Categorii

Iată faptele şi omisiunile din dosarul Viganò împotriva lui Francisc

„Cred că acel comunicat al lui Viganò vorbeşte de la sine şi voi aveţi maturitatea profesională pentru a trage concluziile”. Cu acest cuvinte, adresate jurnaliştilor în zborul de întoarcere de la Dublin, Francisc i-a invitat să citească dosarul de 11 pagini divulgat de fostul nunţiu din Statele Unite, Carlo Maria Viganò, care cere demisia papei acuzându-l că l-a acoperit pe cardinalul emerit de Washington, Theodore McCarrich, în vârstă de 83 de ani, care a avut relaţii homosexuale cu seminarişti majori şi preoţi. Aşadar trebuie pornit de la lectura atentă a textului, analizarea lui, separarea faptelor prezentate de opinii şi de interpretări. Şi mai ales de omisiuni.

Operaţiunea anti-Bergoglio

Răsunătoarea decizie a diplomatului vatican de a încălca jurământul de fidelitate faţă de papa şi secretul de oficiu reprezintă un alt bombardament împotriva lui Francisc dus înainte în mod organizat de aceleaşi medii care în urmă cu un an au încercat să ajungă la un soi de impeachment doctrinal, după publicarea exortaţiei „Amoris laetitia”. Tentativă nereuşită. Viganò este de fapt printre semnatarii aşa-numitei „Correctio filialis” în care papa Bergoglio este definit ca un propagator de erezii, şi este bine conectat cu mediile mai conservatoare de dincolo de ocean şi din Vatican. Faptul că nu e vorba pur şi simplu de descărcarea unui om al Bisericii obosit de putreziciunea pe care a văzut-o în jurul său, ci de o operaţiune organizată de mult timp şi cu grijă, în tentativa de a-l face pe pontif să demisioneze este demonstrat de timing-ul şi implicarea reţelei mediatice internaţionale care de mulţi ani propagă – adesea folosindu-se de anonimi – instanţele celor care ar vrea să răstoarne rezultatul conclavului din 2013. Şi atestă asta înseşi mărturiile scrise în diferite bloguri de jurnaliştii care au publicat dosarul lui Viganò: mereu în prima linie în apărarea familiei tradiţionale, dar dezinteresaţi să arunce „bomba” chiar în ziua în care Francisc încheia cu o mare liturghie Întâlnirea Mondială a Familiilor.

Denunţul din 2000

Înainte de toate, faptele, presupunând că cele afirmate de Viganò sunt adevărate. La 22 noiembrie 2000, fratele dominican Boniface Ramsey îi scrie nunţiului apostolic din SUA, Gabriel Montalvo, şi-l informează că a auzit voci conform cărora McCarrick a „împărţit patul cu seminariştii”. Cu o zi înainte, la 21 noiembrie, Ioan Paul al II-lea îl numea pe McCarrick arhiepiscop de Washington. Viganò notează că această semnalare transmisă de nunţiu la Secretariatul de Stat, condus pe atunci de cardinalul Angelo Sodano, n-a avut niciun rezultat. Trebuie notat: primul denunţ care ajunge în nunţiatură şi de aici în Vatican vine imediat după numirea la Washington. Oricum ne putem întreba de ce, dacă aceste voci despre McCarrick erau aşa de răspândite şi insistente, acest lucru nu i-a blocat: numirea ca auxiliar de New York (în 1977, la sfârşitul pontificatului lui Paul al VI-lea), apoi numirea ca episcop de Metuchen (în 1981, la începutul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea), apoi transferul la arhidieceza de Newark (în 1986, tot cu papa Wojtyła) şi în sfârşit promovarea la Washington (2000) şi crearea de cardinal (2001).

Toată vina este a lui Sodano

Aşadar, în anul care a urmat promovării la Washington, Wojtyła îl includea pe McCarrick în colegiul cardinalilor. În dosarul său Viganò descarcă – fără niciun indiciu – „vina” numirii asupra lui Sodano explicând că papa în acea perioadă era deja bolnav şi aproape incapabil să înţeleagă şi să conducă Biserica. Oricine are cunoştinţă despre treburile vaticane ştie că acest lucru nu este adevărat, cel puţin nu era adevărat în anul 2000: Ioan Paul al II-lea va mai trăi alţi cinci ani. Şi ştie şi că atunci, în anturajul wojtylian apropiat care controla numirile, erau secretarul particular al papei, Stanislaw Dziwisz (un nume pe care Viganò îl omite) şi substitutul de la Secretariatul de Stat şi apoi prefect al Congregaţiei pentru Episcopi, Giovanni Battista Re (pe care Viganò îl aminteşte însă îl dezvinovăţeşte). Acea primă semnalare, fără denunţători care să-şi asume responsabilitate personal, oare nu era considerată credibilă? Sau puterea – şi financiară – a lui McCarrick a fost în măsură să deschidă porţi vaticane care trebuiau să rămână închise? Un dubiu poate să fie ridicat cu privire la numirea la Washington, dar de ce nimeni nu consideră să investigheze înainte de ridicarea la demnitatea de cardinal de anul următor? Sodano n-a transmis papei denunţul? Dar de ce nunţiul, dacă era aşa de sigur de abuzurile comise asupra seminariştilor şi preoţilor (tot majori), n-a insistat cerând audienţă la Ioan Paul al II-lea?

