Categorii

Întâlnirea papei cu parohii din Roma (15 februarie 2018)

Se prezintă transcrierea răspunsurilor date de Sfântul Părinte. Vicariatul de Roma se va îngriji după aceea de o redactare mai organică.

Papa Francisc:

Bună ziua.

Voi încerca să spun ceva cu privire la întrebările pe care mi le-aţi adresat, întrebările făcute de grup.

Mons. Angelo De Donatis:

Unii preoţi au pregătit întrebări pe care eu le-am dus papei Francisc şi acum ni le ilustrează, în funcţie de diferitele vârste ale preoţilor: deci, cei tineri, cei mai mari şi până la vârsta bătrânilor.

Papa Francisc:

Grupul celor mai tineri: „Atâtea vocaţii se nasc bine dar apoi se răcesc, se obişnuiesc, se sting. Cum se trece de la îndrăgostire la iubire, în viaţa sacerdotală? Adică, noi cum putem să ne aşteptăm ca toată omenitatea unui preot să fie implicată în jurul acestui centru care este iubirea nouă faţă de Domnul? Cum sunt implicate şi dorinţele, aspiraţiile, limitele? Cum să trăim în libertate o viaţă sacerdotală care ne este cerut-o s-o asumăm cu iubire, dar în concret se deapănă în mii de rubrici şi îndatoriri? Uneori simţim înăuntru un mare tren care înaintează făcând abstracţie de noi. Cum să ne simţim aleşi de Dumnezeu şi realizaţi ca oameni în afara unei cariere şi străini de confruntări? În acest oraş al nostru, adesea ne simţim neincisivi: punem fi noi o umanitate semnificativă, adică să putem face alegeri de viaţă care să indice un drum evanghelic despre modul de a trăi realitatea urbană dezumanizantă din timpul nostru? Poate astăzi preotul să devină un semn uman mic dar luminos care să invite turma sa la libertate? Cât de mult trudele preoţilor tineri sunt dictate de forţa puţină, de profeţia puţină, de transparenţa puţină, sau cât de mult apasă în schimb un stil de Biserică încă nereînnoit? Viaţa comună, stilul sobru, rugăciunea mai puţin cultuală şi abandonarea structurilor, cât de mult nu ajung la viaţa concretă a preotului pentru că nu s-a reînnoit, sau cât de mult dimpotrivă viaţa obişnuită care este cerută preotului nu răspunde la o reînnoire a inimii sale?”.

Aceasta este întrebarea. Atâtea întrebări într-o întrebare! Dar mi-a plăcut că sunt multe, pentru că există ceva comun în aceste întrebări: este abundenţa de circumstanţe. Dacă asta este aşa şi asta este aşa şi aşa şi aşa…: întrebări de circumstanţe. Accentul este pe circumstanţe. „Când se întâmplă asta, dacă lucrurile sunt aşa şi sunt aşa şi merg aşa, cum se poate face cu aceste circumstanţe care sunt limitări, care nu ne lasă să mergem înainte?”. În faţa acestor circumstanţe nu există ieşire. Dacă eu pun o întrebare – ca în acest caz – despre circumstanţe şi cu atâtea circumstanţe, de pe acest drum nu există ieşire. Este o capcană, când circumstanţele devin aşa de puternice. Este o capcană pentru că nu te lasă să creşti, înseamnă a privi prea mult circumstanţele. În schimb este central modul corect de a trăi angajările sacerdotale şi a căuta stilul care ajută să se ofere în pace şi fervoare. Să lăsăm deoparte circumstanţele – sunt atâtea –, dar să privim cu să mergem înainte. Am spus cuvântul „stil”: a căuta propriul stil sacerdotal, propria personalitate sacerdotală, care nu este un clişeu. Noi toţi ştim cum trebuie să fie un preot, virtuţile pe care trebuie să le aibă, drumul pe care trebuie să meargă… Însă stilul, cartea ta de identitate… Da, spune „preot”, dar a ta, cu amprenta ta personală, cu motivaţiile care te determină să trăieşti în pace şi fervoare. Pe de o parte, atâtea circumstanţe în această lume care este aşa, aşa şi aşa…: pe de altă parte, stilul tău. Fiecare dintre noi are propriul stil sacerdotal. Da, preoţia este un mod de a trăi, este o vocaţie, o imitare a lui Isus Cristos într-un anumit mod; dar preoţia ta este unică, în sensul că nu este egală cu a altuia. Eu aş spune, în faţa acestor întrebări: caută stilul tău. Nu privi atât de mult circumstanţele care închid ieşirile. Caută stilul tău: stilul de preot şi personal.

