venit al doilea război mondial, l-am cunoscut la Buenos Aires cu atâţia migranţi care au venit, atâţia. Italieni, polonezi, germani. Ascultându-i înţelegeam ce este un război care la noi nu se cunoştea. Este important ca tinerii să cunoască rezultatul celor două războaie din secolul trecut. Este o comoară negativă, dar o comoară de transmis pentru a crea conştiinţe. O comoară care a făcut să crească arta italiană, cinematografia de după război este o şcoală de umanism. Ca tinerii să cunoască asta pentru ca să nu cadă în aceeaşi eroare. A înţelege cum creşte un populism, de exemplu cel al lui Hitler în 1922 şi 1923. Ca să ştie cum încep populismele: semănând ură. Nu se poate trăi semănând ură. Noi în experienţa religioasă – să ne gândim la Reformă – am semănat ură, din ambele părţi, protestanţi şi catolici. Astăzi încercăm să semănăm gesturi de prietenie. A semăna ură este uşor şi nu numai pe scena internaţională, ci şi în cartier: unul merge şi vorbeşte de rău pe vecinul sau pe vecina şi seamănă ură… A semăna ură prin comentarii şi prin bârfe – de la război cobor la bârfe, dar sunt din aceeaşi specie – înseamnă a ucide. A ucide faima celuilalt, pacea, înţelegerea în familie, în cartier, la locul de muncă. A face să crească geloziile. Ce fac eu când văd că Mediterana este un cimitir? Spun adevărul: sufăr, mă rog şi vorbesc. Nu trebuie să acceptăm această suferinţă, nu trebuie să spunem: se suferă peste tot… Astăzi este al treilea război mondial pe bucăţele. Priviţi locurile de conflict: lipsă de umanitate, agresiune, ură, între culturi, între triburi… şi religia deformată pentru a putea urî mai bine. Al treilea război mondial este în desfăşurare, cred că nu exagerez în asta. Îmi vine în minte această profeţie a lui Einstein: al patrulea război mondial va fi făcut cu pietre şi bastoane pentru că al treilea va distruge totul. A semăna ură este un drum de distrugere, de sinucidere. Asta se poate acoperi cu atâtea motive, acel tânăr din secolul trecut în 1922 (Hitler) acoperea cu puritatea rasei… Acum cu migranţii: a primi pe migrant este un mandat biblic, pentru că şi Isus a fost migrant în Egipt. Europa a fost făcută de migranţi, atâtea curente migratoare au făcut Europa de astăzi. Apoi Europa are conştiinţa că în momentele urâte, alte ţări precum America au primit proprii migranţi europeni şi ştiu ce înseamnă asta. Înainte de a da o evaluare cu privire la migraţii, trebuie să reluăm istoria noastră europeană. Eu sunt fiu de migranţi care au mers în Argentina. În America atâţia care au prenume italian, migranţi primiţi cu inima şi uşa deschisă. Închiderea este începutul sinuciderii. Este adevărat că trebuie primiţi şi însoţiţi migranţii, dar mai ales trebuie integraţi. Dacă noi primim aşa, fără integrare, nu facem o slujire bună. Este nevoie de integrare. Suedia a fost un exemplu în acest sens. Câţi argentinieni ai noştri şi uruguayeni în timpul dictaturii s-au refugiat în Suedia şi imediat au fost integraţi cu şcoala, locul de muncă… În Suedia m-au salutat o ministră fiică a unui suedez şi a unui migrant din Africa. În schimb, tragedia de la Zaventem (atentatele din Belgia, nt), n-a fost făcută de străini, ci de tineri belgieni care erau ghetoizaţi într-un cartier, au fost primiţi dar nu integraţi. Un guvern trebuie să aibă inima deschisă pentru a primi, structurile bune pentru a parcurge drumul integrării precum şi prudenţa de a spune: până aici pot, mai mult nu pot. Este nevoie ca toată Europa să se pună de acord, nu ca povara să fie purtată de trei-patru ţări… Noul cimitir european se numeşte Mediterana, Egee.

Yennifer Tatiana Valencia Morales (Columbia, 20 de ani):

Papa Francisc, adunând istoriile din această carte am rămas profund impresionată de viaţa bătrânilor. Aţi ascultat atâtea istorii în viaţa dumneavoastră. Ce v-a determinat să acceptaţi acest proiect şi să ascultaţi istoriile de viaţă ale persoanelor bătrâne prezente în această carte? În această carte multe istorii sunt ale bătrânilor care trăiesc situaţii de mare sărăcie, oameni irelevanţi în ochii lumii, ai societăţii. Nimeni n-ar sta să le asculte. După ce aţi ascultat istorii de viaţă dumneavoastră vă simţiţi atins, schimbat? Vă place să ascultaţi istorii de viaţă? Vă ajută în meseria dumneavoastră de papă?

