Categorii

Întâlnirea cu tinerii din Misiunea Diecezană. Sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a Pazei, sâmbătă 27 mai 2017

Înainte de rugăciunea către Stăpâna Noastră a Pazei

 Papa Francisc:

Vă invit să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria în tăcere: fiecare să-i spună ceea ce are în inimă. Este mama noastră, Mama lui Isus, Mama noastră. În tăcere, fiecare să-i spună ceea ce simte în inimă.

 [Rugăciune către Stăpâna Noastră a Pazei]

[Salutul cardinalului Bagnasco]

Chiara Parodi

Sanctitate, ce frumos e să vă avem aici! În exortaţia apostolică Evangelii gaudium, dumneavoastră aţi invitat toată Biserica să iasă. La sugestia cardinalului nostru, am demarat misiunea „Bucurie deplină”, pentru a prelua cuvintele pe care Isus le-a spus în Evanghelia lui Ioan: „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (15,11). Vă cerem o binecuvântare asupra noastră, asupra tinerilor pe care i-am întâlnit şi pe care-i vom întâlni, precum şi un sfat despre modul de a fi misionari faţă de cei de vârsta noastră care trăiesc în situaţii dificile de durere şi care sunt victime ale drogurilor, alcoolului, violenţei şi înşelăciunii celui rău. Mulţumesc! Vă iubim.

Luca Cianelli

Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi voit ca anul viitor să se desfăşoare Sinodul Episcopilor dedicat tinerilor; de fapt va avea ca titlu „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”.

Noi credem că pe Dumnezeu îl întâlnim în viaţa de toate zilele, în cotidianitate, la şcoală, la locul de muncă, împreună cu prietenii, în viaţa de rugăciune, în tăcerea rugăciunii. Deci vă cerem dumneavoastră vreun sfat pentru a trăi viaţa noastră spirituală şi de rugăciune. Mulţumesc!

Emanuele Santolini

Ciao, Papa Francisc. Astăzi vieţile noastre au ritmuri foarte înalte, frenetice şi acest lucru face dificilă întâlnirea, ascultarea şi mai ales construirea de relaţii adevărate, de împărtăşire adevărată. Astfel, mulţi dintre noi tinerii eventual nu au timpul şi ocaziile pentru a întâlni persoana vieţii lor, persoana pe care Isus a gândit-o pentru noi, pentru a construi acel mare proiect de iubire care este căsătoria. Ne puteţi da vreun sfat despre modul de a reuşi să trăim o viaţă în plinătate şi de a reuşi să facem asta construind relaţii adevărate, depline, sincere? Mulţumesc.

Francesca Marrollo

Sfinte Părinte, în fiecare zi mass-media ne comunică realităţi de violenţă şi de război, relatări de mari suferinţe de departe şi de aproape. Mulţi de vârsta noastră, migranţi care provin din ţări îndepărtate, însângerate de egoisme, trăiesc astăzi în oraşele noastre în condiţii foarte dificile. Noi suntem convinşi că, prin aceşti fraţi ai noştri şi aceste surori ale noastre, Dumnezeu ne vorbeşte. Ce anume ne spuneţi? Ce gesturi, împreună şi cu comunitatea creştină adultă, putem face pentru a răspunde la aceste provocări pe care istoria, locuită de Duhul Sfânt, astăzi ni le propune? Mulţumesc!

Papa Francisc

Bună ziua!

Eu sunt un pic înspăimântat pentru că Emanuele a spus că „suntem toţi frenetici”… [râde, râd]. Nu ştiu cum să răspund. Cardinalul a vorbit despre iubirea voastră şi a spus că iubirea voastră este o iubire turbulentă şi veselă. Şi acest lucru este frumos. Între „frenetici”, „turbulenţi” şi „veseli”, facem o frumoasă salată de fructe şi rezultatul va fi frumos!