Şi acest stil se mişcă într-o atmosferă. Aş vrea să spun asta: nu este un clişeu a continua să spunem că nu vom putea trăi slujirea cu bucurie fără a trăi momente de rugăciune personală, faţă în faţă cu Domnul, vorbind, conversând cu El despre ceea ce trăiesc. Acesta nu este un clişeu. [A trăi] slujirea cu bucurie, cu momente de rugăciune personală, faţă în faţă cu Domnul, a vorbi cu Domnul, conversând cu El despre ceea ce trăiesc. Circumstanţele, stilul tău propriu, Domnul. Vorbesc cu Domnul despre asta? Toate aceste întrebări? Sau vorbesc numai cu mine însumi, cu imposibilitatea mea în faţa atâtor circumstanţe care închid uşa şi mi trag în jos? „Ah, nu se poate, este un dezastru…, nu putem fi preoţi în această lume secularizată…”. Şi încep plângerile. Limitele. Întrebarea spune: „Cum sunt implicate şi dorinţele şi aspiraţiile, limitele?”. Aceasta este o întrebare frumoasă: cum sunt implicate limitele în vocaţia ta sacerdotală, în stilul tău. A găsi limitele: cele generale – pentru faptul că sunt aici – precum şi ale tale, personale. A dialoga cu limitele, în sensul: ce anume pot face eu cu această limită, cum să port asupra mea această limită. A discerne între limite. Şi întrebarea ne poate înspăimânta pentru că există atâtea limite, atâtea circumstanţe care ne trag în jos şi „nu pot fi preot”, nu! Răspunsul este: există un drum, este stilul tău sacerdotal, dialogul cu limitele tale, discernământul cu limitele, chiar şi cu aceste circumstanţe. A nu ne fi frică de asta. A discerne şi propriile păcate, pentru că păcatele sunt iertate, este adevărat, sacramentul Spovezii este pentru asta; dar nu se termină totul acolo. Păcatul tău se naşte dintr-o rădăcină, dintr-un păcat capital, dintr-o atitudine, şi aceasta este o limită, care trebuie să se discearnă. Este un alt drum, diferit de a cere iertarea pentru păcat. „Nu, da, am această problemă, m-am spovedit, s-a terminat”. Nu, nu se termină acolo. Iertarea este acolo, dar după aceea tu trebuie să dialoghezi cu acea tendinţă care te-a dus la un păcat de mândrie, de vanitate, de gelozie, de bârfe, nu ştiu… Ce mă duce la aceea? A dialoga cu limita pe care o am înăuntru şi a discerne. Şi dialogul, cu aceste limite, mereu – pentru a fi eclezial – trebuie să se facă în faţa unui martor, a cuiva care să mă ajute să discern. Şi acolo este atât de importantă confruntarea: asta ce mi se întâmplă să o confrunt cu altcineva. Nevoia confruntării. Nu atât despre păcate, aş spune că aici trebuie făcută o distincţie: păcatele sunt pentru a le spovedi şi a cere iertare, şi treaba se termină acolo; apoi, cu Domnul, merg înainte. Însă limitele, tendinţele, problemele care mă duc la asta, bolile spirituale pe care le am, asta da, eu n-aş putea să înving niciodată asta sau să rezolv problemele care mă duc [la păcat] fără confruntare. Confruntarea. Şi acolo [este vorba de] a căuta un om înţelept. Un om înţelept. Este figura eclezială a părintelui spiritual, care începe de la călugării din pustiu: cel care te călăuzeşte, te ajută, chiar dialoghează cu tine, te ajută în discernământ. Dacă ai păcat, asta este o limită, este adevărat: caută un milostiv; şi dacă este surd, e mai bine. Cere iertare şi mergi înainte. Dar treaba nu se termină acolo. Ce anume te-a dus la păcat? Care este tendinţa, care este problema? Caută un înţelept pentru confruntare, pentru a dialoga cu limitele, cu propriile slăbiciuni, pentru a dialoga şi a încerca să rezolvi drumul. Eu vă spun cu adevărat: preotul este celibatar şi în acest sens se poate spune că este un om singur; da, până la un anumit punct s-ar putea spune asta. Dar nu poate să trăiască singur, fără un coleg de drum, o călăuză spirituală, un om care să-l ajute la confruntare, la discernământ, la dialog. Nu este suficient a spovedi păcatele: acest lucru este important, pentru că acolo – şi eu am simţit asta mereu, este unul dintre cele mai frumoase lucruri ale Domnului – este umilinţa păcătosului şi milostivirea lui Dumnezeu care se întâlnesc şi se îmbrăţişează; este un moment foarte frumos al Bisericii, acela, iertarea păcatelor. Dar nu este suficient. Tu eşti responsabil şi de o comunitate, tu trebuie să mergi înainte, şi pentru aceasta ai nevoie de o călăuză. Eu vă spun să nu vă fie frică; şi tinerilor: a începe de tineri, cu asta. A căuta. Există oameni înţelepţi, oameni de discernământ care ajută mult, şi însoţesc mult.

