Categorii

„Întâlnirea de la Havana a rupt tăcerea despre creştinii persecutaţi”

„Până la întâlnirea noastră cu Papa Francisc condiţia «monstruoasă» a creştinilor din Orientul Mijlociu era aproape invizibilă. După aceea, situaţia s-a schimbat substanţial”. Sanctitatea Sa Kiril, patriarh de Moscova şi al tuturor Rusiilor, vorbeşte lent. Reevocă summit-ul istoric care a avut loc la aeroportul din capitala cubaneză în februarie 2016. Şi în acest interviu cu Vatican Insider explică faptul că astăzi trebuie „povestită Biserica nu ca un muzeu de idei medievale, sau o rezervă de faliţi incapabili să se insereze în viaţa modernă, ci ca «izvor de apă vie»”.

Sanctitate, a trecut puţin mai mult de un an de la îmbrăţişarea în Cuba cu Papa Francisc. Ce anume rămâne din acea întâlnire?

Întâlnirea n-ar trebui să fie judecată numai în contextul raporturilor bilaterale dintre catolicism şi ortodoxia rusă. Tema principală a discuţiei a fost, de fapt, condiţia „monstruoasă” a creştinilor din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord, o temă mult mai amplă decât o agendă bilaterală. Este o temă de însemnătate globală. Este incredibil că un autentic genocid de creştini se poate întâmpla acum, în „civilizatul” secol al XXI-lea. Confraţilor noştri nu le este luat numai acoperişul, bunurile şi mijloacele de subzistenţă, ci viaţa însăşi, numai pentru că ei cred în Cristos. Şi rezultatul cel mai mare al întâlnirii noastre cu Pontiful este recunoaşterea, din partea întregii lumi, a acestei provocări care este lansată întregii omeniri, al cărei trecut, prezent şi viitor este imposibil fără creştinism.

După părerea dumneavoastră, în lume există conştiinţa a ceea ce li se întâmplă creştinilor?

Până la întâlnirea noastră cu Papa Francisc această temă era aproape invizibilă în mass-media internaţionale şi am întâlnit indiferenţă şi a multor organizaţii internaţionale. După aceea, situaţia s-a schimbat substanţial. Sper că după recunoaşterea gravităţii problemei vor urma şi paşi concreţi pentru a o rezolva. Deocamdată, desigur, progresele nu sunt rapide aşa cum am vrea: este suficient să ne gândim la faptele recente petrecute în Egipt şi în Siria. Dar eu nu pierd speranţa şi mă rog pentru ca destinele celor persecutaţi să fie alinate. Vom continua să ne ridicăm glasul alăturând de cuvintele noastre, acolo unde va fi posibil, un ajutor concret dat creştinilor persecutaţi. Astăzi noi creştinii, independent de confesiunea de apartenenţă, ne aflăm în faţa unei grave provocări sistemice. Nu este vorba numai despre violenţa explicită despre care tocmai am vorbit. Este vorba şi despre vechile probleme ale civilizaţiei europene, formate astăzi: distrugerea familiei, ideologia trans-umanismului şi atâtea altele. A reuşi împreună să facem actuală Evanghelia lui Cristos este o misiunea de dificultate extraordinară şi de actualitate extremă. Aceasta a fost o altă temă importantă tratată în întâlnirea de la Havana.

Care este astăzi starea raporturilor dintre cele două Biserici? Ce rezultate a produs întâlnirea dumneavoastră?

Sper că va avea o continuare în schimbul de experienţe, în găsirea de noi puncte de interacţiune, în dezbaterea cu privire la formele pe care mărturia creştină trebuie să le asume în acest nou context. De aceea putem vorbi despre existenţa unei perspective de dezvoltare în relaţiile noastre bilaterale, în acea nouă fază iniţiată în anii Şaizeci din secolul trecut. Am avut ocazie să iau parte personal la numeroase iniţiative de dialog care în decursul deceniilor au implicat ierarhiile catolică şi ortodoxă. Apreciem experienţa dobândită, care nu are precedent faţă de istoria diviziunii creştinătăţii din Orient şi din Occident. Întâlnirea de la Havana a fost un eveniment de mare importanţă în lunga noastră interacţiune, în pofida divergenţelor teologice care persistă. Întâlnirea cu Papa Francisc este mărturie a disponibilităţii noastre de a apăra împreună viitorul comunităţilor creştine din lumea modernă şi de a contribui la instaurarea unei păci solide şi drepte în locurile unde astăzi vedem că se varsă sânge.