„Sancţiunile” lui Benedict al XVI-lea

Noi denunţuri vin în 2006, când papă este Benedict, secretarul de stat este Tarcisio Bertone. De data aceasta intră în scenă un fost preot şi abuzator de copii, Gregory Littleton, care îi prezintă nunţiului din SUA (în acel moment monseniorul Pietro Sambi) un memoriu în care povesteşte că şi el a fost molestat sexual de McCarrick (tot ca major). Viganò pregăteşte o notă pentru superiori, care nu răspund. Merită de amintit că în acel moment McCarrick este însă deja la pensie: noul papă Benedict al XVI-lea, la 16 mai 2006 a acceptat demisia prezentată anul precedent aşa cum este necesar, la 7 iulie 2005, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă vocile şi denunţurile erau aşa de răspândite şi cunoscute, de ce McCarrick n-a fost demis imediat, la împlinirea celor 75 de ani? În 2008 circulă noi acuze de comportamente improprii ale lui McCarrick şi din nou Viganò scrie că a trimis superiorilor o altă informare. De data aceasta ceva se pare că s-a mişcat, deşi cu timpii nu foarte prompţi ai birocraţiei vaticane. De fapt, ar fi intervenit un ordin de sancţiune al lui Benedict al XVI-lea împotriva cardinalului de acum emerit şi pensionat. Cu privire la data acestei sancţiuni Viganò nu poate să fie exact: de fapt, în acel moment a lăsat locul în Secretariatul de Stat, unde coordona munca personalului din nunţiaturi, şi a fost numit secretar al Guvernatoratului. Aşadar, dacă Viganò afirmă adevărul – şi trebuie să presupunem că face asta – „în 2009 sau în 2010”, Benedict al XVI-lea intervine şi îi ordonă probabil lui McCarrick să aibă viaţă retrasă, de rugăciune şi să nu mai locuiască în seminarul neocatecumenal Redemptoris Mater deschis de el la Washington.

Restricţii misterioase

Acest ordin al lui Benedict nu devine public şi este transmis oral de Sfântul Scaun nunţiului de la Washington (Sambi) pentru ca să-l comunice interesatului. Indulgenţă pentru un cardinal de acum bătrân şi la pensie care vrea să fie scutit de afrontul sancţiunii publice? Sau dovezile n-au fost considerate suficiente de Benedict al XVI-lea, care, dacă este la originea sancţiunii, cu siguranţă că a trebuit să fie anunţat în mod adecvat despre ceea ce a comis McCarrick? Aşadar papa Ratzinger ştia, dar a considerat suficient să recomande cardinalului deja pensionat să stea liniştit deoparte. Merită de amintit: nimeni n-a vorbit vreodată, cu atât mai puţin nu s-a denunţat, despre abuzuri asupra minorilor. Vorbim despre molestări la adresa unor persoane majore, dar care se profilează ca adevărate abuzuri, dat fiind că episcopul este cel care îi invită în pat pe proprii seminarişti sau pe proprii preoţi: nu există o situaţie de paritate, înainte de a fi sexuală, este un abuz de putere clericală. Chiar dacă nimeni n-a spus vreodată că pentru a invita să doarmă cu el seminarişti de acum aproape de preoţie, „unchiul Ted” (cum era numit McCarrick) a folosit forme de violenţă sau ameninţări. Se poate pune întrebare: dar dacă aceste fapte grave erau aşa de vizibile şi evidente, de ce nu s-a aplicat cardinalului o sancţiune exemplară şi publică, cerându-i să trăiască retras în pocăinţă?

De ce nu veghează nimeni?