Este pentru mine o bucurie să vă întâlnesc pe voi. Este o întâlnire pe care mereu o doresc: să găsesc tinerii. Ce gândesc, ce caută, ce doresc, ce provocări au şi atâtea lucruri. Şi voi, care nu vreţi răspunsuri pre-făcute, voi vreţi răspunsuri concrete dar personale, nu ca aceste haine care se cumpără prêt-à-porter, nu. Răspunsuri prêt-à-porter voi nu vreţi. Vreţi dialogul, lucruri care să atingă inima.

Chiara, mulţumesc pentru că împărtăşeşti această experienţă pe care aţi trăit-o în timpul acestui an. A simţi invitaţia lui Isus este mereu o bucurie deplină. Şi Domnul spune şi: „Şi această bucurie deplină – în acelaşi text din Evanghelie – nimeni nu va putea să v-o ia” (cf. In 16,22). Nimeni nu v-o ia. Bucurie. Care nu este acelaşi lucru cu distracţia. Da, te face fericit, bucuria, dar nu este superficială. Bucuria care merge înăuntru şi se naşte din inimă; şi această bucurie este aceea pe care voi aţi trăit-o în acest an. Îţi mulţumesc.

Acum, eu aş vrea să întreb – mi-ar place, dar nu este timp şi nu se poate, dar… –: cum aţi simţit că această experienţă pe care aţi trăit-o v-a transformat: este adevărat, acest lucru, sau sunt cuvinte? De ce – aceasta este întrebarea – să mergi să faci misiune înseamnă să te laşi transformat de Domnul? Noi, în mod normal, când trăim aceste lucruri, aceste activităţi, aşa cum Chiara a subliniat bine, ne bucurăm când lucrurile merg bine. Şi acest lucru este bun. Dar există şi o altă transformare, care de atâtea ori nu se vede, este ascunsă şi se naşte în viaţa fiecăruia dintre noi. Misiunea, a fi misionari ne face să învăţăm să privim. Ascultaţi bine asta: a învăţa să privim. A învăţa să privim cu ochi noi, deoarece cu misiunea ochii se reînnoiesc. A învăţa să privim oraşul, viaţa noastră, familia noastră, tot ceea ce este în jurul nostru. Experienţa misionară ne deschide ochii şi inima: a învăţa să privim şi cu inima. Şi astfel, noi încetăm să fim – permiteţi-mi cuvântul – turişti ai vieţii, pentru a deveni bărbaţi şi femei, tineri care iubesc cu angajare în viaţă. „Turişti ai vieţii”: voi i-aţi văzut pe aceştia care fotografiază tot, când vin pentru turism, şi nu privesc nimic. Nu ştiu să privească… şi apoi privesc fotografiile acasă! Dar una este a privi realitatea şi alta este a privi fotografia. Şi dacă viaţa noastră este de turist, noi vom privi numai fotografiile sau lucrurile pe care le gândim despre realitate. Este o tentaţie, pentru tineri, de a fi turişti. Nu spun să facă o plimbare pe aici şi pe acolo, nu, acest lucru este frumos! Intenţionez să privesc viaţa cu ochi de turist, adică superficial, şi să fac fotografii pentru a le privi mai târziu. Asta înseamnă că eu nu ating realitatea, nu privesc lucrurile care se întâmplă. Nu privesc lucrurile aşa cum sunt. Primul lucru pe care eu l-aş răspunde, cu privire la transformarea voastră, este să părăsiţi această atitudine de turişti pentru a deveni tineri cu o angajare serioasă cu viaţa, în mod serios. Timpul misiunii ne pregăteşte şi ne ajută să fim mai sensibili, mai atenţi şi să privim cu atenţie. Şi atâţia oameni care trăiesc cu noi, în viaţa zilnică, în locurile unde noi trăim, şi pe care, datorită faptului că nu ştim să privim, ajungem să-i ignorăm. Câţi oameni despre care putem spune: „da, da, este acela, este acela”, dar nu ştim să privim inima lor, nu ştim ce gândesc, ce simt, pentru că niciodată inima mea nu s-a apropiat. Poate că am vorbit cu ei de atâtea ori, dar cu superficialitate. Misiunea poate să ne înveţe să privim cu ochi noi, ne apropie de inima atâtor persoane, şi acesta este un lucru foarte frumos, este un lucru foarte frumos!

