Categorii

În camera lui Romero unde se ruga pentru papa Paul al VI-lea al „său”

O bucăţică din El Salvador părăseşte ţara în mici grupuri de la aeroportul internaţional „Monseniorul Romero” cu direcţia Roma. Sunt cei care trebuie să fie acolo la canonizarea fericitului Romero: episcopii, cardinalul Rosa Chávez, unii reprezentanţi ai guvernului, rude în viaţă din ramura maternă a lui Guadalupe Galdámez şi din cea paternă a lui Santos Romero; apoi foarte mulţi alţii care pot să-şi permită să facă o călătorie internaţională, dar şi cei care nu şi-ar putea permite şi au decis să scoată din economiile de o viaţă pentru a participa personal la un moment care pentru El Salvador este cu siguranţă istoric. Cinci mii de conaţionali, asigură cardinalul Gregorio Rosa Chávez, plus alte două mii care vor veni din multe părţi ale lumii unde acest popor de migranţi care sunt salvadorienii s-a stabilit în decursul anilor dificili ai războiului civil.

Însă există o altă bucată de populaţie, mult mai numeroasă decât aceea care călătoreşte, care se pregăteşte pentru pelerinajul in loco, cel care în noaptea dintre sâmbătă spre duminică va porni din piaţa Salvador del Mundo pentru a însoţi ceremonia romană până la locul unde sunt rămăşiţele pământeşti ale lui Romero, în subsolul catedralei mitropolitane din San Salvador. Patru kilometri mai mult sau mai puţin care vor atinge capela mică de la Providenţa Divină unde trăia Romero şi unde a fost asasinat într-o după-amiază caldă în urmă cu 38 de ani în timp ce celebra liturghie pentru prima aniversare a lui Sara Meardi de Pinto, mama unui prieten care conducea un cotidian salvadorian.

Nu s-a schimbat mult de la acea zi de 24 martie capela care se ridică tocmai lângă spitalul pentru bolnavi terminali de cancer dedicat Providenţei Divine. La stânga altarului este decolorata Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe de atunci, faţa a fost revopsită menţinând tonalitatea albă-murdară primară şi o rampă pentru handicapaţi ajunge acum până în pragul bisericii, pentru că sunt mulţi neputincioşi care vizitează „zona martiriului” aşa cum sunt numiţi puţinii metri pătraţi în jurul altarului care vor fi încercuiţi în curând.

Strada care trece prin faţa intrării în capelă, calle a spitalului cum o numesc localnicii, până la parcarea spitalului este curată şi pavată cu materiale antiderapante care în acea vreme nu existau. Spitalul şi capela sunt aproape una, separate numai de plante înflorite în culori frapante care desigur nu ne fac să ne gândim la scena unei asasinări atroce cu autorii săi semiobscuri ascunşi în umbră. Şi în schimb se pare că se vede maşina Volkswagen Passat care trece o primă dată prin faţa capelei, se opreşte în piaţă în faţa spitalului, se întoarce şi se opreşte pe marginea străzii chiar în faţa uşii deschise, geamul care coboară, ţeava subtilă a puştii cu lunetă care iese câţiva centimetri, împuşcătura, micul cartuş de calibru 22 care parcurge distanţa celor treizeci de metri şi zece centimetri pentru a pătrunde în toracele celebrantului în timp ce întinde corporalul pe altar cu puţin înainte de a începe consacrarea ostiilor.

Maica Luz Isabel Cueva, o călugăriţă mexicană foarte apropiată de Romero care se îngrijea de bolnavii terminali în spitalul vecin va aminti astfel acel moment. „S-a auzit explozia unei bombe, nu ştiu de ce. Am văzut un nor alb care i-a acoperit faţa. Monseñor a prins faţa de altar şi a tras-o în spate, ciboriul s-a răsturnat şi s-au împrăştiat ostiile fără să fi fost consacrate. În acel moment monseniorul a căzut cu faţa în sus, la picioarele lui Cristos”. Maşina cu ucigaşul şi şoferul porneşte şi trece prin faţa casei lui Romero pentru a parcurge după aceea o bucată din avenida del Rocio, intrând în avenida Toluca şi a dispărea în traficul din capitala salvadoriană.