Aşadar, rezumând: în această întrebare este prea mult accept pe circumstanţe, şi acest lucru poate deveni un alibi. Pentru că dacă tu priveşti numai la circumstanţe, nu există ieşire. Tu trebuie să cauţi propriul tău stil, modul just de a trăi vocaţia ta sacerdotală; şi pentru asta nu este un lucru vechi, nu este un clişeu a continua să spunem că nu vom putea trăi slujirea cu bucurie fără a trăi momente de rugăciune personală, faţă în faţă cu Domnul, vorbind, conversând cu El despre ceea ce trăim. Aceste lucruri trebuie să fie purtate în rugăciune, cu Domnul. Fără dialogul cu Domnul tu nu poţi merge înainte. A dialoga cu limitele, a discerne limitele; şi pentru aceasta a ne ajuta cu confruntarea cu părintele spiritual, cu un om înţelept care să ne ajute în discernământ. Şi pe tineri îi ajută mult – şi fac asta! – este un plus, acest lucru, şi îl fac şi cei mari – mici grupuri de preoţi care se însoţesc: fraternitatea sacerdotală. Se întâlnesc, vorbesc, şi acest lucru este important, pentru că singurătatea nu face bine, nu face bine.

Asta e ceea ce-mi vine în minte cu privire la prima întrebare. Dar aş vrea să subliniez asta: fiţi atenţi să nu vă încâlciţi cu limitele. „Of, nu se poate, uite asta, asta, lumea este o calamitate, asta, ailaltă, televiziunea, asta, ailaltă…”: sunt limite culturale sau personale, dar acest nu este drumul. Drumul este celălalt pe care l-am spus. Şi mereu în centru Domnul Isus, rugăciunea.

Să trecem la a doua întrebare: „Pentru un preot, vârsta care merge de la 40 la 50 de ani circa este decisivă. Adesea dispar perfecţionismele moraliste, suntem conştienţi în mod experienţial că suntem păcătoşi – şi acest lucru este foarte bun, la acea vârstă. Atâtea idealuri apostolice se redimensionează, sprijinul familiei de origine slăbeşte, părinţii se îmbolnăvesc, adesea şi sănătatea începe să creeze unele probleme. Ar fi un timp propice pentru a-l alege pe Domnul, dar adesea nu avem instrumentele pentru a reorienta criza de la jumătatea vârstei – aşa se cheamă aceasta – spre o alegere bucuroasă şi definitivă. Super-munca – uneori este sinucigaşă – super-munca dispersivă ne-a dezobişnuit să ne îngrijim de noi înşine chiar în momentul în care ar fi mai mare nevoie. Părinte, puteţi să ne daţi vreo indicaţie în acest sens? Cum să ne pregătim pentru această etapă a vieţii? Care sunt ajutoarele indispensabile?”.