Unele îndoieli cu privire la conţinutul real al sancţiunilor sunt mai mult decât permise, mai ales în lumina a ceea ce se întâmplă după aceea. Dosarul lui Viganò lasă să se înţeleagă că în ultimele trei sau patru luni ale pontificatului ratzingerian, McCarrick a trăit ca un eremit sau ca un călugăr de claustrare şi că numai după alegerea lui Francisc i-a fost deschisă cuşca. Încă o dată trebuie să ţinem cont de faptele documentate, şi nu este deloc aşa. Realitatea este diferită, documentată şi documentabilă. La îndemâna tuturor, este suficient a da un click pe web. În timpul ultimilor ani ai pontificatului lui Ratzinger, McCarrick nu-şi schimbă modul său de a trăi: este adevărat că părăseşte seminarul unde locuia, dar celebrează hirotoniri diaconale şi prezbiterale alături de cardinali importanţi din Curia Romană, colaboratori apropiaţi ai papei Ratzinger, ţine conferinţe. La 16 ianuarie 2012 participă împreună cu alţi episcopi americani la o audienţă cu Benedict al XVI-lea în Vatican şi numele său printre participanţi este semnalat în buletinul Sălii de Presă a Sfântului Scaun. La 16 aprilie 2012 îl întâlneşte din nou pe Benedict la audienţa lui Papal Foundation şi sărbătoreşte împreună cu toţi cei prezenţi ziua de naştere a pontifului. Călătoreşte şi se întoarce la Roma în februarie 2013 pentru a-şi lua rămas-bun de la papa demisionar care-i strânge mâna zâmbind (totul imortalizat de telecamerele Televiziunii vaticane). Este evident că poziţia sa nu era considerată aşa de gravă, că indiciile de vinovăţie nu erau evaluate aşa de evidente şi că sancţiunile nu trebuiau să fie aşa de restrictive.

Şi Viganò alături de McCarrick

Şi chiar Viganò însuşi, între timp înlăturat din Vatican prin decizia lui Benedict al XVI-lea care-l „promovează” nunţiu la Washington, nu apare deloc preocupat de situaţie. Sunt documentate participări ale sale la evenimente publice cu cardinalul molestator, precum celebrări în Statele Unite sau precum atribuirea unui premiu lui McCarrick (2 mai 2012, Pierre Hotel în Manhattan), ceremonie în care Viganò nu apare deloc indignat sau ruşinat să se fotografieze alături de bătrânul cardinal molestator. De ce acum când avea puterea de a ajunge direct la Benedict al XVI-lea, în calitate de reprezentant al său într-una din sediile cele mai importante din lume, nunţiul Viganò nu se răzvrăteşte, nu acţionează, nu cere audienţă, nu face să se respecte dispoziţiile restrictive?

Implicarea lui Francisc

Papa actual, adevărată şi unică ţintă a întregii operaţiuni, intră în scenă în iunie 2013, la puţine luni după alegerea sa. Să ne amintim: McCarrick, în vârstă de peste optzeci de ani, n-a participat la conclav, este un cardinal pensionat dar foarte activ. Continuă să călătorească în lume, să ţină conferinţe, să prezideze celebrări. Viganò merge în audienţă la Francisc. Papa este cel care-i pune o întrebare despre McCarrick şi Viganò îl informează că acest cardinal „a corupt generaţii de seminarişti şi de preoţi” şi că în Vatican există un dosar care atestă asta. Atenţie: nu Viganò vorbeşte în mod preocupat despre cardinal. Papa este cel care cere o evaluare. Nunţiul nu spune că i-a predat lui Bergoglio o informaţie despre eveniment, nici că i-a cerut să intervină. Astăzi, indignat, Viganò scrie despre sancţiunile lui Benedict al XVI-lea pe care nimeni nu le cunoaşte, dar – să admitem că ele există – el ca nunţiu nu pare să fi acţionat pentru a face să fie respectat. Acel răspuns este tot ceea ce spune papei.

McCarrick consilier?

Viganò mai scrie că bătrânul cardinal ar fi devenit, în primii ani ai pontificatului lui Francisc, un consilier al său, îndeosebi pentru numirile americane. Nu prezintă, cel puţin până în acest moment, nicio probă. În schimb susţine – şi nici aici nu există motiv să nu-l credem – că la acea primă întâlnire din iunie 2013 noul papă i-ar fi recomandat: „Episcopii din Statele Unite nu trebuie să fie ideologizaţi, trebuie să fie păstori”. De vreme ce în lunile următoare şi McCarrick va face o afirmaţie asemănătoare vorbind cu un monsenior de la nunţiatură (care după aceea îi spune lui Viganò), fostul nunţiu care cere demisia pontifului deduce că tocmai McCarrick este în spatele atitudinii lui Bergoglio faţă de Biserica din SUA. O deducţie foarte slabă. De fapt este mult mai simplu şi plauzibil de imaginat că din iniţiativa sa Francisc – care cunoştea Biserica americană – a repetat mai multor persoane pe care le întâlnea acea frază despre episcopii care „nu trebuie să fie ideologizaţi” ci trebuie să fie „păstori”. De altfel, pentru a înţelege că tocmai acesta este unul dintre punctele insistente ale magisteriului său cu privire la episcopat este suficient să se citească discursurile papei, care aşa gândea cu mult înainte de conclavul din 2013.