Casa în care trăia monseniorul Romero este la circa şaptezeci de metri de capela unde celebra. A fost construită de călugăriţele carmelite puţin după ce Romero, arhiepiscop numit recent, a refuzat să trăiască în palatul arhiepiscopal. În timp ce o construiau, dormea într-o cameră mică în spatele altarului din capela unde celebra liturghia pentru surori şi unde a fost asasinat. Trecând prin poarta de intrare mai există Toyota Corona pe care obişnuia s-o folosească, şi un perete tapetat cu ex voto care de mult timp nu mai are un singur centimetru liber pentru a adăuga vreun alt ex voto.

În interiorul casei, într-o casetă de sticlă, este atârnată cămaşa gri perforată de o gaură mică sub buzunarul stâng de la vestonul pe care-l purta în ziua fatidică a morţii. O gaură mică milimetrică înconjurată de o pată de sânge uscat prin care a pătruns micul cartuş care a făcut ravagii în măruntaie sufocând victima în propriul sânge. Dar camera lui Romero este cea care uimeşte prin esenţialitatea sa, nu mai mult de doi metri pătraţi, un mic birou având pe el copia în ghips a unei Pietà, maşina de scris IBM cu taste mecanice, un reportofon Bigston cu casetă cu microfon încorporat unde înregistra jurnalul, o practică neîntreruptă a întregii vieţi pe care numai împuşcarea a întrerupt-o. O singură fotografie pe noptieră, un portret clasic al lui Paul al VI-lea de 10/15 cm şi pe perete, atârnat, un tablou în sticlă obişnuită cu nouă fotografii, toate ale lui Romero cu papa al „său”.

Uniţi în viaţă şi în moarte. Uniţi în sfinţenia pe care un papă latinoamerican o va proclama duminică dimineaţă. Şi uniţi de martiriu, aşa cum afirmă postulatorul lui Romero, episcopul italian Vincenzo Paglia. O comparaţie foarte potrivită şi pentru părintele iezuit Bartolomeo Sorge, pentru că „unul şi-a dat viaţa pentru Biserică promovând Conciliul al II-lea din Vatican în pofida criticilor, ofenselor, daunei provocate persoanei sale, celălalt iubindu-l pe Paul al VI-lea şi ruta pe care voia să îndrepte Biserica”. Şi despre martiriu, aşa cum ne amintim, a vorbit şi papa actual participanţilor la pelerinajul din El Salvador ca mulţumire pentru beatificarea lui Romero, la 23 mai 2015: „Martiriul monseniorului Romero n-a fost numai în momentul morţii sale: a început înainte, dar a început cu suferinţele pentru persecuţiile care au precedat moartea sa şi a continuat şi după aceea pentru că nu era suficient că a murit: a fost defăimat, calomniat, mânjit. Martiriul său a continuat şi din partea fraţilor săi întru preoţie şi întru episcopat”.

Raportul lui Romero cu Paul al VI-lea este de importanţă extraordinară în viaţa sfântului salvadorian. Va scoate din el inspiraţie în anii tinereţii, va primi întărire din el în momentele dificile, şi apărare de atacuiri. „Între ei a fost o relaţie învăţător-elev”, ne spune preotul Rafael Urrutia, care a militat o viaţă pentru concluzia la care s-a ajuns astăzi cu un papă latinoamerican. „Romero s-a afecţionat mult de învăţătura lui Paul al VI-lea, care-l va ridica la episcopat ca episcop de Santiago de María, apoi auxiliar şi arhiepiscop de San Salvador”. Urrutia consideră că Romero nu poate fi înţeles vără „cele trei devoţiuni care au alimenta slujirea sa rodnică: Preasfântul Sacrament, Sfânta Fecioară Maria şi Biserica, pe care o materializa în persoana papei”. Motoul său episcopal Sentir con la Iglesia (A simţi cu Biserica, a avea aceleaşi sentimente) pentru Romero se traducea într-un „a simţi cu papa”. Mai târziu va adăuga în viaţă ca arhiepiscop o a patra devoţiune, aceea către Preasfânta Inimă a lui Isus, căreia îşi consacrase toată viaţa sa şi pe care o reînnoia în fiecare lună”.

