Categorii

Iată procesul verbal secret al întâlnirii dintre Paul al VI-lea şi Lefebvre

„Probabil că a fost ceva nepotrivit în cuvintele mele, în scrierile mele; dar n-am voit niciodată să ajung la persoana dumneavoastră, n-am avut niciodată această intenţie… Eu nu pot să înţeleg cum dintr-o dată sunt condamnat că formez preoţi care ascultă de sfânta tradiţie a sfintei Biserici”. „Nu este adevărat. Vi s-a spus şi vi s-a scris de atâtea ori că dumneavoastră greşeaţi şi pentru ce greşeaţi. Dumneavoastră n-aţi voit să ascultaţi niciodată… Dumneavoastră aţi spus asta şi aţi scris asta. Că aş fi un papă modernist. Aplicând un Conciliu Ecumenic, eu aş fi trădat Biserica. Dumneavoastră înţelegeţi că, dacă ar fi aşa, ar trebui să-mi dau demisia; şi v-aş invita pe dumneavoastră să luaţi locul meu ca să conduceţi Biserica”.

Este un document dramatic, transcris la maşina de scris în limba italiană cu adăugiri în limba franceză. Papa Montini, la 11 septembrie 1976 l-a primit la Castel Gandolfo pe arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, conducător al Fraternităţii „Sfântul Pius al X-lea” şi mare contestator al Conciliului. Verbalizatorul de excepţie, pe care Paul al VI-lea l-a voit prezent la audienţă împreună cu secretarul său particular părintele Pasquale Macchi, era substitutul de la secretariatul de stat Giovanni Benelli (care după câteva luni avea să fie promovat arhiepiscop de Firenze şi creat cardinal): un asistent de excepţie, care cu zece ani înainte fusese pro-nunţiu în Senegal, unde cu puţini ani mai înainte fusese episcop misionar prelatul francez. Transcrierea acelui colocviu – dintre papa care dusese la capăt Conciliul şi promulgase reforma liturgică, şi episcopul rebel care sfida autoritatea pontifului – este publicată acum în cartea „Barca lui Paul” scrisă de regentul Casei Pontificale, părintele Leonardo Sapienza.

Înainte de a trata textele importante ale colocviului merită să amintim că Giovanni Battista Montini şi Marcel Lefebvre se cunoşteau de mult timp. În arhivele diecezei de Milanoi există o scrisoare adresată de prelatul francez arhiepiscopului ambrozian de atunci referitoare la problemele misionare ale episcopatului african. Montini a răspuns „felicitând acţiunea apostolică” a lui Lefebvre. În afară de asta, atât cardinalul Montini cât şi Lefebvre luaseră parte la lucrările Comisiei centrale pregătitoare a conciliului. În timpul Conciliului al II-lea din Vatican, Lefebvre este unul dintre protagoniştii minorităţii conservatoare adunată în jurul lui coetus internationalis patrum. Este în prima line în lupta împotriva colegialităţii, în a cere condamnarea comunismului şi în lupta îndârjită împotriva libertăţii religioase, drepte pe care Conciliul îl va stabili cu declaraţia Dignitatis humanae. Însă trebuie amintit că arhiepiscopul francez pusese semnătura sa sub Constituţia conciliară despre liturgie dar şi sub însăşi declaraţia despre libertatea religioasă. Aşa cum trebuie amintit că Lefebvre a celebrat liturghia din 1965, care conţinea primele reforme experimentale introduse de consilium condus de cardinalul Giacomo Lercaro şi de părintele de atunci Annibale Bugnini.

După ce a părăsit funcţia de superior al congregaţiei sale, Lefebvre întemeiază în 1970 Fraternitatea sacerdotală „Sfântul Pius al X-lea”, cu un seminar propriu la Ecône, în dieceza elveţiană Friebourg şi cu recunoaşterea episcopului diecezan François Charrière. Fraternitatea refuză să celebreze după noul liturghier roman şi în 1974 arhiepiscopul defineşte „noutăţi distrugătoare ale Bisericii” cele introduse de Conciliul al II-lea din Vatican. Pierre Mamie, episcopul care i-a succedat lui Charrière, în acord strâns cu Conferinţa Episcopală Elveţiană şi Vatican, retrage recunoaşterea canonică seminarului din Ecône cerându-i închiderea.

