Categorii

Întâlnire dintre Bartolomeu şi Kiril. Mons. Coda: „Calea pentru a dărâma zidurile este dialogul dintre fraţii în credinţă”

Un comunicat de puţine rânduri semnat de patriarhia ecumenică pentru a anunţa că vineri, 31 august 2018, „la dorinţa sa expresă”, patriarhul Kiril de Moscova şi al întregii Rusii va merge cu o delegaţie în cartierul general al patriarhiei ecumenice şi-l va întâlni pe patriarhul Bartolomeu pentru a vorbi despre „probleme de interes bilateral”. Întâlnirea a fost confirmată astăzi, 30 august 2018, la agenţia SIR de patriarhia ecumenică. Dar ce l-a determinat pe patriarhul Kiril să ceară astăzi o altă întâlnire patriarhului Bartolomeu şi care sunt problemele care din totdeauna pun în dificultate relaţiile dintre cele două Biserici? Cum şi cu ce „aşteptări” urmăreşte Biserica catolică această evoluţie complexă în raporturile intra-ortodoxe? Agenţia SIR a adresat toate aceste întrebări monseniorului Piero Coda, preşedinte al Institutului universitar „Sophia”, membru al Comisiei Teologice Internaţionale şi, din 2005, al Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe în ansamblul lor.

De ce este important ca patriarhii Bartolomeu şi Kiril, Fanarul şi patriarhia ecumenică pe de o parte, Moscova şi Rusia pe de altă parte, să se întâlnească şi să vorbească despre teme de interes comun?

Întâlnirea atestă voinţa de comuniune dintre patriarhia ecumenică de Constantinopol, căreia îi este recunoscută prin tradiţie o autoritate nu numai morală între toate Bisericile ortodoxe, şi patriarhia de Moscova, care se bucură de importanţă însemnată în lumea ortodoxă din cauza consistenţei Bisericii în fruntea căreia se află şi a rolului geo-politic pe care Rusia îl joacă de fapt pe scena internaţională. Şi asta în pofida diversităţilor în luările de poziţie ale celor doi patriarhi, care s-a manifestat în mod clar în iunie 2016, când patriarhia de Moscova a decis să nu participe la sinodul panortodox din Creta, primul din istorie, prezidat de patriarhul ecumenic Bartolomeu.

Cine sunt Bartolomeu şi Kiril? Această întâlnire ce revelează din leadership-ul lor şi ce mesaj trimit Bisericilor lor de referinţă?

Patriarhii Bartolomeu şi Kiril, în afară de faptul că sunt în fruntea celor două Biserici lider în lumea ortodoxă, sunt două personalităţi importante şi de experienţă eclezială consumată. Bartolomeu, pe baza mărturiei profetice a veneratului său predecesor, patriarhul Atengora, nu numai, făcând faţă unor dificultăţi însemnate, a reactivat cu înţelepciune şi determinare semnificaţia strategică a patriarhiei de Constantinopol la nivel eclezial datorită rolului pe care-l ocupă în concertul Bisericilor ortodoxe, dar a făcut asta cu spirit ecumenic sincer în raporturile cu Biserica din Roma, câştigând de altfel un loc de importanţă, pe scenariul internaţional, pentru Biserica ortodoxă pe frontul angajării pentru dialog, pace, salvgardarea şi promovarea mediului. Este cunoscută şi palpabilă sintonia sa cu papa Francisc, aşa cum este mărturisit în multe ocazii; e suficient să amintim rugăciunea pentru pace din Vatican cu liderii Israelului, Shimon Peres, şi al statului palestinian, Abu Mazen, în 2014; vizita la refugiaţii din insula Lesbo în 2016; întâlnirea ecumenică de la Bari a patriarhilor Bisericilor din Orientul Mijlociu, în iulie. Fără a spune despre capacitatea „politică” neîndoielnică arătată de el în gestionarea situaţiei Bisericii sale în contextul unei societăţi şi a unui stat ca acelea actuale din Turcia, precum şi în ţinerea împreună a lumii variate a Bisericilor ortodoxe autocefale.

Şi patriarhul Kiril?

La rândul său, Kiril are fără îndoială în urma sa o bogată experienţă de angajare în relaţiile ecumenice atunci când a fost ales patriarh de Moscova şi al tuturor Rusiilor în 2009. Trebuie să gestioneze situaţia unei Biserici care este recompensat de autorităţile politice din Republica rusă postcomunistă cu un rol de prim plan în promovarea identităţii ruse şi a importanţei sale pe scena mondială, începând din estul Europei şi din Orientul Mijlociu, cu tot ceea ce poate comporta asta în sens pozitiv dar şi în sens negativ. Bunele relaţii diplomatice întreţinute şi promovate sub conducerea sa, în aceşti ani, cu Biserica catolică: e suficient să ne întâlnim la istoricul eveniment al întâlnirii cu papa Francisc la aeroportul internaţional din Havana, în februarie 2016. Chiar dacă – din punct de vedere ecleziologic – divergenţele dintre Roma şi Moscova rămân relevante, aşa cum este înregistrat în dialogul teologic despre primat şi sinodalitate între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă.