Papa Francisc:

Da, îmi place, când sunt la audienţele de miercuri şi încep să-i salut pe oameni, mă opresc acolo unde sunt copii şi bătrâni. Atâtea experienţe, voi spune una din ele. Era o pereche care împlinea 60 de ani de căsătorie, se căsătoriseră de tineri. Le-am pus întrebarea: merita acest drum? Şi ei s-au privit între ei şi m-au privit din nou. Aveau ochii umezi şi au spus: „Suntem îndrăgostiţi!”. Niciodată nu m-aş fi gândit la un răspuns aşa de modern de la o pereche care împlinea 60 de ani de căsătorie. Mereu întâlneşti lucruri noi care te ajută să mergi înainte. Cu aceste experienţe am înţeles capacitatea de a visa pe care o au bătrânii: mereu este un sfat, deschis, nu imperativ, cu duioşie. Aceste sfaturi îmi dădeau un pic sensul istoriei şi al apartenenţei. Propria noastră identitate nu este în cartea de identitate pe care o avem, ci are rădăcini. Ascultându-i pe bătrâni noi găsim rădăcinile noastre. Dacă tai rădăcinile, copacul nu va creşte, nu va da roade. Nu înseamnă să ne închidem, ci să facem ca trufa: se naşte aproape de rădăcină, ia totul şi apoi uite ce bijuterie! A lua sucul din rădăcină, istoriile, şi asta îţi dă apartenenţa la un popor. Şi apoi această apartenenţă îţi dă identitatea. Pentru ce astăzi sunt atâţia tineri lichizi? Nu este vina lor, este vina acestei dezlipiri de rădăcini, de această istorie. O altă experienţă pe care am avut-o este aceea pe care o au tinerii când merg să trăiască la o casă de odihnă la Buenos Aires: primul cuvânt, este plictisitor. Cu cât merg mai mult cu chitara şi bătrânii încep să se dezvăluie şi tinerii sunt cei care nu vor să mai plece şi continuă să cânte pentru că are loc această conexiune. Când Maria şi Iosif îl duc pe Pruncul Isus la templu sunt primiţi de doi bătrâni. Acel înţelept care inventează o liturgie de laudă adusă lui Dumnezeu şi acea bătrână care o face pe bârfitoarea şi ştie să transmită ceea ce a descoperit în întâlnirea cu Isus. Biblia spune de patru ori că sunt mişcaţi de Duhul.

Martin Scorsese (Statele Unite, 75 de ani):

Sfinte Părinte, astăzi persoanelor le este atât de greu să se schimbe, să creadă în viitor. Nu se mai crede în bine. Privim în jurul nostru, citim ziarele şi se pare că de acum viaţa lumii este marcată de rău, chiar şi de teroare şi de umilire. Şi Biserica este lovită de aceste probleme. În ce mod poate astăzi o fiinţă umană să trăiască o viaţă bună şi dreaptă într-o societate în care ceea ce determină la acţiunea cu aviditate şi vanitate, unde puterea se exprimă cu violenţă?

Papa Francisc:

În ce mod poate supravieţui credinţa unei tinere femei şi a unui tânăr bărbat? Cum poate fi ajutată Biserica în acest efort? Astăzi se vede mai clar cum se acţionează cu cruzimea, peste tot, rece în calculele pentru a-l ruina pe celălalt. Şi una dintre formele de cruzime care mă atingeau în lumea drepturilor umane este tortura, în această lume tortura este pâinea noastră de fiecare zi. Şi tortura este distrugerea demnităţii umane. Odinioară îi sfătuiam pe tinerii părinţi cum să-i corecteze pe copii: uneori trebuie folosită filozofia practică a palmei – o pălmuţă – dar niciodată pe faţă, pentru că asta elimină demnitatea! Voi ştiţi unde trebuie s-o daţi… Tortura este joc cu demnitatea persoanelor, violenţa pentru a supravieţui, violenţa în anumite cartiere unde dacă nu furi, nu mănânci. Această cultură n-o putem nega. Cum trebuie acţionat în faţa marii cruzimi? Cum trebuie învăţat şi transmis tinerilor că cruzimea este un drum greşit care ucide persoana, umanitatea, comunitatea? Aici este un cuvânt pe care trebuie să-l spunem: cu înţelepciunea plânsului, darul plânsului. În faţa acestor cruzimi, plânsul este uman şi creştin, pentru că înmoaie inima şi este izvor de inspiraţie. Isus în momentele mai dificile ale vieţii sale, a plâns. A plânge, nu vă fie frică să plângeţi cu privire la aceste lucruri. Suntem umani. Apoi trebuie împărtăşită experienţa, şi vorbesc din nou despre empatie. A nu-i condamna pe tineri (aşa cum tinerii nu trebuie să-i condamne pe bătrâni). Şi aceasta este empatia transmiterii valorilor. Apoi apropierea, care face minuni. Nonviolenţa dar blândeţea, duioşia, aceste virtuţi umane care par mici dar sunt capabile să depăşească conflictele cele mai urâte. Apropiere faţă de cei care suferă, apropiere de probleme, apropiere între tineri şi bătrâni. Sunt puţine lucruri şi astfel se transmite o experienţă şi se maturizează: tinerii, noi înşine şi toată omenirea.

(După Vatican Insider, 24 octombrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.