Eh, le démon de mid! Demonul de la amiază… Noi în Argentina îl numim „el cuarentazo”. La patruzeci, între patruzeci şi cincizeci, îţi vine asta… Este o realitate. Unii am auzit că îl numesc „acum sau niciodată”. Se regândeşte totul şi [se spune] „ori acum ori niciodată”. Există două scrieri pe care eu le cunosc – sunt atâtea frumoase, ale părinţilor pustiului, în Filocalia veţi găsi atâtea lucruri despre asta –: este o carte modernă, mai aproape de noi, şi în dialog cu psihologia, a acelui călugăr psiholog austriac, Anselm Grün, Criza de la jumătatea vieţii, asta poate ajuta. Este un dialog psihologico-spiritual despre acest moment. Şi este o altă scriere care, asta da, eu aş vrea ca toţi s-o citească: A doua chemare, de părintele René Voillaume. Ar fi frumos de oferit asta, într-un fel, preoţilor. Face o frumoasă exegeză a chemării lui Petru, ultima, la Tiberiada: Petru de la a doua chemare. Aşa cum Domnul ne-a chemat prima dată, ne cheamă încontinuu, dar puternic prima dată; apoi ne însoţeşte chemându-ne în fiecare zi, dar la un anumit punct al vieţii, asta devine o a doua chemare puternică. Este un moment cu multe ispite; este un moment în care este nevoie de o transformare necesară. Nu se poate continua fără această transformare necesară, pentru că dacă tu continui aşa, fără a te maturiza, fără a face un pas înainte în această criză, vei sfârşi rău. Vei sfârşi în viaţa dublă, probabil, sau lăsând totul. Este nevoie de această transformare necesară. Nu mai există acele prime sentimente: „sunt departe, nu le simt ca acelea pe care le aveam când eram tânăr, de a-l urma pe Domnul, entuziasmul…”; acestea au trecut, sunt alte sentimente. Sunt şi alte motivaţii, nu acelea. Şi se întâmplă – pentru că aceasta este o problemă umană – se întâmplă ca în căsătorie: nu mai există îndrăgostire, intrare în iubire, în emoţia din tinereţe… Lucrurile s-au calmat, merg într-un alt mod. Dar rămâne, acela da, un lucru pe care trebuie să-l căutăm înăuntru: gustul apartenenţei. Acesta rămâne. Plăcerea de a fi împreună cu un trup, de a împărtăşi, de a merge, de a lupta împreună: acest lucru, în căsătorie precum şi pentru noi. Apartenenţa. Cum este apartenenţa mea la dieceză, la preoţime?… Asta rămâne. Şi trebuie să ne întărim în acel moment pentru a face pasul înainte. Ca pentru soţi: au pierdut tot ceea ce era mai tineresc, însă gustul apartenenţei conjugale, acesta rămâne. Şi acolo, ce se face? A căuta ajutor, imediat. Dacă tu nu ai un om prudent, un om de discernământ, un înţelept care să te însoţească, atunci caută-l, pentru că este periculos a merge înainte siguri, la această vârstă. Mulţi au terminat rău. Caută ajutor imediat. Apoi, cu Domnul: a spune adevărul, că eşti un pic dezamăgit pentru că acel entuziasm a trecut… Dar există rugăciunea de dăruire: a te dărui Domnului, un mod diferit de a te ruga, dăruirea. Este un moment aspru, un moment aspru, dar este un moment eliberator: ceea ce a trecut, a trecut; acum este o altă vârstă, un alt moment din viaţa mea sacerdotală. Şi cu călăuza mea spirituală trebuie să merg înainte. Timpul care rămâne, de viaţă, este pentru a-l trăi mai bine, pentru o dăruire de sine mai bună. Este timpul copiilor – mie îmi place să spun aşa –, de a vedea copiii crescând. Timpul de a ajuta parohia, Biserica, să crească, este timpul de creştere, al copiilor. Este timpul când eu încep să mă diminuez. Timpul rodniciei, adevărata rodnicie, nu rodnicia prefăcută. Este timpul curăţatului: ei cresc, eu ajut şi eu rămân în urmă. Ajutând să crească, dar ei sunt. Şi există ispite urâte în acest timp. Ispite pe care unul nu s-a gândit niciodată să le aibă. Nu trebuie să ne ruşinăm, sunt ispite: problema este a ispititorului, nu este a noastră. Nu trebuie să ne ruşinăm. Dar trebuie demascate imediat. Şi este şi timpul ştrengăriilor: când preotul începe să facă ştrengării. Sunt vlăstarul vieţii duble. Trebuie luate imediat şi chiar cu simţul umorismului: „Uite, eu care crezusem că mi-am dat viaţa total Domnului, dar uite, ce figură fac acum!”. Am spus că este timpul rodniciei. Care este figura care-mi vine în minte? Ştrengării, viaţă dublă… dar, ceea ce îmi vine în minte mai mult, luând-o din familie, pentru a-l descrie pe preotul care nu reuşeşte să depăşească asta, să se maturizeze în acest timp, este figura „unchiului necăsătorit”. Sunt buni, unchii necăsătoriţi, pentru că – îmi amintesc – aveam doi, ne învăţau cuvinte urâte, ne dădeau ţigări pe ascuns, mereu… dar nu erau taţi! Nu erau taţi. Este timpul rodniciei: cu jertfa, cu iubirea, este un timp frumos, acesta. Este un timp… este actul al doilea al vieţii. Actul întâi este actul tinereţii, dar acesta te duce la sfârşit. A nu pierde această oportunitate de a te maturiza în acest timp de curăţare, de încercări, de ispite diferite… Timpul rodniciei. Se poate întâmpla ca în acest timp să vină – pentru că diavolul este viclean – unele ispite din prima tinereţe, dar izolate vin. Nu vă înspăimântaţi. „Dar, uitaţi, la vârsta asta, părinte…” – „Eh, da, fiule. Mergi înainte!”. Ne fac să ne ruşinăm, dar este tocmai din acest timp, să-i mulţumim Domnului care ne face să ne ruşinăm un pic. Dar a nu rămâne acolo! Nu, aceea este o circumstanţă, firul merge în altă parte: curăţarea, rodnicia şi timpul de a păstra vinul bun, pentru ca să se învechească bine. Şi aş spune că este şi timpul primului adio, timpul în care preotul îşi dă seama că într-o zi va spune adio definitiv. Şi acesta este timpul primului adio. În acest timp trebuie să se spună atâţia „adio”: „Ciao, nu te voi mai vedea”. Asta nu se va mai întâmpla, această situaţie, acest mod de a simţi lucrurile nu le voi mai avea. Adio la această parte a vieţii, pentru a începe alta. Şi astfel învăţăm să ne luăm rămas-bun. Îmi vine în minte, şi asta provoacă râsul, pentru că am făcut un Motu proprio în aceste zile care începe cu aceste cuvinte: „A învăţa să ne luăm rămas-bun”. Este pentru cei care la 75 de ani trebuie să-şi dea demisia. Dar este timp pentru a învăţa să ne luăm rămas-bun, pentru că într-o zi va trebui să facem asta. Este o ştiinţă, o înţelepciune care trebuie învăţată cu timpul, care nu se improvizează.