Sfântul Scaun încearcă să dialogheze cu Lefebvre: papa instituie o comisie pentru a asculta instanţele prelatului, din care fac parte cardinalii Garrone, prefect al educaţiei catolice, John Joseph Wright, prefect al clerului, şi Arturo Tabera Araoz, prefect al călugărilor. În 1975, Roma îi intimează lui Lefebvre să închidă seminarul din Ecône şi să nu mai continue cu noi hirotoniri sacerdotale. De trei ori Paul al VI-lea îi scrie arhiepiscopului şi trimite prelaţi de încredere să viziteze sediul tradiţionaliştilor. Însă după acelaşi refuz, Lefebvre este suspendat a divinis, adică de la drepturile şi obligaţiile care derivă din preoţie şi episcopat. Nu mai poate celebra. Cu toate acestea, în august acelaşi an, prezidează totuşi liturghia care îi fusese de acum interzisă în faţa a zece mii de credincioşi şi a patru sute de jurnalişti, obţinând o rezonanţă mediatică enormă. În septembrie 1976, Lefebvre este primit în audienţă de papa Montini la Castel Gandolfo.

Întâlnirea, se citeşte în procesul verbal publicat acum, durează puţin mai mult de jumătate de oră, de la 10.27 la 11.05. Transcrierea dactiloscrisă umple opt pagini. „Sanctitatea Sa l-a însărcinat pe substitut să verbalizeze conversaţia sa cu mons. Lefebvre: dacă, în timpul colocviului, ar fi considerat oportună o intervenţie a sa, i-ar fi amintit asta”. Dar nu există urmă de intervenţii ale lui Benelli. În pofida prezenţei celor doi martori, substitutul şi părintele Macchi, dialogul se desfăşoară mereu între papa şi Lefebvre, alternând italiana şi franceza.

„Sper să am în faţa mea un frate, un fiu, un prieten. Din păcate, poziţia luată de dumneavoastră este aceea a unui antipapă – începe Paul al VI-lea –. Ce trebuie să spun? Dumneavoastră n-aţi permis nicio măsură în cuvinte, în fapte, în comportament. Nu aţi refuzat să veniţi la mine. Şi eu voi fi fericit să pot rezolva un caz atât de greu. Voi asculta; şi vă voi invita să reflectaţi. Ştiu că sunt un om sărac. Dar aici nu persoana este în joc: este papa. Şi dumneavoastră l-aţi judecat pe papa ca infidel faţă de credinţa a cărui garant suprem este el. Oare asta este prima dată în istorie că se întâmplă. Dumneavoastră aţi spus lumii întregi că papa nu are credinţa, că nu crede, că este modernist, şi aşa mai departe. Da, trebuie să fiu umil. Dar dumneavoastră vă aflaţi într-o poziţie teribilă. Îndepliniţi acte, în faţa lumii, de o gravitate extremă…”.

Lefebvre se apăr spunând că nu era intenţia sa să atace persoana papei, admite: „Probabil că a fost ceva nepotrivit în cuvintele mele, în scrierile mele”. Adaugă că nu este singur, ci are „cu el episcopi, preoţi, numeroşi credincioşi”. Afirmă că „situaţia în Biserica de după Conciliu” este „de aşa natură încât noi nu mai ştim ce să facem. Cu toate aceste schimbări ori noi riscăm să pierdem credinţa ori noi dăm impresia că nu ascultăm. Eu aş vrea să mă pun în genunchi şi să accept totul; dar nu pot să merg împotriva conştiinţei mele. Nu eu am creat o mişcare”, credincioşii „sunt cei care nu acceptă această situaţie. Eu nu sunt conducătorul tradiţionaliştilor… Eu mă comport exact aşa cum făceam înainte de Conciliu. Eu nu pot să înţeleg cum dintr-o dată sunt condamnat pentru că formez preoţi în ascultarea sfintei tradiţii a sfintei Bisericii”.