Şi distruge ipocrizia. A găsi oameni mari, adulţi ipocriţi este urât, dar sunt oameni mari, care fac din propria viaţă ceea ce vor, ştiu ceea ce fac… Dar a găsi un tânăr, o tânără care începe viaţa cu o atitudine de ipocrizie, acest lucru este sinucigaş. Aţi înţeles? Este sinucigaş. Înseamnă a nu părăsi drumul turistului vieţii, înseamnă a trece prefăcându-se şi a nu privi inima oamenilor pentru a vorbi cu autenticitate, cu transparenţă.

Şi apoi, există un alt lucru: tu ai spus că misiunea este frumoasă şi aţi învăţat. Dar eu când merg în misiune, nu este numai decizia mea, aceea care mă face să merg. Există un altul care mă trimite, care mă trimite să fac misiunea. Şi nu se poate face misiune fără a fi trimis de Isus. Însuşi Isus e cel care te trimite, Isus este cel care te împinge la misiune şi este acolo alături de tine: este chiar Isus cel care lucrează în inima ta, schimbă privirea ta şi te face să priveşti viaţa cu ochi noi; nu cu ochi de turist. Aţi înţeles?

Aşa se învaţă că a trăi închişi, închişi şi în „turism”, nu foloseşte, nu ajută. Trebuie să trăim în misiune, ceea ce presupune ca eu să-l ascult pe Cel care mă trimite, care este întotdeauna Isus, şi merg la oameni, merg la alţii ca să vorbesc despre viaţa mea, despre Isus şi despre atâtea lucruri dar cu o transformare a personalităţii mele care mă face să privesc într-o altă manieră. De asemenea să simt lucrurile în altă manieră. Să ne gândim – pentru a înţelege bine asta – când Isus mergea pe drum, mereu printre oameni; odată (cf. Mc 5,25-34), Isus s-a oprit şi a spus: „Cineva m-a atins”. Şi discipolii: „Dar, Învăţătorule, nu vezi că toată lumea este în jurul tău? Toţi te ating!” – „Cineva m-a atins”. Isus nu era obişnuit cu faptul de a fi atins. Nu, nu era un „turist”: El înţelegea intenţiile oamenilor şi a înţeles că era o persoană care l-a atins pentru a fi vindecată. Şi acea femeie îşi spune sieşi: „Dacă eu îl ating, voi fi vindecată”. Tot aşa şi noi. Trebuie să-i cunoaştem pe oameni aşa cum sunt, pentru că avem inima deschisă şi nu suntem turişti printre oameni: suntem trimişi şi misionari.

Misiunea ajută şi să ne privim între noi, în ochi, şi să recunoaştem că suntem fraţi între noi, că nu există un oraş şi nici o Biserică a celor buni şi un oraş şi o Biserică a celor răi. Misiunea ne ajută să nu fim „catari”. Misiunea ne purifică de gândul că există o Biserică a celor puri şi una a celor impuri: toţi suntem păcătoşi şi toţi avem nevoie de vestirea lui Cristos, şi dacă eu când îl vestesc în misiune pe Isus Cristos nu mă gândesc, nu simt că mi-l spun mie însumi, mă plictisesc de persoană şi eu mă cred – pot să mă cred – pur şi pe celălalt ca impurul care are nevoie. Misiunea ne implică pe toţi, ca popor al lui Dumnezeu, ne transformă: ne schimbă privirea, ne schimbă modul de a merge în viaţă, din „turist” în implicat şi ne scoate din cap acea idee că există grupuri, că există în Biserică puri şi impuri: toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. Toţi păcătoşi şi toţi cu Duhul Sfânt în noi, care are capacitatea de a ne face sfinţi.