Asta e ceea ce eu aş spune, aşa, un pic dezordonat, cu privire la această a doua întrebare despre „demonul de la amiază”. Dar încercaţi să-l citiţi pe părintele Voillaume, A doua chemare; şi cealaltă a lui Grün este bună, dar Voillaume este un clasic. Este curios: Voillaume este un autor spiritual care a devenit clasic încă în viaţă, unul dintre puţinii care era deja clasic, a murit foarte bătrân, dar era clasic când încă era în viaţă.

[Ia următoarea întrebare, a preoţilor bătrâni]

Este cea a vicarului aceasta. Eu sunt dincolo!

[Citeşte a treia întrebare] „Sfinte Părinte, noi preoţii cu 35, 40 şi mai mulţi ani de slujire, am început slujirea noastră în Biserică într-un timp foarte diferit de cel actual. Am trecut prin faze de schimbări rapide, şi uneori violente. Tinereţea şi vârsta adultă s-au succedat rapid, fără a ne da timpul de a înţelege şi de a ne adapta. Ajunşi la maturitatea deplină – în timpul propriu al maturităţii depline – şi chiar depăşind pragul ei, adesea simţim greutatea şi nepotrivirea. De fapt, şi atunci când există energia şi suntem conduşi de o dorinţă sinceră de a sluji, nu întotdeauna putem să ne inspirăm din experienţă pentru a corespunde noilor întrebări şi exigenţelor slujirii”. Cel care a scris asta este foarte curios, deoarece continuă: „Ne-ar place să ştim cum aţi trăit dumneavoastră trecerea la perioada matură a slujirii sacerdotale, cu atât mai mult că pentru dumneavoastră a coincis cu cotituri importante şi neprevăzute. De fapt, aţi fost chemat la slujirea episcopală la 56 de ani, şi după 20 de ani, în 2013, aţi trăit o cotitură radicală cu alegerea ca episcop de Roma. Aşadar, care sunt punctele ferme ale vieţii spirituale, pentru a trăi în mod integral împăcat această perioadă aşa de complexă, care pentru noi ar trebui să fie aceea a roadelor coapte?”.

Atâţia dintre noi suntem la această vârstă. Să spunem adevărul: este ultima etapă a vieţii. Criza de la amiază a trecut şi vine aceasta. Şi la această vârstă se poate să nu se găsească limbajul propriu al lumii de astăzi. Eu nu ştiu să folosesc network şi aceste lucruri… nu, nici măcar celularul, nu am. Nu ştiu. Acel limbaj nu ştiu să-l folosesc. Internet şi aceste lucruri, eu nu ştiu să le folosesc. Când trebuie să trimit un e-mail îl scriu la mână şi secretarul îl trimite. Se poate să nu avem abilitatea de a folosi noile tehnici; se poate să nu găsim metodologia pastorală de care este nevoie astăzi. Acest lucru este adevărat, este o experienţă. Astăzi realitatea merge atât de înainte, încât eu nu reuşesc să fac asta. Însă lucrul cel mai important la această vârstă este ceea ce se poate face: ceea ce au nevoie oamenii astăzi. Şi această vârstă – cea de dinainte era aceea a curăţării; probabil prima dintre toate era aceea a speranţei, de a avea toată viaţa înainte – şi aceasta este în schimb vârsta zâmbetului. A oferi o privire amabilă. Şi asta se poate face. Asta se poate face. Ce frumos, când duhovnicii îl primesc pe penitent cu această privire, amabilă. Şi imediat inima penitentului se deschide, pentru că nu vede o ameninţare. Este privirea care primeşte persoana, privirea amabilă. Asta în privinţa duhovnicului. Dar atât de mult bine se poate face cu sacramentul Reconcilierii la această vârstă. Atât de mult bine. Cred că unii în anii trecuţi mi-au dat acea carte a duhovnicului: A nu înceta să iertăm. Sacramentul Reconcilierii la această vârstă este una dintre slujirile cele mai frumoase care se pot face. Putem să fim disponibili. O nouă disponibilitate: „Da, cum să nu… Poţi face treaba aceea? Da, hai…”. Este vârsta preoţiei cu uz multiplu. Se poate avea apropierea, compasiunea unui tată. Părinţii bătrâni, care cunosc viaţa, sunt aproape de mizeriile umane, aproape de dureri. Nu vorbesc prea mult, dar probabil, cu privirea, cu o mângâiere, cu un zâmbet, cu un cuvânt, fac atât de mult bine. Se poate asculta atât de mult, atât de mulţi oameni care au nevoie să vorbească despre propria viaţă, să spună… A asculta. Timpul de a face slujirea ascultării. Pastoraţia urechii. Şi astăzi oamenii au nevoie să fie ascultaţi. După aceea, rodul nu se ştie care va fi, dar: „Am găsit un om care m-a înţeles”. Probabil că preotul nu-şi dă seama că l-a înţeles, dar a primit acea persoană în aşa fel încât… Este timpul de a oferi o iertare fără condiţii. Bunicii ştiu să ierte, au o înţelepciune. Acel duhovnic din acea carte – era un frate capucin –, uneori îi venea scrupulul că a iertat prea mult. A venit la mine la 80 de ani – acum are 92 şi are coadă de oameni şi nu termină – şi mi-a spus: „Dar ştii, am această problemă, nu ştiu… Spune-mi tu, ca episcop, ce trebuie să fac” – „Şi ce faci când îţi vine scrupulul?”, am spus eu. Eu îl cunoşteam, ştiam că este şmecher… Şi el  mi-a spus: „Eh, merg în capelă şi privesc tabernacolul şi îi spun Domnului: Doamne, scuză-mă, astăzi am iertat prea mult. Dar ţine cont: Tu eşti cel care mi-ai dat exemplu rău”. Şi aceasta este înţelepciune: iertarea fără condiţii.