Paul al VI-lea intervine pentru a dezminţi: „Nu este adevărat. Vi s-a spus şi vi s-a scris de multe ori că dumneavoastră greşeaţi şi pentru ce greşeaţi. Dumneavoastră n-aţi voit să ascultaţi niciodată. Continuaţi vă rog expunerea dumneavoastră”. Lefebvre reia: „Mulţi preoţi şi mulţi credincioşi cred că este dificil de acceptat tendinţele care s-u făcut în ziua de după (sic! Aşa apare în transcriere, nr) Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, asupra liturgiei, asupra libertăţii religioase, asupra formării preoţilor, asupra relaţiilor Bisericii cu statele catolice, asupra relaţiilor Bisericii cu protestanţii. Nu se vede cum ceea ce se afirmă este conform cu Tradiţia sănătoasă a Bisericii. Şi, repet, nu sunt singur care gândesc asta. Există atâţia oameni care gândesc aşa. Oameni care se agaţă de mine şi mă determină, adesea împotriva voinţei mele, să nu-i las… La Lille, de exemplu, nu eu am voit să se facă acea manifestaţie…”.

„Dar ce spuneţi?”, îl întrerupe papa Montini. „Nu sunt eu… este televiziunea”, bâlbâie Lefebvre pentru a se apăra. „Dar televiziunea – replică Paul al VI-lea, care se demonstrează bine informat despre toate – a transmis ceea ce aţi spus dumneavoastră. Dumneavoastră sunteţi cel care a vorbit, şi în manieră foarte dură, împotriva papei”. Arhiepiscopul francez reacţionează dând vina pe jurnalişti: „Dumneavoastră ştiţi asta, adesea jurnaliştii sunt cei care obligă să se vorbească… Şi eu am dreptul să mă apăr. Cardinalii care m-au judecat la Roma m-au calomniat: şi eu cred că am dreptul să spun că sunt calomnii… Eu nu mai ştiu ce să fac. Încerc să formez preoţi conform credinţei şi în credinţă. Când privesc celelalte seminarii, sufăr teribil: situaţii inimaginabile. Şi după aceea: călugării care poartă haina sunt condamnaţi sau dispreţuiţi de episcopi: în schimb cei care sunt apreciaţi sunt cei care trăiesc o viaţă secularizată, care se comportă ca oamenii din lume”.

Papa Montini afirmă: „Dar Noi nu aprobăm deloc aceste comportamente. În fiecare ne străduim cu mare trudă şi cu egală tenacitate să eliminăm anumite abuzuri, neconforme cu legea actuală a Bisericii, care este cea a Conciliului şi a Tradiţiei. Dacă dumneavoastră aţi fi făcut efortul de a vedea, de a înţelege ceea ce fac şi spun în fiecare zi, pentru a asigura Bisericii fidelitatea faţă de ieri şi răspunderea faţă de azi şi da faţă de mâine, n-aţi fi ajuns la punctul dureros în care se află. Suntem primii care deplângem excesele. Suntem primii şi cei mai grijulii să căutăm un remediu. Dar acest remediu nu poate să fie găsit într-o sfidare a autorităţii Bisericii. V-am scris asta în mod repetat. Dumneavoastră nu aţi ţinut cont de cuvintele mele”.

Lefebvre răspunde spunând că vrea să vorbească despre libertatea religioasă pentru că „ceea ce se citeşte în documentul conciliar este contrar la ceea ce au spus predecesorii săi”. Papa spune că nu sunt teme de discutat în cursul unei audienţe, „dar – asigură el – iau notă de perplexitatea dumneavoastră: este atitudinea dumneavoastră împotriva Conciliului…”. „Nu sunt împotriva Conciliului – îl întrerupe Lefebvre – ci sunt împotriva câtorva dintre textele sale”. „Dacă nu sunteţi împotriva Conciliului – reia Paul al VI-lea – trebuie să aderaţi la el, la toate documentele sale”. Arhiepiscopul francez reia: „Trebuie ales între ceea ce a spus Conciliul şi ceea ce au spus predecesorii dumneavoastră”.

