Categorii

Iluzia unor zori noi. La o sută de ani de la revoluţia din octombrie

Conform unei evaluări istorice împărtăşite, ziua de 7 noiembrie 1917 – dată simbol a revoluţiei din octombrie, celebrată în URSS ca moment de întemeiere a statului nou şi comemorată în toate părţile lumii de către partidele comuniste care făceau referinţă la acel eveniment istoric – se deschide „o nouă eră pentru omenire”. Şi totuşi, faptele din acea zi, aşa de încărcate de cosmogonii revoluţionare şi de mesianism escatologic, imortalizate pentru noi în Octombrie de Eisenstein, şi care timp de decenii au marcat imaginarul colectiv al lumii întregi, nu seamănă deloc cu o revoluţie: nu au fost ciocniri armate, nu există niciun act eroic şi nu există niciun martirologiu proletar de amintit. Din acea zi rămân numai câteva gesturi slabe: ocuparea Palatului de iarnă, crucişătorul Aurora care lansează o rachetă de tun şi tunurile de la fortăreaţa din „Sfinţii Petru şi Paul” care trag salve.

Gesturi pur simbolice care se configurează însă ca ultimul act al unui proces istoric de lungă perioadă început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi care a avut, înainte, criza sistemică, religioasă şi politică, a Rusiei ţariste, şi după aceea desfăşurarea unei revoluţii radicale care avea ambiţia tragică de a construi o lume nouă. O reconstruire eficace a acestei istorii este furnizată de volumul Rusia 1917. Visul spulberat al „unei lumi nevăzute vreodată” (La casa di Matriona, Milano, 2017, 192 pagini) care este catalogul expoziţiei care s-a desfăşurat la al XXXVIII-lea Meeting de la Rimini şi este îngrijit de Adriano Dell’Asta, Marta Carletti şi Giovanna Parravicini. Un volum care are meritul de a lega în mod original noutatea totalitară a regimului cu centralitatea absolută a chestiunii religioase într-o ţară, Rusia, caracterizată din punct de vedere istoric de tradiţia creştină.

Noutatea radicală a lunii octombrie sovietice faţă de tradiţia seculară rusă este exprimată magistral în două analize din acea vreme diametral opuse. Cea a lui Nicolaie Berdiaev care îi scoate în evidenţă caracterul catastrofal şi o defineşte ca „sinuciderea unui popor care a renegat un mare trecut” din cauza „nihilismului care a încâlcit sufletul popular”. Şi aceea a lui Pierre Pascal care pentru a descrie „spectacolul unic şi îmbătător” al revoluţiei ajunge chiar să fie comparată cu realizarea din Magnificat cu „puternicii daţi jos de pe tronuri şi poporul înălţat din mizeria sa”.

Fără îndoială, ceea ce s-a întâmplat în 1917 este un cumpănă a apelor istorică: „sfârşitul unei lumi” şi începutul „unor zori noi”. Zori caracterizate de naşterea unui regim care se întemeiază, nu incidental, pe „un ateism radical şi esenţial” şi care-şi scoate premisele sale culturale dintr-o dorinţă puternică de noutate, aproape o „aşteptare a apocalipsei” care caracterizează primii ani din secolul al XX-lea în Rusia.

Mai mult decât orice analiză economică, fermenţii şi aşteptările de reînnoire care se respiră în societatea rusă marchează climatul epocii. „Un sentiment de ură” şi „de supărare” impregnează „atmosfera şi se respiră peste tot” scrie părintele Iosif Fudel’. „Iubirea s-a uscat. În asta se află oroarea infinită a prezentului”, notează capelanul şi filozoful moscovit. Este „prăbuşirea umanismului tradiţional” va scrie în 1919 Aleksandr Blok şi apariţia unei noi mişcări: afirmarea „muzicii revoluţiei” care fascinează şi uneşte o mulţime de bărbaţi şi femei.

Însă această mistică a revoluţiei se altoieşte pe criza sistemică a principalelor două instituţii din ţară: ţarismul şi Biserica ortodoxă. Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, societatea rusă este străbătută de atacuri teroriste violente care fac să crească obişnuinţa cu „violenţa ca fapt normal de soluţionare a problemelor”. Între 1870 şi 1917 actele teroriste, dintre care multe săvârşite de tineri adolescenţi între 15 şi 19 ani, ucid circa douăzeci de mii de persoane.

