Categorii

În Irlanda care-l aşteaptă pe papa, între măsuri de securitate neobişnuite şi bilete epuizate în câteva ore

Un elicopter este în zbor pentru a inspecta zonele verzi în jurul Sanctuarului din Knock. Aici în judeţul Mayo suntem în plină campanie. Două persoane îl privesc şi spun: „Este pentru securitate pentru vizita papei”. De câteva zile şi o maşină a poliţiei, Garda, a început să stea în capătul străzii principale care duce la sanctuar.

În Irlanda de vest problema securităţii care a dus la redimensionarea numărului de participanţi la Angelus de duminică 26 august în Sanctuar la numai 35 de mii de persoane, faţă de cele 400 de mii care l-au primit în 1979 pe papa Ioan Paul al II-lea, care a iubit Knock şi a lăsat un semn profund în inima irlandezilor, pare să fie argumentul care domină îndeosebi în zilele de aşteptare. Şi biletele pentru a intra în zona Sanctuarului s-au epuizat în câteva ore. Până acolo încât unele persoane, numai să-l salute pe Francisc au decis să înfrunte călătoria şi cozile pentru a intra la Phoenix Park din Dublin duminică după-amiază unde biletele tipărite au fost jumătate de milion.

Nu sunt obişnuiţi cu măsurile de precauţie irlandezii: nici la concerte aici nu funcţionează antiterorismul. Michael care vinde gadget pe o mică stradă ascunsă este un domn bătrân şi afabil. El nu se lasă cuprins de pesimism. „Credeţi că veţi reuşi să-l vedeţi pe papa?”. Răspunde „da” cu un zâmbet emoţionat.

Sanctuarul este un adevărat loc de unire a Nordului cu Sudul: din Donegal la Cork, din nord în sud de duminică dimineaţă sunt toţi aici. Cilian are 11 ani şi a venit cu bunica Mary şi alte 30 de persoane chiar din oraşul din sudul Irlandei. Este prima sa dată la Sanctuar şi când îl întrebăm ce este acest loc nu are o clipă de ezitare: „Un loc sfânt!”, exclamă cu zâmbetul pe faţă şi entuziasmul vârstei sale.

Acest copil are într-adevăr dreptate: în 1879 toată familia Byrne, care locuia în această zonă a văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria având alături pe sfântul Iosif şi pe sfântul Ioan evanghelistul. Pe o stâncă, mielul surmontat de cruce. Au chemat locuitorii din sat şi toţi au putut să vadă apariţia: cincizeci de persoane au fost martori ai evenimentului fără să se ude, chiar dacă erau sub o ploaie năprasnică. O muncă rapidă pentru cele două comisii de investigaţie: cine a văzut n-a avut îndoieli.

Particularitatea care distinge Knock de orice alt loc de apariţie este că totul s-a petrecut în tăcere: niciun mesaj verbal n-a fost încredinţat martorilor. Rectorul de la Knock, părintele Richard Gibbons, explică faptul că „în asta se află complexitatea de la Knock: tăcerea face trimitere la Cuvântul lui Dumnezeu mărturisit de prezenţa nu numai a Sfintei Fecioare Maria, care aici ca la Loreto, Fátima, Lourdes are un rol central. Dar şi a sfântului Ioan evanghelistul, simbol al Cuvântului, şi a sfântului Iosif, tatăl Bisericii. Mielul este Euharistia în centru”.

Un Sanctuar pentru toţi, unde se obişnuieşte să se spună că „nu există străini, numai alţi pelerini”. Şi cu o atenţie specială faţă de familie. Ca aceea a lui Michael şi Sharon, care vin din Donegal cu cele două fetiţe ale lor. În timp ce copilele se joacă în jurul fântânii de la noua bazilică povestesc că pentru Sharon este prima dată în timp ce Michael a venit de atâtea ori. „Am venit pentru ele – spun ei ţinându-le sub control în timp ce încearcă să se ude într-o neobişnuită zi de caniculă irlandeză – chiar dacă sunt mici îşi vor aminti că au venit”.

În jurul bazilicii sunt piloni: 32 dintre aceştia sunt făcuţi cu pietrele din fiecare judeţ. Un mod pentru a aminti cât de fundamental este acest loc pentru toţi irlandezii. Istoria este amintită şi în cadrul muzeului. Monseniorul Horan a cărui faţă zâmbitoare se impune într-o gigantografie din interiorul aeroportului şi este reprodusă într-o statuie pusă pe stradă între aeroport şi Sanctuar a crezut cu adevărat împotriva tuturor: guvernul nu voia să-l construiască, erau ani de criză, finanţările întârziau să vină: „Ce credeţi că facem?”, răspunde unui jurnalist într-un documentar de la Rte, „construim un aeroport. Nu avem bani şi nici permisiuni dar mergem înainte”.

Astfel s-a născut un caz singular de fundraising aeroportuar care merge înainte şi astăzi: cine pleacă de la West Airport lasă o taxă de cinci sau zece euro, depinde dacă este cetăţean irlandez sau nu. Şi nimeni nu se plânge: acest aeroport leagă această parte a insulei cu Spania, cu Marea Britanie. În afară de Lourdes şi Medjugorje. „Dacă n-ar exista am fi scoşi afară de tot şi constrânşi la o oră şi jumătate de călătorie de fiecare dată pentru a ajunge la Dublin”, spun toţi la aeroport. Fraza monseniorului Horan care se citeşte pe murales dă măsura acţiunii: „Au spus că nu vom reuşi”. Ca mărturie că în aceste părţi provocările imposibile nu provoacă frică.

De Francesca Lozito

(După Vatican Insider, 9 iulie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.