Ce mai poate face? Să dea mărturie de generozitate şi de bucurie. Mărturia pe care o vedem în cei bătrâni: mărturia „vinului bun”, generos şi bucuros. Şi poate dărui o bună dispoziţie, simţ al umorismului. Un cadou bun, al unuia care ştie să relativizeze lucrurile în Dumnezeu. Dar cu acea înţelepciune a lui Dumnezeu.

Figura care-mi vine este tatăl din parabolă (cf. Lc 15), care relativizează totul: fiul începe cu discursul său şi el îmbrăţişează, nu-l lasă să vorbească, iartă. Însă fiul ştie că acolo este o forţă foarte mare. Este timpul fiilor mari şi al nepoţilor. Preotul are nepoţei. Nu nepoţi, nu, pentru că este vorba aceea care spune „celor cărora Dumnezeu nu le dă copii, diavolul le dă nepoţi”. Nu, nepoţei. Este frumos a vedea preoţii bătrâni jucându-se cu copiii: se înţeleg, se înţeleg. Şi aici ajung la o temă pe care o consider foarte importantă. Mie îmi dă multă putere acel text din Ioel, capitolul 3, versetul 1: „Bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni”. Este timpul acestei bucurii în raportul cu tinerii. Şi aceasta este una dintre problemele cele mai serioase pe care le avem acum. Încă suntem la timp, pentru că e vorba de a da rădăcini tinerilor. Este curios: tinerii se înţeleg mai bine cu bătrânii decât cu părinţii, pentru că este [în tineri] o căutare inconştientă de identitate, de rădăcini şi bătrânii o dau, bunicii. Dar asta a generozităţii, a „vinului bun” îi ajută mult; şi dialogul cu nepoţeii, cu tinerii. Şi care este ispita cea mai mare la această vârstă? A restabili vreo ispită din tinereţe. Nu ştiu dacă în Italia există această expresie, dar în Spania, în spaniolă există, şi în Argentina la fel: este momentul „bătrânului verde” [„viejo verde”], adică bătrânul necopt, care se întoarce la ispitele din tinereţe. Este urât, este înfrângerea unei vieţi: a ajunge „bătrân verde”, necopt… Şi fac impresie proastă… Se simt veşnicii logodnici… impresie proastă… „Bătrânii verzi”, nu spun preoţii. Însă preotul poate cădea în această ispită de a restabili ispite din tinereţe. Este un lucru urât a ajunge aşa.

Mă întorc asupra dialogului dintre bătrâni şi tineri: este o întâlnire de generaţii. Textul evanghelic al prezentării lui Isus la templu este clar, este foarte puternic şi ne dă atâta lumină. Tinerii au nevoie de rădăcini, astăzi când această lume atât de virtuală, al unei culturi virtuale fără substanţă, le smulge rădăcinile sau nu-i face să crească, i le pierde. Şi aceasta este o urgenţă a timpului, la care preoţii bătrâni pot să răspundă: a-i ajuta pe tineri să găsească rădăcinile, să regăsească rădăcinile. Şi influenţa este reciprocă, pentru că atunci când vreun grup de tineret – am în minte câteva experienţe – merge să cânte la chitară, de exemplu, într-o casă de odihnă, la început bătrânii stau aşa [şovăitori], dar apoi încep să se mişte, intră în dialog, încep să viseze – cum spune Ioel. Şi aceste vise fac în aşa fel încât tinerii să iasă schimbaţi, diferiţi. Nu este poezie, asta ce spun, cred că este o revelaţie a Domnului pentru timpul nostru. Este o vocaţie specială pentru noi preoţii care suntem la vârsta aceasta. Cu tinerii, pentru a fi visători cu tinerii.

