Categorii

În Paştele Mariei. Înfloreşte speranţa

Există persoane care te fascinează văzând până unde ajunge speranţa lor, au atât pasiune înlăuntrul lor încât reuşesc să facă ceea ce pare imposibil. Sunt persoane care nu se opresc niciodată, în pofida dificultăţilor care cad asupra lor. Sunt persoane capabile să vâslească împotriva curentului. Sunt convins că în interiorul unor familii, în secţiile spitaliceşti, în celulele din închisori, în centrele de reabilitare există experienţe de persoane pentru care oxigenul vieţii lor este speranţa. Astfel de persoane ne dau mult curaj; dar nu toţi sunt aşa de puternici. Îi cunosc pe cei care se descurajează în faţa provocărilor vieţii personale, familiale şi sociale. Îi cunosc pe cei care au pierdut orice speranţă în ei înşişi şi în cei care îi înconjoară.

Şi în cadrul comunităţii creştine sunt unii care capitulează. Sunt unii care sunt dezamăgiţi pentru că n-au văzut realizate multele speranţe ridicate în Biserică de Conciliul al II-lea din Vatican. Se pierde curajul când se vede atâta rezistenţă la anumite reforme în diferitele aspecte ale vieţii Bisericii. Apoi alţii se simt încurcaţi în faţa unor actualizări ale Bisericii cu privire la orientările pastorale. Din păcate, există şi profeţi de distrugere, care în neliniştea lor religioasă pun în evidenţă mai mult petele în loc să vadă acel bine mult care există în om; se opresc mai mult la slăbiciune în loc să aprecieze eforturile făcute, chiar mici dar sincere, ale persoanei care încearcă să le facă când se ridică în picioare; sunt mai interesaţi mai degrabă să apere la literă legea decât omul; pentru a garanta perfecţiunea exclud tot ceea ce este imperfect; pentru a afirma dreptatea lui Dumnezeu se pun să controleze milostivirea sa. Atitudini de acest gen anulează orice speranţă în persoana umană şi fac din Biserică ceea ce nu este, ceea ce n-ar trebui să fie niciodată. După exemplul lui Cristos, care „o trestie ruptă nu o va strivi, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge până ce nu va duce judecata la victorie, iar neamurile îşi vor pune speranţa în numele lui” (Mt 12,20-21), Biserica este şi există pentru a oferi o adevărată speranţă omenirii.

Se spune că acela care trăieşte din speranţă moare disperat, dar nu este adevărat în schimb că dauna cea mai mare care ni se poate întâmpla este pierderea speranţei? Virtuţile credinţei şi carităţii sunt necesare, dar speranţa este totul. Poetul Charles Péguy aseamănă aceste trei virtuţi cu trei surori. Toate trei ies împreună mereu şi merg mână în mână: cele două mai mari (credinţa şi caritatea) ţină de mână pe sora mai mică (speranţa). Conform poetului francez, nu surorile mari o însoţesc pe cea mică, ci aceea mică trage înainte pe surorile mari. Dacă se opreşte ea (speranţa) se opresc celelalte două, dacă ea dispare, dispar celelalte două. Iată de ce nu putem permite nimănui să ne fure dreptul la speranţă. Este imposibil a trăi fără speranţă. Dar în viaţă există multe speranţe mici şi mari, deci se pune marea întrebare: care este speranţa care nu înşeală?

Cuceririle obţinute de tehnologie, de ştiinţă, de economie şi de politică sunt imense şi suntem chemaţi să fim recunoscători pentru speranţele pe care le-au pus în inimile multora. Este un adevărat păcat că nu toţi pot beneficia însă de rezultatele obţinute de om prin intermediul acestor instrumente, şi pentru că există unii care sunt exploataţi pentru a putea beneficia de roadele lor. Dar aşa cum aceste instrumente pot ajuta pe mulţi pentru a realiza speranţele lor, tot la fel această „speranţă socială” poate să fie un factor de mari dezamăgiri. Şi atunci când aceste instrumente sunt puse în funcţie cu echilibru şi responsabilitate, la fel nu satisfac complet. Se întâmplă adesea ca viaţa să ne zâmbească, şi chiar dacă suntem întăriţi din punct de vedere material, tot ne mai lipseşte ceva. De fapt, stând cu buzunarul plin nu înseamnă a avea o inimă plină. Prin urmare, ce tip de speranţă există care poate da seninătate minţii şi inimii?

Momentul cel mai înalt în viaţa lui Isus în care ne umple de această speranţă este evenimentul morţii şi învierii sale. În lumina învierii, şi Răstignitul este semn de speranţă. Cum ne învaţă papa Francisc, Isus răstignit este această speranţă care a răsărit tocmai prin forţa iubirii: pentru că iubirea „toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,7), iubirea care este viaţa lui Dumnezeu a reînnoit toate la care a ajuns.

Când sperăm, suntem în aşteptarea a ceva care nu este în desfăşurare în momentul prezent. Speranţa noastră în Dumnezeu nu este acelaşi lucru, pentru că Dumnezeu este deja la uşa noastră: „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). Are mâinile pe uşă dar nu poate intra dacă nu-i deschid eu uşa. Din moment ce neglijăm lucrurile lui Dumnezeu, speranţa noastră este că Dumnezeu rămâne să aştepte ca să-i deschidem uşa pentru a intra. Dumnezeu rămâne în aşteptarea noastră şi atunci când îl renegăm. Iată pentru ce este un scandal când noi creştinii privim cu o pereche de ochelari închişi la culoare. Este valabil şi pentru noi astăzi reproşul unuia dintre părinţii Bisericii: „Creştinilor, unde este speranţa voastră?”.

A spera nu înseamnă a rămâne inerţi. Speranţa este rodul unui discernământ înţelept pe care fiecare trebuie să-l facă pentru a găsi drumul său. Pentru comunitatea creştină, darul speranţei este o responsabilitate, în sensul că este datoria noastră să ajutăm pentru ca în societate să se deschidă orizonturi şi proiecte de speranţă pentru ceilalţi.

Peste câteva zile vom celebra solemnitatea Mariei ridicată la cer, un eveniment important în naraţiunea speranţei creştine. Aşa încât Paştele celei ridicate le cer se înţelege numai în lumina Paştelui lui Cristos. Dacă Paştele lui Cristos este fundamentul speranţei creştine, ridicarea la cer a Mariei este confirmarea pozitivităţii destinului nostru şi a istoriei – este garanţie a iubirii lui Dumnezeu care învinge asupra a tot ceea ce este rău şi asupra morţii.

De Mario Grech

(După L’Osservatore Romano, 13 august 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.