Urrutia este paroh al unei parohii populate care astăzi poartă numele lui Romero. Acolo păstrează arhive importante care au folosit mult pentru cauza de canonizare. Scoate câteva foi dintr-un volum mare care adună toate omiliile rostite de Romero. „La 2 iulie 1978, monseniorul Romero a reluat obişnuita sa predică duminicală, după o călătorie pe care a trebuit s-o facă la Roma pentru a-i clarifica papei Paul al VI-lea «unele răstălmăciri care derivau din informaţii false sau interesate»”, explică Urrutia. „Îi plăcea mult să petreacă nişte zile la Roma cu succesorul lui Petru, care-i dădeau oportunitatea de a se simţi cu Biserica şi de a trăi foarte aproape comuniunea cu Pontiful Roman, „deoarece, comenta el cu ai săi, «acolo unde ştiu deja cât de mult iubesc şi susţin scaunul Succesorului lui Petru, n-ar putea să se îndoiască de fidelitatea mea faţă de papa»”.

La Roma a avut o întâlnire reconfortantă cu Paul al VI-lea. „Odată întors în patrie, la celebrarea din ziua aceea, a vorbit poporului său despre experienţa trăită la Roma ca despre o întoarcere la inima Bisericii, la hrănirea cu însuşi sângele Bisericii personificate în Paul al VI-lea”. Urrutia citeşte: „Când vedeam circulând pe lângă mormântul Sfântului Petru sau pe lângă catedra papei pelerinaje din toate părţile lumii, mi se părea ceva aşa ca fluxul sanguin al omenirii care trece prin inimă pentru a oxigena toată Biserica. Pentru că acesta este papa: inima Bisericii!”. Cele nouă fotografii din acea zi romană cu Paul al VI-lea sunt cele atârnate în camera mică unde Romero a trăit ultimii ani.

Îl întrebăm pe Urrutia dacă îşi imaginează cum s-ar comporta astăzi Romero în faţa atacurilor împotriva papei Francisc, dintre care ultimele a fostului nunţiu la Washington, Carlo Maria Viganò. „Cu siguranţă l-ar fi făcut să sufere, l-ar fi făcut să simtă ca un atac împotriva întregii Biserici şi ne-ar fi pus pe toţi în genunchi ca să ne rugăm pentru papa”.

Paul al VI-lea şi monseniorul Romero s-au văzut ultima dată la 21 iunie 1978, cu o lună şi jumătate înainte de moartea lui Montini. În jurnalul său Romero va aminti acea întâlnire cu afect deosebit. Scrie că papa a fost cu el „cordial, generos, emoţia din acel moment nu-mi permite să-mi amintesc cuvânt cu cuvânt”. Montini i-a spus că înţelege munca sa dificilă, „care poate să nu fie înţeleasă, are nevoie de multă forţă şi răbdare”. Cu acea încurajare finală pe care l-a susţinut mult pe Romero: „Chiar dacă ştiu că nu toţi gândesc ca dumneavoastră în ţara dumneavoastră, continuaţi cu curaj, cu răbdare, cu forţă, cu speranţă”.

Anul următor, Romero s-a întors la Roma. A aşteptat pentru a fi primit de Ioan Paul al II-lea, apoi a mers să se roage în faţa mormântului papei al „său” pentru a scoate acea întărire pe care probabil n-o primise: „M-a impresionat, mai mult decât toate celelalte, prin simplitatea sa”, a dictat la vechiul reportofon Bigston. „Am simţit o emoţie specială rugându-mă la mormântul lui Paul al VI-lea, despre care mi-am amintit atâtea lucruri din dialogurile sale cu mine, în timpul vizitelor pe care le-am făcut şi având norocul să fiu admis în prezenţa sa privată”. Acum dialogul va continua, între doi sfinţi.

De Alver Metalli

(După Vatican Insider, 11 octombrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.