Şi eu aş avea o întrebare aici: „Ne-ar place să ştim cum aţi trăit dumneavoastră trecerea…”. Dar cui îi place să ştie asta? Voin nu sunteţi bârfitori, eu nu cred că vouă vă place… [râde, râd] Este curios, această etapă m-a găsit într-un moment de părăsire a unei funcţii de conducere. Abia hirotonit, am fost numit superior anul următor, maestru de novici, apoi provincial, rector al facultăţii… O etapă de responsabilitate care a început cu o anumită umilinţă pentru că Domnul a fost bun dar după aceea, cu timpul, tu te simţi mai sigur de tine însuţi: „Reuşesc, reuşesc…” este cuvântul care vine mai mult. Unul ştie să se mişte, ştie cum să facă lucrurile, cum să gestioneze.. Şi s-a terminat, toate acestea, atâţia ani de conducere… Şi acolo a început un proces de „dar acum nu ştiu ce să fac”. Da, fii duhovnic, termină teza de doctorat – care era acolo şi pe care n-am apărat-o niciodată –. Şi apoi a reîncepe să regândesc lucrurile. Timpul unei mari dezolări, pentru mine. Eu am trăit acest timp cu mare dezolare, un timp întunecat. Eu credeam că deja era sfârşitul vieţii, da, eram duhovnic, dar cu un spirit de înfrângere. De ce? Pentru că eu credeam că plinătatea vocaţiei mele – dar fără să spun asta, acum îmi dau seama de asta – era în a face lucrurile, acestea. Eh, nu, există un alt lucru! Nu am lăsat rugăciunea, asta m-a ajutat mult. M-am rugat mult, în acest timp, dar eram „uscat ca un lemn”. M-a ajutat mult rugăciunea acolo, în faţa tabernacolului. Şi după aceea, un telefon al nunţiului a deschis o altă uşă. Însă ultimele timpuri din această perioadă – despre ani, nu-mi amintesc dacă era din anul 1980… din 1983 până în 1992, aproape 10 ani, nouă ani întregi – în ultimul timp rugăciunea era mult în pace, era cu multă pace, şi eu îmi spuneam: „Ce se va întâmpla acum?”, pentru că eu mă simţeam diferit, cu multă pace. Eram duhovnic şi director spiritual, în acel timp: era munca mea. Dar am trăit-o în mod foarte întunecat, foarte întunecat şi suferind, şi chiar cu infidelitatea de a nu găsi drumul, şi compensaţie, a compensa [pierderea] acelei lumi făcute din „atotputernicie”, a căuta compensaţii lumeşti. Şi tot Domnul, la sfârşitul acelui timp, m-a pregătit pentru acel telefon care m-a pus pe un alt drum. Astfel: întunecat, nu uşor, da, multă rugăciune, multă rugăciune, şi compensaţie. Astfle, ultima întrebare, cum am trăit asta. Şi apoi ultima [trecere], din 2013, nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat acolo: am continuat să fiu episcop, [spunând:] „Ocupă-te Tu care m-ai pus aici!”.

Şi apoi, ultima întrebare: „Preotul se dedică total (şi n-ar putea face altfel) pentru că aparţine Împărăţiei: iubeşte pământul, pe care-l recunoaşte vizitat în fiecare dimineaţă de prezenţa lui Dumnezeu. Este om al Paştelui, cu privirea îndreptată spre Împărăţia spre care se simte că merge istoria umană, în pofida întârzierilor, întunecimilor şi contradicţiilor”. Acesta este un citat. „La Conferinţa Episcopală Italiană, Sanctitate, cu aceste cuvinte l-aţi descris pe preot ca unul care aparţine Împărăţiei, care ştie să perceapă prezenţa şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu în lume şi îndeosebi în culturile care se forjează în oraşele noastre. Ajutaţi-ne, papa Francisc, să discernem semnele timpurilor, pentru că adesea privirea noastră este tentată să vadă în această lume a noastră numai realităţi negative, departe de Evanghelie. Ce dimensiuni, aşteptări şi deschideri provocate de Duhul percepeţi dumneavoastră în oamenii din timpul nostru, care să reprezinte mari oportunităţi pentru evanghelizare? Ajutaţi-ne să ne reconciliem cu ei, să nu vedem numai nişte duşmani, ci nişte tovarăşi de drum cu care să realizăm un dialog rodnic sau, cum aţi scris în Evangelii gaudium, «un sfânt pelerinaj, o caravană solidară»”.