Tu mă întrebai – şi Emanuele a întrebat acelaşi lucru – cum să fim misionari faţă de cei de vârsta noastră, în special faţă de cei care trăiesc în situaţii dificile, care sunt victime ale drogurilor, alcoolului, violenţei, înşelării celui rău? Cred că primul lucru este să-i iubim. Nu putem face nimic fără iubire. Un gest de iubire, o privire de iubire… Tu vei putea face programe pentru a-i ajuta, dar fără iubire… Şi iubire înseamnă a-ţi da viaţa. Isus spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-şi dă viaţa” (cf. In 15,13). El a dat exemplul, şi-a dat viaţa. A iubi. Dacă tu nu te simţi în stare, sau măcar tu nu ai – şi spun „tu”, dar spun tuturor, pentru că ea a pus întrebarea, dar o spun tuturor – dacă tu nu ai inima dispusă să iubească – Domnul ne învaţă să iubim – nu vei putea face o misiune bună. Misiunea va trece ca o aventură, un turism. A se pregăti şi a merge cu inimă dispusă de a iubi. A-i ajuta să iubească. Unul dintre lucrurile pe care eu le întreb, nu pe fiecare persoană ci atunci când este oportunitate, în confesional, este: „Dar dumneavoastră îi ajutaţi pe oameni? Dumneavoastră daţi de pomană?” – „Da”, spun atâţia. Da, pentru că oamenii sunt buni, oamenii vor să ajute. „Şi spuneţi-mi: când dumneavoastră daţi pomană, atingeţi mâna persoanei căreia îi daţi pomană, sau o retrageţi imediat?”. Şi acolo, unii nu ştiu ce să spună. Şi mai mult: „Când dumneavoastră daţi pomană, priviţi în ochi pe acel cerşetor care cere pomană? Sau plecaţi în grabă?”. A iubi. A iubi înseamnă a avea capacitatea de a strânge mâna murdară sau capacitatea de a privi ochii celor care sunt în situaţie de degradare şi de a spune: „Pentru mine, tu eşti Isus”. Şi acesta este începutul oricărei misiuni, cu această iubire trebuie eu să merg ca să vorbesc. Dacă eu vorbesc oamenilor gândindu-mă: „Ah, aceşti nesăbuiţi care nu cunosc religie, eu le voi da, îi voi învăţa cum să facă…”. Vă rog! Mai bine rămâi acasă şi roagă-te un Rozariu, îţi va face mai bine decât să mergi să faci misiune. Nu ştiu dacă aţi înţeles acest lucru.

Şi pentru ce trebuie să-i iubesc pe aceşti oameni? Acele victime ale drogurilor, alcoolului, violenţei, înşelăciunii celui rău? În spatele tuturor acestor situaţii pe care le-ai amintit există o certitudine pe care noi n-o putem uita, o certitudine care trebuie să ne facă „încăpăţânaţi” în speranţă: pentru a face misiune trebuie să fim încăpăţânaţi în speranţă. Nu numai iubirea, ci şi speranţa, şi încăpăţânaţi. În fiecare dintre aceste persoane care sunt victime ale situaţiilor dificile există o imagine a lui Dumnezeu care din diferite motive a fost maltratată, călcată în picioare. Există o istorie de durere, de răni pe care noi n-o putem ignora. Şi aceasta este nebunia credinţei. Când Isus ne spune: „Ai venit în închisoare şi m-ai găsit pe mine” – „Dar tu eşti un nebun!”: este nebunia credinţei. Nebunia crucii, despre care vorbeşte sfântul Paul; nebunia vestirii Evangheliei. Acolo este Isus şi asta înseamnă a învăţa să privim cu ochii lui Isus: cum priveşte Isus, pe acei oameni. Cum îi priveşte. Dacă Isus, când ne spune – întrebările pe care ni le vor pune când vom merge în cealaltă parte (cf. Mt 25,31-46) – ne spune că El era acei oameni, este mister de iubire în inima lui Isus.