Şi mai importantă este criza care loveşte modelul bizantin al „simfoniei” între stat şi Biserică. Două fapte simbolizează această dezlipire între popor, regim şi Biserică: în primul rând, condamnarea la moarte a atentatorilor lui Alexandru al II-lea în 1881, face să dispară ideea de monarhie rusă „ca guvern creştin”; în al doilea rând, „duminica de sânge”, reprimarea dură, în 1905, a unei manifestaţii paşnice inspirate de preotul Georgij Gapon, distruge imaginea ţarului ca „tată bun”.

O realitate incontestabilă care marchează această rebutare între Biserică şi popor se arată clar în 1916 când armata imperială elimină obligaţia spovezii şi „frecventarea sacramentului se prăbuşeşte într-un an de la sută la sută la zece la sută”. Relatarea evenimentelor descrisă de autorii volumului este, în acelaşi timp, dramatică şi paradoxală: pe de o parte, Biserica ortodoxă rusă „este decăzută în consideraţia populară” şi, pe de altă parte, monarhul deşi este considerat uns al Domnului şi apărător al credinţei, „nu stimează şi nu ascultă episcopatul”.

Dată fiind această perspectivă, istoria revoluţiei ruse este un lung continuumde fapte care începe cu „mica revoluţie” din 1905 şi se încheie cu „marea revoluţie” din 1917 în care primul război mondial, aşa cum a scris Berdiaev, a fost un catalizator puternic şi a revelat „răul cel mai profund” al ţării. De fapt, revoluţia din februarie 1917 „reprezintă culmea unui gol interior care face ca regimul ţarist să-şi piardă puterea asupra sieşi” şi haosul sistemic în care s-a scufundat Rusia este bine descrisă de cuvintele preşedintelui consiliului comunal din Moscova, Mihail Čelnokov: „Duc grâul la morile care nu au carburant, făina se găseşte acolo unde nu există vagoane pentru a o transporta, iar vagoanele merg acolo unde nu există produse alimentare de încărcat”. Imperiul se destramă rapid şi în momentul în care ţarul abdică, aşa cum a scris Richard Pipes, „întreaga structură s-a prăbuşit”.

Însă, la golul politic se asociază tăcerea Bisericii. În momentul în care regimul ajunge în colaps „Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe rămâne mut şi inert, fără a interveni în apărarea sa”. Sinodul, aşa cum scriu autorii, „este suspendat în gol”. Golul politic lăsat de implozia regimului ţarist şi de destrămarea „simfoniei” între stat şi Biserică este umplută prompt de „fascinaţia voinţei” lui Lenin şi de o nouă religie revoluţionară imanentă şi ateistă. Între primăvara şi vara anului 1917 studenţii, artiştii şi intelectualii ruşi gustă experienţa irepetabilă de a edifica „o noul lume nevăzută vreodată”. Blok, cântătorul noului umanism sovietic, scrie: „Aud foşnetul paginilor de istorie care se dau”.

Însă o istorie care se revelează imediat dramatică şi care are în proiectul prometeic de a construi „un om nou” una dintre paginile sale cele mai tragice. Idealul lui homo novus sovietic este exprimat simbolic cu termenul luat din metalurgie: „reforjare”. Omul nou atât de mult râvnit de revoluţie nu este aşadar altcineva decât un om „reforjat” de munca silnică: în definitiv, aşa cum scriu autorii, un om care nu mai are eu-l său, „umilit şi fără demnitate, înstrăinat de afectele cele mai intime, de iubirea de sine, de gustul de a face”. A ajuns să înţeleagă asta şi Pierre Pascal, acelaşi care văzuse în revoluţia din octombrie realizarea din Magnificat. În 1934 a corectat acea eroare şi a scris: „Ţăranul rus care a văzut în revoluţia din 1917 mijlocul pentru a se elibera de jugul statului, a cărui povară o suporta de secole, plăteşte astăzi preţul unui sistem totalitar care nu are egal în istorie”.

De Andrea Possieri

(După L’Osservatore Romano, 5 noiembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.