Apoi Lefebvre îi adresează papei „o rugăciune. N-ar fi posibil să se prescrie ca episcopii să acorde, în biserici, o capelă în care oamenii să se poată ruga ca înainte de Conciliu? Astăzi se permite totul tuturor: de ce să nu ni se permită şi nouă ceva?”. Răspunde Paul al VI-lea: „Suntem o comunitate. Nu putem permite autonomii de comportament diferitelor părţi”. Lefebvre reia: „Conciliul admite pluralismul. Cerem ca acest principiu să ni se aplice şi nouă. Dacă Sanctitatea Voastră ar face asta, totul ar fi rezolvat. Ar fi creştere a numărului de vocaţii. Aspiranţii la preoţie vor să fie formaţi în evlavia adevărată. Sanctitatea Voastră aveţi în mâini soluţia problemei…”. Apoi arhiepiscopul tradiţionalist francez se declară dispus ca vreunul de la Congregaţia pentru Călugări „să supravegheze seminarul meu”, se declară gata să nu mai ţină conferinţe şi să rămână în seminarul său „fără să mai iasă de acolo…”.

Paul al VI-lea îi aminteşte lui Lefebvre că episcopul Adam (Nestor Adam, episcop de Sion, nr) „a venit să-mi vorbească în numele Conferinţei Episcopale Elveţiene, pentru a-mi spune că nu mai putea tolera activitatea dumneavoastră… Ce trebuie să fac? Încercaţi să reintraţi în ordine. Cum puteţi să vă consideraţi în comuniune cu Noi, când luaţi poziţie împotriva Noastră, în faţa lumii, pentru a ne acuza de infidelitate, de voinţă de distrugere a Bisericii?”. „N-am avut niciodată această intenţie…”, se apără Lefebvre. Însă papa Montini răspunde: „Dumneavoastră aţi spus asta şi aţi scris asta. Că aş fi un papă modernist. Aplicând un Conciliu Ecumenic, eu aş trăda Biserica. Dumneavoastră înţelegeţi că, dacă  ar fi aşa, ar trebui să-mi dau demisia; şi să vă invit pe dumneavoastră să luaţi locul meu ca să conduceţi Biserica”. Şi Lefebvre: „Criza Bisericii există”. Paul al VI-lea: „Suferim profund din această cauză. Dumneavoastră aţi contribuit la agravarea ei cu neascultarea dumneavoastră solemnă, cu sfidarea dumneavoastră deschisă împotriva papei”.

Lefebvre răspunde: „Nu sunt judecat aşa cum ar trebui”. Montini răspunde: „Dreptul Canonic vă judecă. Aţi constatat dumneavoastră scandalul şi răul pe care l-aţi făcut Bisericii? Sunteţi conştient de asta? V-aţi simţi în ordine să mergeţi, astfel, în faţa lui Dumnezeu? Faceţi o diagnoză a situaţiei, o examinare a conştiinţei şi după aceea întrebaţi-vă, în faţa lui Dumnezeu: ce trebuie să fac?”.

Arhiepiscopul propune: „Mie mi se pare că deschizând un pic evantaiul posibilităţilor de a face astăzi ceea ce se făcea în trecut, totul s-ar aranja. Aceasta ar fi soluţia imediată. Aşa cum am spus, eu nu sunt conducătorul unei mişcări. Sunt gata să rămân închis pentru totdeauna în seminarul meu. Oamenii iau contact cu preoţii mei şi rămân edificaţi. Sunt tineri care au simţul Bisericii: sunt respectaţi pe stradă, în metrou, peste tot. Ceilalţi preoţi nu mai poartă reverenda, nu mai spovedesc, nu se mai roagă. Şi oamenii au ales: iată preoţii pe care-i vrem”. (Preoţii formaţi de monseniorul Lefebvre, notează cel care transcrie).