Am avut ocazia, odată – în Argentina eram obişnuit deja să vizitez închisorile – şi într-o ocazie am salutat pe unul care avea peste 50 de ucideri. Şi eu am rămas să mă gândesc: „Dar tu eşti Isus”, pentru că El a spus că dacă tu vii să mă vizitezi în închisoare, eu sunt acolo, în acel om. Pentru a fi misionari este nevoie de această nebunie a crucii, de această nebunie a vestirii evanghelice: că Isus face minuni, că Isus nu este un vrăjitor vindecător care vindecă. Isus este în fiecare dintre noi, în fiecare dintre noi. Şi probabil vreunul dintre voi în acest moment este într-o situaţie de păcat de moarte, este într-o situaţie de îndepărtare, departe de Isus, probabil… Dar Isus este acolo, aşteaptă. Este acolo cu tine. Niciodată nu ne lasă. Dacă eu merg cu iubire, nu ca turist, şi asta mă transformă, merg ca încăpăţânat în speranţă şi merg ştiind că îl ating, îl văd, îl ascult pe Isus care lucrează în inima fiecăruia pe care îl întâlnesc în misiune. Aţi înţeles? Şi în privinţa acestora pe care tu i-ai menţionat, cei mai rebutaţi din societate – este important – eu am spus să nu vă simţiţi rău pentru a strânge mâna murdară a unui cerşetor, a acestor oameni, pentru a da un exemplu…

Noi toţi suntem murdari. Şi dacă El m-a mântuit, spun: mulţumesc, Doamne, pentru că şi eu pot să fiu persoana aceea… Dacă eu n-am ajuns drogat, de ce, Doamne? Din voinţa ta. Dar dacă Domnul mi-ar fi lăsat mâna, şi eu, toţi [unde am fi ajuns?] Şi aceasta este iubirea, harul, pe care noi trebuie să-l vestim: Isus este în acele persoane. Vă rog, să nu adjectivăm persoanele! Eu merg să fac misiune cu iubire, încăpăţânarea speranţei, pentru a duce un mesaj oamenilor care au un nume, nu au adjective. Şi de câte ori societatea noastră dispreţuieşte şi clasifică: „Nu, acela este un beţiv! Nu, eu nu dau pomană acestuia pentru că merge să-şi cumpere un pahar de vin şi nu are altă fericire, săracul om, în viaţă”; „Eh, nu, acesta este un drogat”; „Acesta, acela, acesta, acela…”. A nu adjectiva niciodată persoanele! A pune adjectiv persoanelor poate să facă numai Dumnezeu, numai judecata lui Dumnezeu. Şi o va face: la judecata finală, definitiv, asupra fiecăruia dintre voi: „Vino, binecuvântat de Tatăl meu, pleacă, blestematule…”. Adjectivele: le face El, dar noi nu trebuie să adjectivăm niciodată: „acesta” şi „acela”, „acesta, acela”. Eu merg la misiune pentru a duce mare iubire.

Apoi în acea transformare – m-am entuziasmat cu întrebarea ta, o scrisesem şi am făcut reflecţii – noi suntem locuitori ai unei culturi a golului, ai unei culturi de singurătate. Oamenii – şi noi – înăuntru suntem singuri şi avem nevoie de gălăgie pentru a nu simţi acest gol, această singurătate. Aceasta este propunerea lumii şi aceasta n-are nimic de-a face cu bucuria despre care am vorbit. Golul: dacă există ceva care distruge oraşele noastre este această izolare. A merge în misiune înseamnă a ajuta să se iasă din izolări şi a face comunitate, fraternitate. „Dar nu-mi place de acela…”. „Acela este aşa…”. A nu adjectiva niciodată: Isus îi iubeşte pe toţi. Dacă eu merg în misiune trebuie să fiu dispus să-i iubesc pe toţi. Nu există acea bucurie deplină, care era ceea ce tu spuneai că îţi dădea misiunea. În timp ce sunt atâţia fraţi ai noştri cu privirea desfigurată de o societate care se apără numai cu excluderea, izolându-i pe oameni, ignorând. Niciodată, dacă noi vrem să fim misionari şi să ducem Evanghelia şi să avem această bucurie, niciodată să nu excludem, niciodată să nu izolăm pe nimeni, niciodată să nu ignorăm. Nu ştiu dacă am răspuns la ceva.