Dezminţirea fostului ambasador

O interesantă respingere a teoriei lui Viganò a venit ieri de la fostul ambasador american la Sfântul Scaun, Miguel Diaz, numit în mai 2009, care s-a declarat surprins când a citit afirmaţiile lui Viganò cu privire la cuvintele lui Francisc despre episcopii americani, „pentru că mi-au adus imediat în minte că în timpul primei mele întâlniri cu nunţiul Sambi în reşedinţa sa de la Washington (suntem încă în pontificatul lui Benedict al XVI-lea, n.r.)” el a spus că „avem nevoie de episcopi americani care să fie mai puţin politici şi mai mult pastorali, nu cultural warriors (războinici culturali, n.r.)”. Aşadar, deja sub papa Ratzinger indicaţia care ajungea la nunţiul apostolic din SUA era aceea de a numi episcopi păstori şi nu „războinici culturali”. Evident, problema colateralismului excesiv al episcopatului SUA cu anumite poziţii politice şi un anumit interes unilateral numai pentru unele probleme etice era simţită ca problematică deja la sfârşitul pontificatului ratzingerian.

Noul denunţ

Trec patru ani şi jumătate şi în 2018 în Vatican ajunge, pentru prima dată, ştirea despre un abuz asupra unui minor comis cu cincizeci de ani înainte de McCarrick, tânăr preot. Denunţul nu fusese prezentat niciodată înainte, nici n-a vorbit vreodată cineva – conform raportului lui Viganò – despre posibile abuzuri asupra minorilor care să-l implice pe McCarrick. Este deschis rapid o procedură canonică regulamentară din partea diecezei de New York, cu transmiterea actelor la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Reies şi noi ştiri, făcute cunoscute de dieceza de Newark, referitoare la două înţelegeri cu repararea daunelor pe care McCarrick le-a plătit, referitoare la denunţuri de molestări prezentate de seminarişti majori în perioada faptelor. Cu o decizie care nu are precedent în istoria recentă a Bisericii, Francisc nu numai că impune lui McCarrick tăcerea şi viaţa retrasă (acea tăcere şi acea viaţă retrasă care înainte nu i-a fost impusă sau dacă i-a fost impusă nimeni n-a făcut în aşa fel încât el să respecte ordinele), ci să-i ia şi bereta de cardinal. Cardinalul emerit de Washington nu mai este cardinal, a fost „de-cardinalizat”.

Faptele şi logica deformată

Aşadar, nu trebuie să ne întrebăm numai dacă ceea ce relatează Viganò este adevărat (aşa cum repetă ca o moară mass-media care cer cu voce tare demisia lui Francisc). Trebuie să ne întrebăm dacă secvenţa descrisă de Viganò, consideraţiile sale, omisiunile sale, interpretările sale sunt raţionale şi duc într-adevăr la atribuirea vreunei responsabilităţi pontifului care conduce astăzi. În orice caz, pentru a rămâne la faptele pure şi crude, şi presupunând că orice detaliu relatat de fostul nunţiu este adevărat, iată ce anume s-a întâmplat. Există un papă sfânt al cărui anturaj (mult mai puţin sfânt) a promovat şi a făcut cardinal un episcop homosexual care abuza de puterea sa ducând în patul său seminarişti, chiar dacă nu este clar câte informaţii directe despre aceasta au ajuns la urechea lui Ioan Paul al II-lea, pe atunci perfect în măsură de a înţelege şi de a voi, căruia cu siguranţă nu-i putea trece neobservată importanţa numirii arhiepiscopului de Washington. Există un alt papă astăzi emerit, Benedict, care (probabil) ar fi ordonat acestui cardinal să trăiască retras dar apoi fără să fie în măsură să facă să fie respectate ordinele sale, fără a bate din ochi văzându-l venind în Vatican în mai multe ocazii şi fără ca nunţiul din SUA (Viganò) să aibă vreo problemă să se retragă cu el, să concelebreze cu el, să cineze cu el, să pronunţe discursuri în prezenţa sa. Şi este în sfârşit un papă, Francis, care acelui cardinal – cu toate că era bătrân şi pensionat de mult timp – i-a luat cu autoritate bereta de cardinal după ce l-a redus la tăcere interzicându-i să celebreze în public. Şi totuşi, acestuia din urmă fostul nunţiu, astăzi indignat, îi cere capul, probabil numai pentru că Francisc a „îndrăznit” să numească în Statele Unite unii episcopi mai puţin conservatori faţă de cei numiţi anterior, când pentru a sfătui cu privire la numirile americane erau cardinali precum Bernard Law. Caracterul instrumental al operaţiunii este evident pentru oricine care reflectează asupra succesiunii faptelor, fără a avea nevoie să se dezgroape informaţii care tind să discrediteze figura lui Viganò.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 28 august 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.