La acest punct Lefebvre îi cere papei care este la cunoştinţa faptului că există „cel puţin paisprezece canoane care sunt utilizate în Franţa pentru rugăciunea euharistică”. Paul al VI-lea răspunde: „Nu numai paisprezece, ci o sută… Există abuzuri; dar este mare binele adus de Conciliu. Nu vreau să justific totul; aşa cum am spus încerc să corecteze acolo unde este necesar. Dar este obligatoriu, în acelaşi timp, a recunoaşte că există, graţie Conciliului, semne de recuperare spirituală viguroasă printre tineri, o creştere a simţului de responsabilitate printre credincioşi, preoţi, episcopi”.

Arhiepiscopul răspunde: „Nu spun că totul este negativ. Eu aş vrea să colaborez la edificarea Bisericii”. Îi răspunde papa Montini: „Dar, cu siguranţă, nu aşa colaboraţi dumneavoastră la edificarea Bisericii. Dar sunteţi conştient de ceea ce faceţi? Sunteţi conştient că mergeţi direct împotriva Bisericii, a papei, a Conciliului Ecumenic? Cum vă puteţi aroga dreptul de a judeca un Conciliu? Până la urmă, un Conciliu a cărui acte, în mare parte, au fost semnate şi de dumneavoastră. Să ne rugăm şi să reflectăm, subordonând totul lui Cristos şi Bisericii sale. Şi eu voi reflecta. Accept cu umilinţă reproşurile dumneavoastră. Eu sunt la sfârşitul vieţii mele. Severitatea dumneavoastră este pentru mine o ocazie de reflecţie. Veţi consulta şi oficiile mele, ca de exemplu Sfânta Congregaţie pentru Episcopi, etc. Sunt sigur că şi dumneavoastră veţi reflecta. Ştiţi că am avut stimă faţă de dumneavoastră, că am recunoscut meritele dumneavoastră, că am fost în acord, la Conciliu, cu privire la multe probleme…”. „Este adevărat”, recunoaşte Lefebvre.

„Dumneavoastră veţi înţelege – conclude Paul al VI-lea – că nu pot permite, şi din motive pe care le-aş numi «personale», ca dumneavoastră să vă faceţi vinovat de o schismă. Faceţi o declaraţie publică, în care să fie retractate declaraţiilor dumneavoastră recente şi comportamentele dumneavoastră, despre care au aflat toţi ca acte făcute nu pentru a edifica Biserica, ci pentru a o dezbina şi a-i face rău. Încă de când dumneavoastră v-aţi întâlnit cu cei trei cardinali romani, a fost o ruptură. Trebuie să regăsim unirea în rugăciune şi în reflecţie”. Substitutul Benelli, cel care transcria, conclude transcrierea colocviului cu această adnotare: „Sfântul Părinte l-a invitat după aceea pe mons. Lefebvre să recite cu el «Pater Noster», «Ave Maria», «Veni Sancte Spiritus».

Aşa cum se ştie auspiciile şi rugăciunile papei Montini vor fi lăsate să cadă în gol. Chiar dacă schisma lefebvriană va avea loc după peste zece ani, în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, când Lefebvre de acum aproape de sfârşit va decide să hirotonească noi episcopi fără mandatul papei. Monseniorul John Magee, al doilea secretar al lui Paul al VI-lea, a amintit într-o mărturie că Montini, după acea audienţă „spera că arhiepiscopul (Lefebvre, nr) a decis să-şi schimbe modul său de a duce atacurile împotriva Bisericii şi împotriva învăţăturii Conciliului, dar totul a fost inutil. Din acel moment Paul al VI-lea a început să postească. Îmi amintesc bine că nu voia să mănânce carne, voia să reducă mâncarea pe care o lua chiar dacă mânca deja foarte puţin. Spunea că tot trebuia să facă pocăinţă, în aşa fel încât să ofere Domnului, în numele Bisericii, repararea justă pentru tot ceea ce se întâmpla”.

De Andrea Tornielii

(După Vatican Insider, 16 mai 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.