Şi mulţumesc Luca pentru neliniştea ta. Genova este un oraş port, care a ştiut să primească istoric atâtea nave şi care a generat mari navigatori! Pentru a fi discipol e nevoie de aceeaşi inimă a unui navigator; orizont şi curaj. Dacă tu nu ai orizont şi eşti incapabil să-ţi priveşte şi nasul, nu vei fi niciodată un bun misionar. Dacă tu nu ai curaj, niciodată nu vei fi misionar. Este virtutea navigatorilor: ştiu să citească orizontul, să meargă, şi au curajul pentru a merge. Să ne gândim la marii navigatori din secolul al XV-lea, atâţia ieşiţi de aici. Voi aveţi oportunitatea de a cunoaşte totul cu noile tehnici, dar aceste tehnici de informare ne fac să cădem într-o capcană de atâtea ori; pentru că în loc să ne informeze ne saturează, şi când tu eşti saturat orizontul se apropie, se apropie, şi ai în faţa ta un zid, ai pierdut capacitatea de orizont. Fiţi atenţi: a privi mereu ceea ce îţi vând! Chiar şi ceea ce îţi vând în mass-media. Contemplaţia, capacitatea de a contempla orizontul, de a-şi face o proprie judecată, a nu mânca ceea ce-ţi servesc în farfurie. Aceasta este o provocare: este o provocare care cred că trebuie să ne ducă la rugăciune şi să-i spunem Domnului: „Doamne, îţi cer o favoare: te rog, nu înceta să mă provoci”. Provocări de orizonturi care cer curajul. Tu eşti genovez? Navigator: orizont şi curaj. Şi tuturor genovezilor o spun: înainte! Acea rugăciune pe care eu v-o propuneam: „Doamne, îţi cer o favoare, astăzi provoacă-mă”. Da, „Isuse, te rog, vino, deranjează-mă, dă-mi curajul de a putea răspunde provocării şi ţie”. Mie îmi place mult acest Isus care deranjează, care importunează; pentru că este Isus viu, care te mişcă înăuntru cu Duhul Sfânt. Şi ce frumos un tânăr sau o tânără care se lasă deranjat de Isus; şi tânărul sau tânăra care nu lasă să i se închidă gura cu uşurinţă, învaţă să nu stea cu gura închisă, care nu este mulţumit cu răspunsuri simpliste, care caută adevărul, caută profundul, merge în larg, merge înainte, înainte. Şi are curajul de a-şi pune întrebări despre adevăr şi despre atâtea lucruri. Trebuie să învăţăm să sfidăm prezentul. O viaţă spirituală sănătoasă generează tineri treji, care în faţa unor lucruri pe care astăzi ni le propune această cultură – „normală” spun ei, poate să fie, nu ştiu… – să se întrebe: „Acest lucru este normal sau acest lucru nu este normal?”. Şi de atâtea ori – asta o spun cu tristeţe – tinerii sunt primele victime ale acestor vânzători de fum; îi fac să creadă atâtea lucruri, le pun în cap atâtea lucruri… Dar una dintre primele forme de curaj pe care voi trebuie s-o aveţi este să vă întrebaţi: „Dar acest lucru este normal sau acest lucru nu este normal?”. Curajul de a căuta adevărul. Este normal ca în fiecare zi să crească acel sentiment de indiferenţă? Nu-mi pasă ce li se întâmplă altora; indiferenţa cu prietenii, vecinii, în cartier, la locul de muncă, în şcoală… Este normal – aşa cum ne invita Francesca să reflectăm – ca mulţi dintre cei de vârsta noastră, migranţi sau care provin din ţări îndepărtate, dificile, însângerate de egoisme care conduc la moarte, trăiesc în oraşele noastre în condiţii cu adevărat dificile? Este normal acest lucru? Este normal că Mediterana a devenit un cimitir? Este normal acest lucru? Este normal ca atâtea, atâtea ţări – şi nu o spun despre Italia, pentru că Italia este atât de generoasă – atâtea ţări închid porţile în faţa acestor oameni care sunt răniţi şi fug de foamete, de război, aceşti oameni exploataţi, care vin să caute un pic de siguranţă… este normal? Această întrebare: acest lucru este normal? Dacă nu este normal eu trebuie să mă implic pentru ca asta să nu se întâmple. Dragule, este nevoie de curaj pentru asta, este nevoie de curaj.