Astăzi lumea trăieşte ceea ce Francisc numeşte „al treilea război mondial pe bucăţi”. Cum se contrastează?

Înainte de toate, în rugăciunea sinceră către Creator pentru pace: „Binecuvântaţi făcătorii de pace pentru că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu”. Ştim bine că arma principală a creştinului este tocmai rugăciunea. Răspunzând la o rugăciune sinceră născută din credinţă, Domnul săvârşeşte minuni care depăşesc logica obişnuită şi legile politicii. Credinţa fără fapte este moartă şi orice rugăciunea trebuie să fie sprijinită de acţiune. Nu trebuie să luăm parte la ceea ce este definit „război pe bucăţi”, care începe de la ura şi de la egoismul care pun stăpânire pe noi. Să le alungăm din inima noastră, din familia noastră, din comunitatea noastră, şi conflictul nu ne va lovi. Alegerea în favoarea adevărului, a iubirii şi a carităţii este drumul cel mai scurt spre pace. Nimic nu-l apropie mai mult pe om şi omenirea de conflicte decât preocuparea exclusiv faţă de propriile interese, faţă de satisfacerea propriilor patimi, faţă de creşterea de nestăpânit a consumurilor. Acţionând în această direcţie noi pierdem imediat bătălia cu duşmanul neamului omenesc.

După părerea dumneavoastră, în ce constă contribuţia principală a creştinilor la pace?

Creştinismul nu este conţinut numai în cuvintele, ci în prezenţa lui Dumnezeu în faptele noastre. De aceea misiunea principală a creştinilor este aceea de a rămâne fideli faţă de Cristos, de a păstra pacea ca o stare deosebită a spiritului. Cuvintele lui Serafin de Sarov, un sfânt rus cinstit în toată lumea creştină, sunt o maximă genială a vieţii creştine: „Cucereşte spiritul păcii şi în jurul tău se vor mântui cu miile”. Acesta este răspunsul nostru de făcători de pace. Creştinismul eliberează pe om de frică, şi de suferinţă, chiar şi de moarte. Important este de a rămâne cu Cristos în rugăciune şi în faptele de iubire şi atunci nici măcar cele mai adverse circumstanţe nu ne vor face să şovăim pe drumul mântuirii, în numele căreia parcurgem drumul nostru pământesc.

Pentru drumul ecumenic putem lua ca exemplu primul mileniu, în timpul căruia catolicii şi ortodocşii erau una într-o unică Biserică?

Istoria nu cunoaşte condiţionalul. Nu este posibil a merge înainte având capul întors în spate. Orice tentativă de a transpune mecanic ceva din secolele trecute la modernitate este condamnată la eşec. Dar asta nu înseamnă că putem uita lecţiile istoriei şi experienţa Bisericii nedespărţite din primul mileniu.

Şi ce se învaţă de la acest trecut?

Diviziunea creştinilor a fost dictată în bună parte de mutarea priorităţilor spirituale, de la respectarea riguroasă a Evangheliei la tentativa de a trasa şi a fixa graniţele pământeşti ale influenţei şi puterii Bisericii. Prin urmare, şi îmbunătăţirea relaţiilor noastre trebuie să se bazeze nu pe ştergerea sau ascunderea diferenţelor dintre ortodoxie şi catolicism formate de-a lungul secolelor, ci pe aspiraţia unanimă de a trăi după Evanghelie în lumea contemporană.

După părerea dumneavoastră, care este astăzi misiunea creştinilor din diferitele confesiuni?

Astăzi, ca niciodată până acum, este important de a găsi un limbaj pentru a da o mărturie vie despre Cristos, a relata Biserica nu ca un muzeu de idei medievale, sau o rezervă de faliţi incapabili să se insereze în viaţa modernă, ci ca „izvor de apă vie”, în jurul căruia trec mulţimi chinuite de sete, fără să-şi dea seama că mântuirea lor este la câţiva paşi. În acest sens situaţia Bisericii, din Orient ca şi din Occident, nu se deosebeşte mult de creştinismul din primele secole. Ce au în comun Biserica antică şi cea actuală, creştinătatea orientală şi occidentală, ce nu s-a schimbat în nimic în mileniile trecute? Nu este un „ceva”, este un „Cine”: Fondatorul şi Conducătorul Bisericii, Cristos, Cel care „este acelaşi ieri, astăzi şi în veci”. În El suntem chemaţi să căutăm exemplul în orice moment al vieţii noastre.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 18 mai 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.