A discerne semnele timpului. Asta este ceea ce Isus le reproşa învăţătorilor legii că nu ştiu să facă: a discerne semnele timpurilor. În realitate, a vedea realitatea, dar realitatea ascunsă, pentru că realitatea ascunde mereu ceva sublim. A vedea realitatea, a nu avea teamă de realitate. Realitatea, îmi place să spun, este mai mare decât ideile. Mereu. Este superioară ideilor, realitatea. A nu avea teamă de realitate. Da, există conduite, chiar conduite morale, care nu sunt acelea pe care noi suntem obişnuiţi să le vedem. Să ne gândim numai la viaţa matrimonială: astăzi nu se căsătoresc mulţi, preferă să convieţuiască. Şi această realitate, cum o iau? Cum o însoţesc? Cum o explic şi ajut să se maturizeze şi să meargă înainte? Nu ştiu, este o realitate pastorală pe care noi nu putem s-o uităm sau s-o lăsăm deoparte. Şi cum fac în aşa fel încât acest cuplu, care se iubeşte, să facă pasul spre maturitatea spirituală mare? Sau cum respect asta? Există provocări, dar există şi realităţi bune. Şi cu privire la asta mi-a venit în minte un articol al unui preot argentinian care se intitulează „Lo bueno de vivir en esta época”, „Lucrurile bune de trăit în acest timp” [de Víctor Manuel Fernández]. În acest timp există lucruri bune, nu există numai calamităţi. Nu există numai realităţi negative: există lucruri bune. Şi el arată câteva: o conştiinţă mai mare a drepturilor umane şi a propriei demnităţi; astăzi nimeni nu poate să impună ideile; astăzi este mai multă toleranţă precum şi libertate de a se manifesta aşa cum este unul; astăzi convieţuirea socială este mai sinceră, mai spontană; astăzi este mare apreciere faţă de pace; şi valoarea umană a solidarităţii s-a afirmat… Şi astfel, atâtea lucruri bune care sunt în lumea de astăzi şi pe care trebuie să le luăm. Şi a încerca să nu ne înspăimântăm de dificultăţi, de „noile valori” – noi valori în ghilimele. Lucrurile merg aşa: ce pot să fac eu cu asta? Acel lucru are bun asta; acela nu este bun… a discerne. A discerne semnele şi a lua ceea ce se poate duce înainte, a-i ajuta pe alţii.

Nu ştiu, acestea sunt lucrurile care îmi vin în minte. N-aş vrea să închei în negativ, dar, vă rog, celor tineri: nu vă pierdeţi în circumstanţe ci mergeţi la miez; celor de la jumătatea vârstei: nu cădeţi în „ştrengării”; celor de vârsta noastră, mai mari, de la maturitate: vă rog, nu fiţi „bătrâni verzi”; şi tuturor: în dialog cu lumea de astăzi, discerneţi semnele timpurilor şi vedeţi lucrurile bune, lucrurile care vin de la Duhul. Este adevărat, lumea este păcătoasă în ea însăşi şi mondenizează atâtea lucruri, dar probabil că miezul vine de la Duhul şi se poate lua asta. A discerne bine semnele timpului.

Vă mulţumesc pentru răbdare, pentru această ascultare.

Mons. De Donatis:

Acum, înainte de binecuvântare, îi mulţumim papei Francisc pentru acest moment foarte intens, frumos, pentru această dimineaţă şi primim un mic text în care sunt adunate meditaţii de la Paul al VI-lea la papa Francisc: sunt lecturi de folosit în acest timp al Postului Mare ca lectura a doua din Breviar, în aşa fel încât angajarea rugăciunii să poată fi comună. Şi vom reflecta un pic asupra a ceea ce episcopii noştri, în aceşti ani, ne-au încredinţat tocmai despre viaţa sacerdotală. Cred că ne va face bine, pentru că după aceea asta ne va pregăti pentru alte momente pe care le vom trăi – sper – în viitor cu privire la aprofundarea existenţei noastre de preoţi la Roma, astăzi.

Acum prefecţii pot să ia textele, astfel le distribuie, şi apoi primim binecuvântarea.

Papa Francisc:

Eu l-am văzut şi mi-a plăcut mult. Sunt doi episcopi de Roma [recenţi] deja sfinţi [Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea]. Paul al VI-lea va fi sfânt anul acesta. Unul cu cauza de beatificare în desfăşurare, Ioan Paul I, cauza sa este deschisă. Şi Benedict şi eu, pe lista de aşteptare: rugaţi-vă pentru noi!

[cântare]

[binecuvântare]

Şi rugaţi-vă pentru mine, vă rog! Multe mulţumiri.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.