Ce perspective se pot întrevedea pentru viitor? Mai bine spus: problemele care pun în dificultate relaţiile dintre cele două Biserici sunt ziduri înalte. Cum pot fi dărâmate?

Dificultăţile în raporturile dintre cele două patriarhii sunt de două ordini. Pe de o parte, există istoria care a dus la constituirea Bisericii ortodoxe ruse, desigur fiică a Constantinopolului, dar care progresiv a cunoscut o dezvoltare proprie a sa şi – aşa cum s-a amintit deja – o mare creştere şi extindere, în timp ce – datorită evenimentelor istorice care au marcat sfârşitul imperiului bizantin şi naşterea imperiului otoman – patriarhia de Constantinopol a văzut compromis rolul său de-a lungul secolelor. Pe de altă parte, există contencioasele de astăzi, care derivă în mare parte din dificultăţile apărute în lumea ortodoxă în acele ţări care au dobândit independenţa ca urmare a destrămării statului sovietic. Trecerea este delicată şi deloc uşoară, dar se poate arăta ca o ocazie propice în creşterea autoconştiinţei ecleziale. Calea pentru a dărâma zidurile şi a depăşi obstacolele este desigur aceea de a paria pe primatul Evangheliei şi al dialogului între fraţii în credinţă, valorizând desigur particularităţile etnice, politice, culturale dar fără a se lăsa capturaţi de logica lumească a afirmării de putere în respectivele sfere de influenţă. Şi în acest caz, aşa cum papa Francisc nu încetează să repete cu privire la reforma din Biserica catolică, esenţialul este întoarcerea mereu nouă la Evanghelia lui Isus ca busolă crucială de discernământ.

Papa a spus clar că din partea Bisericii catolice nu există şi nici nu va trebui să existe vreodată niciun tip de interferenţă în problemele interne ale celorlalte Biserici. Cu ce privire se uită Biserica catolică la acest proces? Ce repercusiuni se pot spera pentru dialogul cu Bisericile ortodoxe?

Atitudinea papei Francisc şi a Bisericii catolice în general este aceea, pe de o parte, de respectare deplină a vieţii interne a Bisericilor ortodoxe şi în angajarea de a creşte în relaţiile lor reciproce şi, pe de altă parte, de aprofundare sinceră a dialogului şi a comuniunii cu fiecare dintre aceste Biserici, aşa cum reiese – în cazul nostru – din raporturile tot mai intense şi cordiale fie cu Biserica din Constantinopol fie cu Biserica din Moscova. Aşadar, obiectivul care conduce „politica” ecumenică a Bisericii catolice este opusul acelui „divide et impera” care ar putea tinde să scoată avantaj din dificultăţile şi diviziunile dintre proprii interlocutori. Mai degrabă este logica aşteptării, a răbdării, a sprijinului gratuit şi nediscriminat, a speranţei care se naşte din credinţa în Isus, principele păcii. Repercusiunea fundamentală care se poate dori este aceea ca toţi să se angajeze cu conştiinţă, eficacitate şi perseverenţă crescândă în construirea comuniunii, la toate nivelurile, în aşa fel încât divergenţele să fie înfruntate cu ochiul credinţei şi al iubirii, în slujba misiunii unice.

Lumea este divizată. Suntem cu adevărat în faţa unor scenarii de al treilea război mondial. Şi efectele războaielor cu migraţiile se fac simţite şi în Europa, îndeosebi în Italia. Lumea ecumenică simte această urgenţă de unitate pe care Bisericile sunt chemate să o dea astăzi şi nu mâine?

Recenta întâlnire de la Bari a fost un semn foarte pozitiv, aş spune chiar profetic, în această perspectivă. Bisericile sunt chemate, într-o situaţie din atâtea privinţe tragică precum este cea prezentă, să meargă cu reînnoită vigoare şi convingere pe calea unităţii. Dezbinarea, neînţelegerea, persistenţa conflictelor, întârzierea în reconciliere constituie un scandal descumpănitor. Credibilitatea Evangheliei predicate de Biserici este ameninţată de toate acestea. Nu se mai poate aştepta. Astăzi, ca niciodată, atingem cu mâna adevărul şi avertismentul conţinute în rugăciunea lui Isus către Tatăl: „Să fie una pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”.

De M. Chiara Biagioni

(După agenţia SIR, 30 august 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.