Întorcându-ne la navigatori, Cristofor Columb, care spun că era dintre ai voştri – niciodată nu se ştie, dar atâţia ca el sau el însuşi probabil au ieşit de aici –, despre el spuneau: „Acest nebun vrea să ajungă de aici mergând acolo”. Însă acela făcuse un raţionament cu privire la „normalitatea” anumitor lucruri şi a făcut o mare provocare: a avut curajul. Este normal ca în faţa durerii altora atitudinea noastră să fie aceea de a închide uşile? Dacă nu este normal, implică-te! Şi dacă nu ai curajul de a te implica, stai liniştit şi apleacă-ţi capul şi umileşte-te în faţa Domnului, cere curaj. A sfida prezentul înseamnă a avea curajul de a spune: „Există lucruri care par normale dar nu sunt normale”. Şi voi, asta trebuie să vă gândiţi: nu sunt lucruri voite de Dumnezeu şi nu vor trebui să fie voite de noi! Şi asta s-o spuneţi cu forţă! Acesta este Isus: intempestiv, care strică schemele noastre, proiectele noastre. Este Isus care seamănă în inimile noastre neliniştea de a ne pune această întrebare. Şi acest lucru este frumos: acest lucru este foarte frumos!

Eu sunt sigur că voi genovezii sunteţi capabili de mari orizonturi şi de atâta curaj, dar depinde de voi dacă vreţi să faceţi asta: nu depinde de mine. Eu în această seară mă întorc şi las sămânţa. Vouă vă las provocarea, sau, cum spunem în ţara noastră: „Vă arunc mănuşa în faţă”. Voi veţi vedea.

Termin cu o sugestie: în fiecare dimineaţă, o simplă rugăciune: „Doamne, îţi cer, te rog, astăzi nu neglija să mă provoci. Da, Isuse, te rog, vino să mă deranjezi un pic şi dă-mi curajul să-ţi pot răspunde”.

Mulţumesc!

Voi sunteţi aici, aşezaţi, la umbră: aici suntem la răcoare [în sanctuar]. Dar afară sunt – îi auziţi? Aceştia ştiu să facă gălăgie – atâţia care au rezistat la soare, în picioare… Aplauze pentru ei! Eu îi vedeam, îi vedeam de aici. Erau toţi liniştiţi pentru că ascultau şi au urmărit totul. Aceia mi se pare că au un pic de curaj şi de orizonturi: cel puţin aceia; sper că şi voi!

Acum vă voi da binecuvântarea, dar înainte de a primi binecuvântarea s-o salutăm pe Sfânta Fecioară Maria:

„Bucură-te Marie…”

[Binecuvântarea]

Salut şi binecuvântare pentru deţinuţi

Aş vrea să dau şi un salut şi binecuvântarea tuturor deţinuţilor din Genova şi din Liguria care au urmărit această întâlnire. Le voi da – voi în tăcere – binecuvântarea.

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.